Anul acesta se fac 30 de ani de când s-a înfiinţat acest grup editorial. Istorie, istorie cu blazon, ficţiune, memorialistică şi mult mai mult decât atât. Mai jos, 10 (zece) propuneri – în fapt, doar o mică selecţie dintr-o suită editorială foarte, foarte diversă.

1. Un supergreu. Cine e interesat de analiza istoriei recente a Estului – şi, în mod aparte, de istoria Rusiei (dură, fascinantă, atât de specifică) – ştie probabil cine e Mark Galeotti. Pentru că, din fericire pentru spaţiul editorial de la noi, Galeotti are – de ceva vreme – titluri traduse în limba română; din ce în ce mai multe, de altfel. Când totul devine o armă e o carte foarte recentă ajunsă şi la noi (în ediţie românească, adică) a publicistului şi istoricului britanic specializat în istoria Rusiei (căreia i-a dedicat multe cărţi şi studii) şi în legătură cu care lucrează acum la un amplu studiu despre serviciile secrete din această ţară. Important, foarte important – şi ca un semnal-reverenţă pentru ceea ce înseamnă cu adevărat performanţă editorială: cartea aceasta a apărut (în traducerea Ancăi Irina Ionescu şi cu o prefaţă sobră a generalului Mihai E. Ionescu) la editura Corint în prestigioasa colecţie „Istoria”, o colecţie care are deja un profil venerabil de peste două decenii. Revenind, perpendicular la Când totul devine o armă, aş menţiona (şi ca un „cârlig” de lectură) că marele personaj al cărţii e războiul, şi anume, conceptul care are o presă extraordinară în ultimii ani – războiul hibrid. Nuanţa pe care o pune în joc Galeotti – cu o demonstraţie de mare clasă – e aceasta: nu doar acum (pentru că Rusia şi China! pentru că Yala-yala demenţi din Orientul Mijlociu! pentru că noile tehnologii!) avem un război hibrid (e drept: cel sau cele mai sofisticate din istorie!), ci dintotdeauna am avut aşa ceva. Încă un detaliu – despre acelaşi autor, dar despre o altă carte: la aceeaşi editură, cu 2 ani în urmă, a apărut volumul – excelent şi terifiant! – Vorî. Hoţi şi asasini. Supermafia rusă. O supermafie care nu e defel străină de războiul actual din Ucraina.

2. Încă un Nobel ratat. Dar mai întâi un elogiu scurt unei tălmăcitoare de rang înalt. Cu alte cuvinte: extraordinara Doamnă care îl traduce – exemplar – pe Milorad Pavic în limba română. Aceeaşi şi aceeaşi traducătoare care ne aduce în româneşte unul dintre marii scriitori ai Balcanilor, o traducătoare despre care o altă mare traducătoare (Elisabeta Lasconi) nota următoarele: „Fiecare nou roman al lui Milorad Pavic tălmăcit la noi de aceeaşi traducătoare şi cunoscătoare a lumii paviciene, Mariana Ştefănescu, este o sărbătoare, aşteptată îndelung, degustată pe îndelete, reluată iar şi iar. Dacă pentru cititor romanul este o piatră de încercare, se pot doar ghici şi intui câte dificultăţi îi pune celui ce-l descifrează, îi palpează legăturile subterane, îi depistează reţeaua cu noduri formate din cuvinte-cheie ca să-l încifreze în limba română”. Milorad Pavic (remember: cel cu o carte demenţială, Dicţionarul khazar, probabil cea mai cunoscută dintre toate ale lui, în întreaga lume), deci, la Corint, în seria „Fiction”. Cu o nebunie (a se citi: o minunăţie!) de carte – Teatru de hârtie. O carte despre care (iată că revin, în reverenţă) dna Mariana Ştefănescu spune aşa: „Teatru de hârtie, roman prodigios de eterogen, în care canonul literar luptă cu inerţia, în sensul reducţiei dintre esenţă şi existenţă, pare infuzat de acel dicton cu tentă paradoxală al lui Hippolyte Taine: «Stilul nevăzut este perfecţiunea stilului»”. 38 de povestiri adunate sub umbrela generoasă a unui, deopotrivă, roman postmodern şi roman din specia realismelor magice – cu 38 de autori fictivi (voci rafinate ale lui Pavic însuşi – una îi aparţine chiar unui român, Ion Opulescu (pardon de expresie!), 38 de perspective luxuriante care „vorbesc” despre forţa subtilă, dar imensă, a ficţiunii. Bonus: în 2002, Pavic a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură. Nu era ecologist, nu era corect-politic, nu era progresist. Nu l-a luat. Deşi era mare. Este, în continuare, mare!

