Bine există. Nu întotdeauna, cum se spune cu tentă publicitară, binele învinge. Pentru a învinge sau măcar pentru ca îndigui răul, binele trebuie recunoscut. Şirul acesta de fraze şi de propoziţii stă în registrul locului comun. Tot loc comun: binele există şi în cultură. Binele, firescul, normalitatea. Pentru ca normalitatea aceasta să ne contamineze, ea trebuie, desigur, să fie recunoscută ca atare. Mai jos – şi poate că, o dată la câteva luni, cu BIS – un exerciţiu de recunoaştere despre ce se întâmplă la noi, în spaţiul public, cu oamenii de cultură şi cu faptele lor.

*

După o pauză îndelungată de discreţie – la limită, de absenţă – publică, Andrei Pleşu, unul dintre cei mai iubiţi şi mai larg respectaţi intelectuali publici de la noi, a revenit, vizibil şi extraordinar, anul acesta. Cu câteva conferinţe, cu o seamă de interviuri, chiar şi cu cărţi. În vara lui 2023, în „buza” Târgului de Carte Bookfest, dl Pleşu a lansat, simultan, două cărţi. Minunate ambele! Ochiul şi lucrurile şi Capodopere în dialog. „Neîndoielnic, toată lumea ştie ce înseamnă să te uiţi şi să vezi. Din păcate, lucrurile «ştiute de toată lumea» sunt cele la care nimeni nu se mai gândeşte… Aşa se face că exerciţiul esenţial al privirii e înţeles, de regulă, ca o simplă problemă de optică. Or «a privi» nu înseamnă pur şi simplu a te uita şi a vedea. Te poţi uita la un lucru şi ca să-l uiţi, să-l dezvălui, să treci îndărătul evidenţei sale. Cu alte cuvinte, pentru a vedea cu adevărat un lucru e nevoie, uneori, să închizi ochii, să-l percepi ca distinct de «apariţia» lui senzorială. Abia atunci, în suspensia «metodologică» a nemijlocirii vizuale, faci un pas decisiv spre înţelegerea a ceea ce vezi. «A privi» convieţuieşte, astfel, revelator, cu «a străvedea», a uita de semnalul strict optic, pentru a-i palpa temeiul. Să adăugăm şi că «a privi» poate să însemne şi a te lăsa privit, a te lăsa «descoperit» în autenticitatea ta. Spune-mi cum priveşti (cum «vezi» lucrurile) ca să-ţi spun cine eşti” – citatul, oarecum mai lung, e decupat din cea de-a doua carte. Şi e de ţinut minte! Să mai spunem, apropo de revenirea publică a dlui Pleşu: cele două cărţi au dominat topul de vânzări de la târgul de carte mai înainte menţionat şi au continuat să fie între cele mai bine vândute 5 cărţi ale lunilor următoare pentru Humanitas; în scurt timp, suita de cărţi despre artă semnate de Andrei Pleşu va fi completată, la aceeaşi editură, cu un titlu nou – Călătorie în lumea formelor. Nu în ultimul rând: în vara acestui an, în 23 august, domnul Andrei Pleşu a împlinit 75 de ani.

