Humanitas Fiction, cu „Raftul Denisei” cel uluitor şi, mai mult decât atât, editură (parte a Grupului editorial Humanitas) condusă, extraordinar, de cel mai important om de pe piaţa noastră de carte de ficţiune străină tradusă în limba română, Denisa Comănescu. Humanitas Fiction: una dintre marile splendori editoriale, culturale de la noi! Mai jos: 10 recomandări de titluri recente – numai 10, aşa cum e convenţia acestei rubrici! – dintr-o mulţime de „trufandale” în materie de literatură.

1. Muzică şi inimă frântă. Pasiunea Denisei Comănescu pentru Orientul Îndepărtat, în mod aparte pentru Japonia, a fost şi convertită şi în numeroase apariţii editoriale. Nu există, practic, la ora actuală, nicio altă editură din România – şi, de fapt, nu numai la ora actuală, ci în ultimele decenii – care să fi propus atât de multe titluri de cărţi din Japonia, de primă mână, câte a adus pe piaţa de carte de la noi de una singură dna Comănescu. Doar un exemplu recentissim: Inimă frântă, minunatul roman al rafinatului Akira Mizubayashi (prezent, de altfel, cu încă un titlu de mare eleganţă scriitoricească, tot la Humanitas Fiction).

Altfel spus: patru părţi – precum cvartetul de coarde Rosamunde de Schubert, piesă muzicală care e o recurenţă cu mult miez în această carte, ale unei poveşti care începe cu o tragedie şi cu o „inimă frântă” inclusiv la propriu, pentru că piesa mică a unei viori (numită suflet în franceză şi inimă în română) e călcată în picioare într-un moment de mare tensiune. Patru părţi despre istorie, iubire, lumi diferite şi, totuşi, afine, tandreţe, răbdare, sens. „Şi astfel, la şaizeci şi cinci de ani de la actul de violenţă barbar care o sfărâmase, vioara lui Yu Mizusawa, semnată Nicolas Frnaçois Vuillaume, resuscitată de mâinile fiului său, Rei Mizusawa sau Jacques Maillard, devenit un renumit maestru lutier, a ajuns în chiar familia aceluia care i-o încredinţase lui, băieţelul, în acea după-amiază, ascuns, ghemuit, în întuneric, în spaţiul îngust al unui dulap”.

Scrisă impecabil, stilistic şi compoziţional, Inimă frântă – carte, în mod fundamental, despre forţa purificatoare a muzicii şi despre visul luminos (niciodată demodat) al umanismului – este, cu adevărat, o lectură de zile mari!

2. Asumare. Maria Cristina Palma primeşte, la un moment dat, pe telefonul mobil, un fişier video. Cel care i-l trimite este un fost prieten din tinereţea sa pasională. În filmul primit e chiar ea: şi anume, în ipostaze mai mult decât explicite, chiar din tinereţea sa... pasională. Cu un termen astăzi la modă – şi valabil nu numai pentru strategiile militare – clipul erotic e, imediat, un game changer. Imediat: pentru că acest film i-ar putea distruge reputaţia Mariei Cristina Palma, cu atât mai mult cu cât ea este, de mai mult timp, şi soţia premierului Italiei. Şi, mai mult decât atât, nu cu mult timp în urmă fusese desemnată şi cea mai frumoasă femeie din lume.

Ceea ce am formulat mai sus s-ar putea spune că e un „cârlig” decent pentru un roman indecent de frumos, de subtil, de alert scris. Şi anume, acesta: Intimitate. Autor: Niccolň Ammaniti, un maestru al prozei italiene de astăzi.