3. Carte, nu film. Filmul – unul, tulburător – e făcut de Andrzej Wajda. 2007 – data premierei acestei pelicule despre care s-a vorbit mult şi – pentru că merită cu adevărat, e şi un film de artă, şi un film în adevăr! – despre care se va mai vorbi. Cartea – una dintre cărţile despre masacrul din Pădurea Katyn – e mai recentă. Autor: Thomas Urban. În ediţie românească – 2024 la Corint, cu titlul complet: Katyn 1940. Istoria unui masacru. Ce se ştia – pentru mai multe decenii: că nemţii omorâseră, la Katyn, o bună parte a elitei militare poloneze! Ce se ştia în această direcţie: una dintre marile manipulări şi unul dintre marile neadevăruri ale istoriei recente. Ce se ştie acum – în adevăr şi numai în adevăr: în primăvara anului 1940, din ordinul lui I.V. Stalin, peste 22 000 de polonezi (foarte mulţi ofiţeri, dar şi profesori şi clerici) au fost executaţi cu un glonţ în ceafă – şi autorii acestor crime în masă au rămas nepedepsiţi. Stalin, aşadar! Nu Hitler! (a nu se înţelege din această precizare că Hitler nu a fost un dement absolut! Ca şi Stalin,de altfel). Thomas Urban – jurnalist german; corespondent pentru importantul cotidian german Süddeutsche Zeitung la Varşovia şi la Moscova între anii 1988 şi 2012, fiind martor al marilor evenimente politice ale Europei de Est din această perioadă. Autor a numeroase volume dedicate Poloniei în secolul XX şi relaţiilor pe care această ţară le-a avut cu Germania sau cu Uniunea Sovietică – reface, cu detalii de mare fineţe şi în logica unei binevenite clarităţi morale – marele şi teribilul moment de la Katyn. O face cu multă sensibilitate şi cu o grijă aparte pentru adevăr şi dreptate. Apropo – în carte e vorba şi despre un român: medicul legist român Alexandru Birkle, fost membru al comisiei medicale care studiase cadavrele de la Katyn descoperite de germani în 1943, „a înfruntat persecuţia comunistă şi a fost nevoit să plece, în secret, din România”.

4. „Războiul Sfânt”? Sigur, formula e omologată ca atare de istorie – ceea ce nu înseamnă că acest război a fost, cu adevărat, sfânt şi, cu atât mai puţin „sfânt”, în anumite momente ale sale, comportamentul armatei române. Grant T. Harward ştie româneşte – e un fost mormon care a învăţat limba română predicând pentru o biserică protestantă – şi, mai ales, e un istoric care ne-a dat o lucrare care pune multe – şi justificate – cearcăne istoriografiei româneşti care tinde să ocolească, fugind de adevăr, o temă sensibilă, de fapt teribilă, a istoriei nostre modere. Cartea – tot colecţia Corint-Istorie: Războiul Sfânt al României. Militarii, motivaţia şi Holocaust. Tema acestei cărţi: ce s-a întâmplat în linia întâi şi în spatele frontului după ce „între 22 iunie 1941 şi 23 august, România a luat parte la războiul purtat de Germania împotriva Uniunii Sovietice. Armata română a eliberat nordul Bucovinei şi Basarabia, a cucerit o parte din vestul Ucrainei, inclusiv Odesa, apoi a luptat în Crimeea, în Caucaz şi la Stalingrad”. Ce s-a întâmplat? Nu mai puţin decât aceasta: crime în masă, crime de război, măceluri care au responsabili – din rândul soldaţilor sau al superiorilor acestora din armata română – cât se poate de clari. Motivaţia acestor crime? În cuvintele autorului: „E un mix de ideologie, cu religie, cu anticomunism şi antisemitism...În special anticomunismul şi antisemitismul turnate peste mitul iudeo-bolşevismului. Şi acesta nu a fost ceva nou dobândit, căci deja în preajma primului război mondial se vorbea în mediile ofiţereşti şi intelectuale despre el. Când vorbim însă despre soldaţii simpli, peste ideologia cu care au fost îndoctrinaţi au existat şi alţi factori care i-au împins să facă nişte fapte atroce – fie că vorbim de lăcomie, de ordine primite, de onoare, dacă erau ofiţeri de rang inferior”.

