a. O carte – scrisă pe bune – despre con–solare nu are cum să aibă o origine obişnuită. Cu atât mai mult aceasta recentă – publicată la noi, la editura Trei, pe care i-o datorăm uneia dintre marile minţi (etice şi politologice) ale lumii academice americane. Titlul cărţii integral: Despre consolare. Cum să-ţi găseşti alinarea în vremuri întunecate. Autor: Michael Ignatieff.

ă. Despre originea cărţii: în 2017, autorul e la Utrecht, la un festival coral, unde este rugat să ţină, pentru una dintre serile de gală, în pauzele care cadenţau suitele corale, o conferinţă despre justiţie şi politică. Şi anume, despre raportul dintre justiţie şi politică în Cartea Psalmilor. Michael Ignatieff vorbeşte, ceea ce spune are un ecou semnificativ şi, cucerit de atmosfera în care se derulau lucrurile în acea seară, rămâne în continuare în locul în care se ţineau recitalurile şi micile conferinţe.

â. Rămâne acolo şi ascultă ceea ce cântau corurile. Ignatieff spune aşa, rememorând experienţa sa: „muzica a fost frumoasă, cuvintele au fost răsunătoare, iar experienţa a avut un efect cathartic pe care de atunci tot încerc să îl înţeleg. Am mers să ţin o prelegere despre justiţie şi politică, dar am descoperit consolare – în cuvinte, în muzică şi în lacrimile de apreciere ale audienţei”.

b. Acest moment e, cum se spune în limba engleză, turning-point-ul. Punctul de cotitură. Pentru că: „aşa a început proiectul: cu încercare de a înţelege impactul psalmilor asupra mea şi a celorlalţi aflaţi în sala de concerte din Utrecht. Cum a reuşit străvechiul limbaj religios să exercite o asemenea vrajă asupra noastră şi, mai ales, asupra unui necredincios ca mine? Şi ce înseamnă, mai exact, să fii consolat?”.

c. Proiectul acestei cărţi – care devine, pe măsură ce înaintează, şi mai captivant pentru autor – continuă câţiva ani. M. Ignatieff e în centrul lui, se lasă purtat de avalanşa de acumulări neobişnuite pentru mediul academic – mai ales pentru cel actual – şi ştie, simte că înaintează „anevoie împotriva curentului, lucrând la un subiect ce-i tulbura pe mulţi dintre prietenii şi colegii mei, care mă întrebau adesea: de ce consolare? De ce acum?”. Există şi un accelerator – şi, aşa cum va constata chiar Ignatieff însuşi – un „agent” care îi limpezeşte, poate chiar în mod dramatic, ideile în privinţa marii teme a consolării: pandemia de Covid-19 . Cartea apare mai întâi în engleză în 2021 şi, la câteva luni, graţie ochiului extraordinar al Magdalenei Mărculescu, directoarea editorială de la Editura Trei, şi în limba română.

d. Dar cine e autorul, acest magnific autor – vă puteţi întreba, pe bună dreptate? Iată, scurtissim: scriitor, istoric şi fost politician (mulţi ani, foarte carismaticul lider al opoziţiei politice din Canada). A predat la Cambridge, Oxford, Harvard şi University of Toronto, iar în prezent este profesor la Central European University din Viena. Cărţile lui au fost traduse în 12 limbi; printre acestea se numără Blood and Belonging, Isaiah Berlin: A Life, A Need of Strangers, The Russian Album şi The Ordinary Virtues. Romanul său Scar Tissue a fost finalist pentru Booker Prize. Toate aceste titluri ar merita traduse şi la noi.