*

O cultură solidă stă (şi) pe traduceri solide. Ultimii ani ne aduc în prim-plan câte o a doua traducere din operele a doi uriaşi ai culturii acestei lumi – James Joyce şi Marcel Proust. Şi anume, ambele venind de la doi tineri traducători – niciunul nu are mai mult de 50 de ani. Rareş Moldovan ne-a dat, nu cu mult timp în urmă, o admirabilă traducere nouă (venită după aceea iconică a lui M. Ivănescu) din Ulise. O traducere despre care mărturiseşte că secvenţele cele mai dificile pentru cineva care vrea să treacă în altă limbă fastuoasa carte a lui Joyce ţin de „capitolul „«Boii soarelui“, din raţiuni ce ţin de diabolica mobilitate stilistică a lui Joyce, care a trebuit cumva reinventată în limba română, mai puţin posesoare de exuvii istorico-stilistice decât engleza. E capitolul care mi-a luat cel mai mult timp, cred. Rescrierea «Sirenelor» a fost, de asemenea, foarte dificilă. Găsirea unui ton pentru vocea lui Molly Bloom. Dar aş atrage atenţia şi asupra unui fragmenţel de la finalul «Nausicăi», când Bloom, dorindu-şi, dacă nu un pui de somn, atunci măcar să «viseze pe jumătate», e năpădit de un soi de şuvoi lasciv, un atac erotic în care limbajul se sacadează, se fărâmă sub presiunea dorinţei. În original începe cu «O sweety all your little girlwhite up». Şi ăsta a fost greu de tradus. Cam ca tot restul”. Cristian Fulaş, la rândul său, e în mijlocul unui amplu proces de retraducere a monumentalei opere proustiene, În căutarea timpului pierdut. Demersul său se vede deja foarte bine – la editura Cartier din Chişinău au apărut câteva volume, cu semnificative ecouri publice şi de critică de întâmpinare şi, mai ales, încununate cu un foarte prestigios premiu al Academiei Franceze pentru „servicii deosebite aduse limbii şi literaturii franceze”. Apropo de dificultatea traducerii, C. Fulaş spune aşa: „nu fraza mă consumă în cazul lui Proust – dacă lucrurile ar sta aşa, ar fi cât se poate de simple. Foarte greu mi se pare să pun în limba română dialogul interior din text, acea întrepătrundere prin care naratorul subiectiv brusc devine unul obiectiv şi de multe ori face asta în aceeaşi frază sau în acelaşi paragraf, odată cu punctul de vedere schimbându-se şi stilistica textului”. Tot în acest câmp generos, în care se întâmplă, culturalmente vorbind, fapte demne de toată lauda, să spunem, „pe repede înainte”, că Andrei Cornea (domnia sa nu mai e de mult un „tânăr traducător”...) e cam la jumătatea demersului său de a traduce de unul singur Integrala Platon. La final, când vom avea toate cele şase volume în traducerea dlui Cornea, vom consemna şi un moment de excepţie pentru cultura română: va fi pentru prima dată când vom avea o traducere unitară a operei lui Platon, în integralitatea ei.

*

În 2022, violonistul Alexandru Tomescu a cumpărat una dintre cele mai cunoscute cabane din România – şi anume: cabana Caraiman – de la un cetăţean britanic. A renovat-o şi i-a (re)dat o viaţă la peste 2.000 de metri altitudine (2025, mai precis!). Construită în 1937, Cabana Caraiman – în versiunea de acum – e un spaţiu în care au loc (şi) concerte (inclusiv de vioră), cursuri de chitară şi vioară şi e deschisă permanent. „Poate este o înclinaţie profesională – atunci când eşti violonist eşti obişnuit să lucrezi şi cu lucruri vechi. Viorile bune sunt cele vechi. Trebuie să le repari... sunt lucruri care au nevoie de intervenţia mea, care au nevoie să fie salvate. Este un loc unic, plin de energie şi cu o amplasare şi o privelişte senzaţionale. Este una dintre puţinele cabane din România cu arhitectură montană. Are istorie. Şi aparţine Bucegilor, leagănul alpinismului din Carpaţi”, spune despre casa sa – deschisă generos oamenilor care ajung în zonă – Alexandru Tomescu.