5. Un greucean al sociologiei. Mihail M. Cernea este un nume cu o cotă mai degrabă discretă în spaţiul public de la noi. Discretă şi nemeritată, pentru că, în raport direct cu o carieră profesională ieşită din comun, dl Cernea este, de fapt, un nume de referinţă pentru sociologia lumii, nu doar pentru cea românească. Zoltán Rostás, el însuşi un nume cu greutate pentru sociologia şi istoria orală de la noi, l-a provocat la un amplu dialog pe Mihail M. Cernea – urmarea e o carte, un elogiu adus artei conversaţiei: Vieţile sociologului. Marian Zulean, profesor de relaţii internaţionale şi foarte bun cunoscător al mediilor sociologiei româneşti şi, de asemenea, cel care a însoţit cu discreţie şi eficienţă apariţia acestui volum, notează despre ilustrul său personaj principal: „Cariera academicianului Mihail Cernea reprezintă povestea de succes a unui cetăţean român, plecat în condiţii vitrege din ţară, care a dus la nivel global moştenirea Şcolii sociologice de la Bucureşti. Mihail Cernea are aproximativ 17000 de referinţe bibliografice şi un indice Hirsch 60, indicatori scientometrici care îl plasează, indubitabil, în categoria celor mai influenţi sociologi români. Această conversaţie-fluviu, condusă cu măiestrie de profesorul Zoltán Rostás, reuşeşte să umple un gol şi să satisfacă şi curiozitatea publicului român”. Despre aceeaşi personalitate care stă în centrul dialogului cu Zoltán Rostás, Henri H. Stahl apreciază că „activitatea lui Mihail Cernea trebuie analizată în două etape, una în ţară şi alta în străinătate. Activitatea în ţară este deosebit de importantă din trei puncte de vedere: mai întâi, prin valoarea studiilor lui de sociologie rurală efectuate asupra realităţilor sociale româneşti contemporane; în al doilea rând, prin eficienţa activităţii lui profesorale în acelaşi domeniu al sociologiei rurale; în sfârşit, prin contribuţia lui la dezvoltarea metodologică a învăţămintelor vechii Şcoli Româneşti de Sociologie.”

6. Cei învinşi? Dinastia Romanovilor are parte de o documentare excelentă la editura Corint. Pe repede înainte: aici e lucrarea lui Jean des Cars (cu două motto-uri memorabile: Tolstoi – „Lacrimile curg şi prin aur” & Winston Churchill –„Rusia este o şaradă învăluită în mister”) despre Saga Dinastiei Romanov. Şi tot la acestă editură, de dată recentă: După căderea Romanovilor. Elita rusă în exil la Paris. De Helen Rappaport (n. 1947) – istoric britanic specializat în perioada modernă. A scris mai multe cărţi despre regina Victoria a Marii Britanii şi despre familia imperială rusă (apropo de documentarea temei Romanovilor – în 2012, tot la Corint, de această autoare: Ekaterinburg. Ultimele zile ale Romanovilor). Romanovii şi lumea acestora au şi o postistorie imperială care vine până către zilele noastre. Un secol şi mai bine pentru o asemenea istorie. Helen Rappaport ne arată multe dintre liniile de evoluţie (spun „evoluţie” într-un sens cronologic) ale acestei istorii – a decăderii şi, nu arareori, a ratării – şi o face cu erudiţie (nu ostentativă), cu empatie, cu un har de a lega (într-un fel, să îi spunem, laminat) poveştile vieţilor & destinelor frânte de Marea Istorie (precum şi de „Marea Revoluţie” din octombrie, care a devenit „Marea Revoluţie” din noiembrie). Sunt în carte personaje fabuloase – a căror linie biografică e surprinsă, cu măiestrie, şi cinematografic; o bună parte dintre ele aparţin (desigur, „centurii auxiliare” a lumii Romanovilor, dar şi, poate mai ales) lumii culturale ruse. Nu e defel o întâmplare că majoritatea celor relatate în carte de Helen Rappaport se întâmplă la Paris – centru al lumii şi chiar capitală culturală a lumii în La Belle Époque. În alte cuvinte, locul care reglează aspiraţiile bogatei familii imperiale ruse şi, deopotrivă, pe cele ale artiştilor epocii. Mai apoi, locul în care vechea şi bogata elită rusă acostează după marele cataclism politic din 1917 şi în care trăieşte, de regulă, pe cu totul alte coordonate sociale decât înainte de 1917.