Filmul erotic primit de cea care e personajul principal al cărţii schimbă jocul, dar nu la suprafaţă, nu în lumea reflectoarelor, spectacolelor, paradelor, aparenţelor. Ci – titlul ne e un bun ghid – în intimitate, în felul în care, unind altfel punctele vieţii sale, Maria Cristina Palma ajunge, cu adevărat, să îşi schimbe mintea. „Toţi la unison, ca într-un dans tirolez, fac un pas înapoi şi o privesc fix, de parcă s-ar afla în faţa unei contorsioniste care se vâră într-un geamantan. Sunt ocupaţi să o compare pe Maria Cristina în carne şi oase cu patrimoniul imagistic (video, reportaje de modă, fotografii furate, fotografii de familie etcetera) pe care îl păstrează în hipocamp, partea din creier în care e lăcaşul memoriei. Îi scanează gura, gâtul, şoldurile, sânii (siliconaţi sută la sută), picioarele nesfârşite care se văd prin rochie şi se termină cu o pereche de tocuri ameţitoare. Încearcă să înţeleagă dacă este într-adevăr femeia cea mai frumoasă din lume. Şi îşi răspund că da, e frumoasă, să dăm Cezarului ce e al Cezarului, dar nu frumoasă cum spune legenda” – de aici pleacă Maria Cristina Palma. Drumul evoluţiei sale e spectaculos. Modul în care ne e povestit acest drum de Niccolň Ammaniti, parcă şi mai spectaculos.

3. Iubire de poveste! Polonezul (într-o traducere de zile mari, graţie Irinei Horea) este, până acum, cel mai scurt roman publicat în limba română de, fără niciun dubiu, unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii în viaţă, sud-africanul laureat cu Nobel pentru Literatură şi cu nume atât de dificil de pronunţat, J.M. Coetzee. În 2003 a luat Premiul Nobel – unul, mă grăbesc să spun, cum nu se poate mai meritat – pentru că „înfăţişează într-o multitudine de feluri surprinzătoarea implicare a outsiderului”. Cadru general în legătură cu prezenţa lui J.M. Coetzee în piaţa de carte de limbă română: Humanitas Fiction este, şi în privinţa sud-africanului, exemplară pentru că, pur şi simplu, avem aproape toate cărţile sale (pe unele în mai multe rânduri de tiraj) în româneşte.

Polonezul este o carte pe care J.M. Coetzee o publică la 83 de ani. The Guardian notează, direct în raport cu acest roman, că, la o vârstă venerabilă pentru un scriitor, fie el şi prozator, „talentul lui J.M. Coetzee e neştirbit” şi, atât de elegant, că „de câteva decenii, Coetzee ne dă lecţii despre frumuseţe”. În Barcelona, în lumea elitei culturale şi mondene, o femeie de condiţie bună, Beatriz (aluzia e evidentă şi asumată) se întâlneşte, convenţional aş zice, cu un pianist polonez. Din această întâlnire va lua naştere o neobişnuită, capricioasă şi intensă iubire – pe care nu o pot fixa într-o definiţie niciunul dintre cei doi protagonişti. Despre carte, despre iubire, dar şi despre ce este o iubire de asemenea proporţii, cronicarul de la Los Angeles Times notează, foarte inspirat: „Polonezul are nenumărate straturi – nu e doar o carte despre cei vii, ci şi despre cei dispăruţi. Coetzee vrea să ne întrebăm ce este iubirea şi ce mângâiere ne pot aduce amintirile – pieritoare la rândul lor“. Nu am greşi cu nimic dacă am adăuga că Polonezul este una dintre marile poveşti de iubire scrise în ultimele decenii.

4. Frumuseţea salvatoare! Ochii Monei este una dintre cărţile fenomen ale lumii din ultimul an. Succes uluitor de public, romanul e în curs de traducere în peste 60 de ţări, cartea lui Thomas Schlesser, istoric al artei şi scriitor, spune o poveste extraordinară despre artă, despre istoria artei şi, mai cu seamă, despre ce poate face arta cu şi/ sau din sufletele oamenilor. „Pentru mine, Ochii Monei e un roman al iniţierii, un roman al formării, nu este o simplă carte de istorie a artei. Este un roman al iniţierii în viaţă cu ajutorul disciplinei istoriei artei. Aceasta este esenţa cărţii” – aşa mi-a spus autorul cărţii în această vară, cu ocazia micului turneu de promovare a cărţii sale.