*

„La UVT, cultura e capitală” – e puţin probabil să nu fi auzit/ citit această formulă care are legătură directă cu Universitatea de Vest din Timişoara şi cu o suită admirabilă de conferinţe publice desfăşurate în incinta uneia dintre cele mai respectate instituţii de învăţământ superior din România. Formula – joc de cuvinte strălucit (pe surse: ea e, la origine, o co-producţie Mircea Mihăieş + Ioan T. Morar) – trimite la condiţia actuală (valabilă pentru 2023) a Timişoarei. Dar, în fapt, semnalează, memorabil, un pariu pe care această instituţie şi, în mod aparte, un om anume, în jurul căruia pivotează seriile de evenimente (Mircea Mihăieş), l-au făcut şi pe care îl câştigă de fiecare dată, cu fiecare nou eveniment pe care îl organizează: pariul pe cultura de cea mai bună calitate şi pe faptul că aceasta poate fi împărtăşită, generos, gratuit, cât mai multor oameni. „Cultura înseamnă deopotrivă reflecţie, dezbatere, dialog, cercetare, iar FUVT propune un program complex, interdisciplinar, interactiv, care să impulsioneze şi să diversifice felul în care generăm idei, producem cunoaştere, dezbatem în spaţiul public, reflectăm, găsim soluţii punctuale la probleme ale comunităţii locale şi nu numai. Programul La UVT, Cultura este Capitală construieşte punţi de legătură între comunitatea academică şi societate, între limbajul aparent inaccesibil al ştiinţei şi artei, între provocările comunităţii locale şi potenţialul centrelor de cercetare, între artişti, intelectuali, cercetători, studenţi, elevi şi restul comunităţii, prin organizarea unor serii de evenimente (dialoguri, dezbateri, conferinţe, artist talks) care vor ţinti spre felul în care o comunitate se raportează la trecut şi la viitor prin intermediul coeziunii” – aşa spun, între altele, „arhitecţii” şi „piloţii” evenimentelor publice de la UVT despre ce fac şi vor face. Fapt că, în câţiva ani – în mod accelerat, din raţiuni evidente, în 2023 – au trecut pe la UVT, în cadrul acestui proiect, zeci de reprezentanţi de vârf ai elitelor culturale şi ştiinţifice din România. Anul acesta, şi câţiva laureaţi Nobel. Recentissim, ocazie cu care a fost făcut Doctor Honoris Causa al UVT, şi Pascal Bruckner.

*

Picasso şi Brâncuşi sunt, în toamna acestui an, în România. Mai precis: „Efectul Picasso” – o mare expoziţie tutelată/ curatoriată de Muzeul de Artă Recentă – s-a deschis pe 27 septembrie 2023 la Muzeul de Artă Recentă din Bucureşti şi se va închide pe 8 ianuarie 2024. Aceasta cuprinde 46 de lucrări semnate de marele artist spaniol (picturi, desene şi gravuri) şi, de asemenea, 50 de lucrări ale artiştilor români care au fost inspiraţi de opera şi de personalitatea lui Picasso (între artiştii autohtoni: Ion Grigorescu, Mircea Cantor, Victor Man, Dumitru Gorzo, Florin Mitroi, Marin Gherasim, Ştefan Bertalan, Alexandru Ţipoia, Alexandru Rădvan, Neculai Păduraru, Alma Redlinger, Pisica Pătrată). De asemenea: în 30 septembrie, s-a deschis la Timişoara, la Muzeul de Artă, cea mai importantă expoziţie dedicată lui Constantin Brâncuşi în ultima jumătate de secol, în România. Proiectul dedicat lui Brâncuşi este, desigur, parte integrantă a programului cultural Timişoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii şi, în mod evident, e marea vedetă a secţiunii de toamnă a acestui proiect. Expoziţia Brâncuşi se poate vizita, în Timişoara, în intervalul 30 septembrie 2023 – 28 ianuarie 2024. Informaţii detaliate legate de programul de vizitare, achiziţia de bilete, tururi ghidate şi vizite şcolare sunt disponibile pe site-ul dedicat expoziţiei, brancusi-2023.info.

*

Să consemnăm, pe scurt, şi o binevenită conversie, poate doar de conjunctură, dar nu mai puţin lăudabilă. Vasile Ernu a fost, ani buni, un purtător de drapel roşu, foarte roşu în câmpul cultural de la noi. Cu nostalgii sovietice la purtător, lider al discursului de stânga grosier, Ernu a cultivat, mult timp şi cu consecvenţă, repere întunecate ale comunismului şi ale moştenitorilor de drept ai acestuia, mai ales din spaţiul estic. Ei bine, de câteva luni, în cadrul unui proiect de la „România Curată” (cu ecouri şi în tabletele pe care le publică în ziarul Libertatea), el deconstruieşte odiosul narativ putinisto-rusesc la zi. O face (nu singur; sunt mai multe semnături care iau parte la acest proiect) cu luciditate şi argumente (unele, rare, de insider), chiar – am putea spune – cu imaginaţie morală. E cu atât mai lăudabil ce face Vasile Ernu în raport cu marea temă a războiului declanşat de invadarea Ucrainei de către Rusia cu cât, în zona ideologică opusă, la dreapta, suntem martorii unor scandaloase şi blamabile demisii morale...