7. În survol: moravurile româneşti. În misiune în România. Anecdote de război şi moravuri româneşti de Paul Bléry, scriitor şi aviator francez participant direct la Primul Război Mondial. O felie înseamnată şi savuroasă de memorii şi însemnări care ne privesc ale celui care a fost membru al Misiunii Militare Franceze în România (condusă de generalul Henri Mathias Berthelo), din Primul Război Mondial. Paul Bléry e un aviator aparte – între altele, cartea sa e un fel de restituire laterală a unei epoci, a unor momente şi secvenţe de istorie „la firul ierbii”. Şi, nu mai puţin, aceasta este un dar al memoriei care ni se face peste timp. Sunt multe momentele de stop-cadru. Iată, fragmentar şi totodată ca o invitaţie la lectură, unul dintre acestea: „Soldatul român nu se plânge niciodată. Este hrănit ca vai de lume, jalnic îmbrăcat, nu-i pasă nimănui de el din cauza nenorocirilor care s-au ţinut lanţ în acest război, şi totuşi n-am văzut pe vreunul care să se lamenteze pentru soarta lui sau să reclame vreo ameliorare a acesteia. Este de o sobrietate unică în lume. Are toate virtuţile, toată filosofia sănătoasă primitivă a ţăranilor oneşti şi curajoşi din rasa lui, care formează de altfel aproape totalitatea efectivelor de trupă. Este unul dintre soldaţii de prim rang ai lumii şi s-ar putea face din el un soldat nemaipomenit. Batalioanele ruseşti, greoaie, în coloane pe şase rânduri, nu prea grozav echipate, mărşăluiesc spre front. Masa lor kaki-verzuie este ca un fluviu cu ape tulburi, care se revarsă pe străzi, un şuvoi gros de ulei sau de gudron. În urma lor vin convoaiele răsfirate ale căruţelor lor minuscule, trase, totuşi, de doi cai, şi în care abia încape un balot de fân”.

8. Super-spionul.În confruntarea dintre două tipuri de regimuri politice – să luăm situaţia modernă „cu repetiţie” a dictaturilor versus democraţiilor –, „idioţii utili” sunt o resursă importantă, dar numai la un prim nivel. Pentru că, de fapt, există resurse cu mult mai preţioase – despre unele dintre acestea ne „vorbeşte” strălucit volumul Spionul lui Stalin. Vieţile lui Guy Burgess, scris de reputatul autor (mai ales de biografii) britanic Andrew Lownie. El, ne spun editorii săi români, „se apleacă asupra uneia dintre cele mai spinoase probleme ale serviciilor secrete britanice din secolul al XX-lea: spionii englezi ai lui Stalin – acei tineri de familie (foarte) bună, cu studii la cele mai prestigioase instituţii din Marea Britanie, care ulterior aveau să ocupe posturi înalte în sistemul politic şi de securitate britanic şi care, paradoxal, au ales să transmită informaţii secretizate către Moscova. Ce i-a motivat? Cum de au activat atât timp, fără să fie măcar suspectaţi? Cine i-a coordonat? La ultima întrebare, cartea răspunde direct prin titlu. La celelalte, printr-o serie de analize şi descrieri care îl vor ţine pe cititor cu sufletul la gură”. Să mai spunem că există deja o literatură bogată pe această temă – ba chiar şi o filmografie cu producţii dintre cele mai interesante şi mai provocatoare. Şi, de asemenea, că, schimbând ceea ce este de schimbat, e lesne de presupus că, la ce se întâmplă în unele ţări din Vest acum în raport cu războiul provocat de Rusia în Ucraina, istoria viitorului va consemna cazuri similare cu cel de mai sus. Poate nu atât în Marea Britanie (deşi nu e de exclus), dar în Germania cu siguranţă; în Franţa şi Statele Unite, foarte probabil. Nu, desigur, cu vreun „spion al lui Stalin”, ci cu „spioni ai lui Putin”...