e. Să nu uităm – pentru istorie şi pentru istoria culturii în lumea occidentală şi, în mod aparte, în Europa Centrală: Michael Ignatieff era, de asemenea, şi rector al Universităţii Central-Europene fix la momentul la care unul dintre politicienii-proxy în Uniunea Europeană ai lui Putin, Viktor Orban, a decis să alunge de la Budapesta această prestigioasă instituţie. Când a primit sentinţa că CEU va fi alungată din Ungaria, Ignatieff a declarat, prompt, că „e o zi neagră pentru libertate”. Se întâmpla în 2018, iar anii care au trecut au susţinut, vai, cu asupra de măsură, aprecierea prestigiosului istoric al ideilor canadian cu origini evreieşti şi ruseşti.

f. Înapoi la carte – o pandemie, teribilă, aşa cum a fost cea mai recentă, ucide, izolează, cultivă intens rătăcirea minţilor (o vedem şi astăzi, inclusiv în rândul intelectualităţii de la noi), dar stimulează şi apropieri de etică, de filozofie, de religie. Vremuri excepţionale care ucid sunt, simultan, timpuri în care se construiesc punţi, în care memoria şi respectul pentru cei care au fost înaintea noastră cunosc dimensiuni şi cote noi.

g. În asemenea vremuri excepţionale, M. Ignatieff: „mi-am confirmat impulsul ce m-a determinat să cer sfatul unor mari personalităţi care au trăit vremuri mai întunecate decât alte noastre şi care şi-au găsit consolare în opere de artă, filosofie şi religie. Lucrările lor există în continuare pentru a ne ajuta în momente de restrişte, pentru a-şi îndeplini încă o dată vechea lor misiune”.

h. Ce rezultă dintr-un asemenea demers? Ceva extrem de preţios care determină pe cei de la Los Angeles Review of Books să aprecieze aşa: „consolarea este extraordinar de importantă. Poate că acum mai mult ca niciodată. (…) Ignatieff ne-a făcut un mare serviciu cu această serie de reflecţii emoţionante”. Sau pe cei de la The Guardian să noteze că „Ignatieff povesteşte cu scopul de a ne reaminti că nu suntem prima generaţie confruntată cu disperarea”. Şi, nu mai puţin, pe cei de la Irish Times să ne reamintească despre „cum ne găsim consolarea când credinţa religioasă este în scădere şi trăim într-o cultură obsedată de succes? (…) În această carte deosebit de importantă, Ignatieff susţine că nu doctrinele, ci oamenii sunt cei care ne consolează.”

i. Există o evidentă şi supremă ascendenţă latină a termenului de „consolare” – or, o ştim fiecare în felul nostru şi în mod repetat, a merge la etimologii înseamnă a clarifica din start multe lucruri. Consolar – adică, „a găsi alinare împreună cu o altă fiinţă umană“, ceea ce, în termeni elementari, defineşte în chip automat o relaţie socială între o persoană care suferă o pierdere sau care are o amărăciune ori îi lipseşte cineva şi o altă persoană care încearcă s-o facă să se simtă mai bine.

î. E, de altfel (de pus în joc), şi o distincţie importantă pe care M. Ignatieff o menţionează în mai multe rânduri (ceea ce înseamnă: nu doar în carte): „Aş face o distincţie între alinare şi consolare. Ca să vă alin, e suficient să vă ofer o ceaşcă de cafea bună şi un biscuit, dar, ca să vă consolez, trebuie să vă spun ceva ca să dau o nouă însemnătate suferinţei prin care treceţi, trebuie să găsim împreună înţelesuri, pentru ca suferinţa să poată fi suportată, aşa încât, eu cred că are strânsă legătură cu ideea de speranţă. La consolare recurgem atunci când încercăm să găsim speranţa după o experienţă de pierdere dureroasă”.

j. Patrimoniul cultural al consolării – aceasta este ceea ce îl interesează, în mod asumat (căci, citat din prefaţă, „acesta este un proiect profund personal”) şi în mod evident pe marele gânditor canadian. Şi evantaiul – de fapt, unul dintre evantaiele posibile – ale acestui patrimoniu este ceea ce avem odată cu această, neobişnuită şi atât de profund-umană, carte.