9. Paris – anii 1930. „Dar prietenia cu Joyce avea un preţ – unul foarte mare pentru Beach, care de la început îşi asumase sarcina de a se ocupa de autor şi de opera lui, fiindu-i editor, agent, reprezentant financiar (avea împuternicire din partea lui) şi comisionar personal, toate fără vreo compensaţie. Nu exista niciun detaliu din viaţa lui Joyce pe care el să îl considere prea mare sau prea mic pentru a-i cere Sylviei Beach să îl rezolve: era convins că ea ar fi trebuit să renunţe la orice pentru a-l ajuta şi, cel mai adesea, ea se străduia cât putea. «Eram aproape sufocată de singurul meu autor», îşi amintea ea cu tristeţe. Nu era vorba doar de nenumărate comisioane, ci şi de permanentele lui cereri de bani”. Fragmentul din care am citat pe larg trimite la relaţia, foarte apropiată şi uneori chiar complicată, dintre Sylvia Beach şi James Joyce. Aceasta (relaţia!) are parte de o descriere însemnată în extraordinara carte dedicată anilor 1930 şi mai cu seamă unui loc anume, centru geometric al pasiunilor, iubirilor, nevrozelor, dilemelor şi utopiilor – Parisul la răscruce de Mary McAuliffe, istoric american specialist în istoria modernă a Parisului. Sunt mai multe şi faimoase marile personaje care populează această carte – ea poartă, de altfel, acest subtitlu: Jean Renoir, Salvador Dalí, Simone de Beauvoir, André Gide, Sylvia Beach, Léon Blum şi prietenii lor în anii 1930. Viaţa acestora se desfăşoară (şi) în mijlocul unei istorii pline de turbulenţe pe care decupajul lui Mary McAuliffe ne-o restituite în toată complexitatea ei – bunăoară, repere precum efectele (nu doar economice, ci şi sociale şi culturale ale) Marelui Crah de pe Wall Street sau ascensiunea lui Hitler în Germania sau (nu mai puţin îngrijorătoare pentru locuitorii capitalei Franţei) intrarea germanilor în Paris şi marşul acestora pe străzi. Pe scurt: o excelentă istorie a Parisulul prins într-un moment de răscruce al marii sale istorii!

10. Viena, mon amour! Mai întâi: e o explozie de şarm şi de voluptate în oricare dintre scrierile lui Jean des Cars. În româneşte, probabil că editura Corint este casa editorială unde marele publicist şi istoric francez are cele mai multe titluri; eu am numărat cel puţin 7. Iau unul aproape la întâmplare – ediţia a doua a cărţii Povestea Vienei. O carte despre personaje majore, dar şi despre evenimentele ieşite din comun care au modelat istoria unuia dintre marile oraşe ale Europei. Volumul pe care Jean des Cars i-l dedică Vienei are, şi el, un sunet aparte, o muzică a lui. Apropo, despre muzică (şi anume, despre muzica Vienei), des Cars notează: „Unu, doi, trei: să începem prin a dărâma o legendă care este pe cât de falsă, pe atât de inconvenabilă: Viena nu este capitala muzicii, ci capitala tuturor muzicilor. Este mult mai cuprinzător şi reflectă infinit mai bine adevărul istoric şi artistic decât o definiţie restrictivă. Viena are un imens apetit muzical, niciodată domolit. Aici sunt îndrăgite şi cântate toate genurile, toate registrele, toate epocile. Nu există această ridicolă graniţă artificială, inventată de snobi, care constă în sacralizarea operei şi a partiturilor clasice, în opoziţie cu un repertoriu uşor, vesel, fermecător, apărut în vârtejurile valsului în secolul al XIX-lea, şi care ar fi degenerat odată cu opereta şi cântecele. (...). Pe scurt, la Viena nu există muzică mare şi muzică minoră, care şi-ar invidia reciproc locurile ocupate, publicul şi artiştii; nu există decât o melodie bună, cântată sau nu, dansată sau nu, de cameră sau simfonică, de teatru sau de concert, în sală sau în aer liber.”