k. Isaiah Berlin, unul dintre marii gânditori politici ai ultimului secol şi, evident, maestru pentru M. Ignatieff, nu a fost un partener direct de dialog în materia consolării pentru marele său monograf. S-au intersectat cei doi şi s-au cunoscut bine pe intervalul a 12 ani, dar nu au vorbit niciodată despre tema această, cu melancolie inclusă, pentru că, o spune Ignatieff, Berlin era „unul dintre acei oameni de un optimism şi o energie de nestăvilit”.

l. Dar, dar, dar! Dar „felul meu de a o înţelege pe Anna Ahmatova, care se consola cu speranţa că poezia ei avea să continue o mărturie nepieritoare a terorii lui Stalin, a fost modelat de amintirile lui I. Berlin legate de întâlnirea cu ea la Leningrad, în 1945”.

m. Am insistat să dau această referinţă şi să reproduc „nodul” tematic pe care Ignatieff l-a compus cu I. Berlin pentru a semnala maniera în care îşi alege gânditorul canadian reperele pentru a vorbi, a demonstra, a pleda cauza consolării. Unele dintre referinţe – vom vedea de îndată în lista pe care o voi reproduce – sunt intuitive; altele, nu.

n. Un detaliu cu două ramificaţii important şi în contextul acestei cărţi. Primul: stoic şi neoplatonician, în Evul Mediu, Boethius scrie – şi ajunge, din fericire, până la noi astăzi – Consolarea filosofiei. Către zilele noastre, mai puţin pe verticală şi mai mult pe orizontală, Alain de Botton ne oferă o delicioasă carte – Consolările filosofiei. Mai întâi singular, recentissm, plural. Cartea lui M. Ignatieff le conţine pe cele două menţionate mai înainte şi, într-un anume fel, e (cu mult) mai mult decât acestea.

o. „Despre consolare” e mai mult decât un joc filosofic superior, între altele, pentru că M. Ignatieff lărgeşte persectiva: „tradiţiile de erudiţie” – cum le numeşte cu o formulă strălucită – care vorbesc despre tema consolării sunt numeroase şi acoperă câmpuri de cunoaştere dintre cele mai diverse.

p. Iată, de fapt, cu cine joacă Ignatieff: Iov şi Cartea Psalmilor; Epistolele lui Pavel; Cicero; Marcus Aurelius; Boethius şi Dante; El Greco; Montagine; Hume; Condorcet; Karl Marx; Abraham Lincoln; Gustav Mahler; Max Weber; Anna Ahmatova, Primo Levi, Miklos Radnoti; Albert Camus; Vaclav Havel; Cicley Saunders . E, sper că veţi fi de acord cu mine, un (posibil, probabil) dream team al gândirii! Şi vă rog să nu vă împiedicaţi de Karl Marx – nu e acolo pentru laude, ci pentru ceea ce Emil Cioran numea „gândirea prin reacţie”.

q. Unele nume – majoritatea, de fapt – vin „la foc automat!”. Altele nu sunt dintre cele previzibile – Marx e „învăluit”, dar altele ne vin de la oameni despre care ar trebui să avem o memorie mai vie şi mai amplă: Cicely Saunders, bunăoară, personalitatea iconică pentru mişcarea hospice.

r. Într-un dialog pe care l-am avut cu mai multe luni în urmă cu autorul cărţii (am mai scris şi aici, în Ramuri, cât de norocos sunt să am încrederea unor asemenea oameni – cum e şi Michael Ignatieff...), acesta mi-a spus despre Cicely Saunders: „Cicely Saunders este o infirmieră şi, totodată, o femeie-medic britanică, dar mai ales, ea e creatoarea a ceea ce se numeşte acum «mişcarea hospice». Şi în România, pacienţii cu cancer în fază terminală care sunt intratabili la spital pot fi aduşi la un astfel de aşezământ medical, unde îşi duc ultimele câteva săptămâni fără durere, pe cât posibil, înconjuraţi de familie”.