Ochii Monei are poveste, are tensiune, are direcţie & sens: lovită de o boală misterioasă a vederii, Mona, o fetiţă foarte atentă şi curioasă, descoperă că ar putea să mai aibă doar un sigur an în care să fie în stare să vadă frumuseţea acestei lumi. Bunicul său, Henry, bun pedagog, o duce în fiecare săptămână din cele 52 ale anului teribil în câte un loc în care se află o capodoperă a artelor vizuale. Cei doi merg mai ales în marile galerii din Paris – Luvru, Orsay, Beaubourg – şi se întâlnesc cu operele lui Botticelli, Vermeer, Goya, Courbet, Brâncuşi, Kahlo sau Basquiat. Mona şi Henry stau în preajma câtorva dintre marile opere ale patrimoniului de frumuseţe al omenirii şi învaţă: împreună şi unul de la altul. Învaţă despre frumuseţe: pentru că, citez din nou din dialogul meu cu scriitorul francez, „frumuseţea este pretutindeni. Şi în lumină, şi în întuneric. Este pretutindeni. În Ochii Monei, frumuseţea se află adesea în clarobscur, acolo unde lumina şi umbra se întrepătrund. În fond, noi înşine clipim mereu, aducem deci un pic de umbră în lumină, aşa că purtăm mereu frumuseţea în privire”. Nu în ultimul rând: Ochii Monei este una dintre acele cărţi care răspunde afirmativ şi viguros uneia dintre marile dileme ale modernităţii – şi anume, dacă frumuseţea va salva lumea. Aşadar: o va salva!

5. 3 din 8. Mai întâi a fost povestea despre Paradisuri pierdute – un prim roman în care vom fi făcut cunoştinţă cu Noam şi Noura, personaje primordiale, care pot să treacă prin timp şi care ne ajută să înţelegem, şi altfel decât cunoaştem îndeobşte din marile cărţi ale începuturilor, de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Apoi, ajungem la Poarta cerului – în mijlocul complexei şi fastuoasei civilizaţii mesopotamiene, în chiar oraşul Babel. Ne vom fi reîntâlnit cu Noam şi Noura, într-o altă poveste cu nerv, cu dialoguri sclipitoare, cu multă acţiune şi mult suspans.

Soarele întunecat este al treilea volum – pe care îl avem, de asemenea prompt, în limba română, în seria de autor de la Humanitas Fiction dedicată unuia dintre cei mai spectaculoşi şi mai apreciaţi scriitori francezi, Éric-Emmanuel Schmitt. Toate trei romanele inventariate aici – plus altele care vor veni în anii următori – fac parte din cel mai ambiţios proiect literar al marelui scriitor (care e şi doctor în filosofie şi care obişnuieşte să joace roluri minimale în piesele sale – a fost, în această ipostază, de câteva ori chiar şi pe scene din România): „Străbătând secolele”, ciclu romanesc proiectat să aibă „la capătul zilei” nu mai puţin de opt romane masive. „Metoda lui Schmitt ajunge aici la apogeu: formulează marile întrebări filozofice, psihologice şi sociale prin intermediul unor personaje-cheie”, s-a spus/ scris (în Le Matin) în legătură cu primul roman al acestei suite monumentale, iar afirmaţia de mai înainte este valabilă şi pentru următoarele romane din serie.

După Mesopotamia, în acest al treilea volum, vom „călători” cu mintea în Egipt – pe ambele maluri ale Nilului, la piramide. Într-o lume care îşi scrie istoria pe papirusuri, care inventează o „lume de dincolo”. Într-o lume în care evreii sunt în robie. Cei cărora li se naşte, la un moment dat, un prunc găsit într-un coşuleţ de trestie de fiica faraonului egiptean...

6. Analiza. Daniela Krien m-a ţinut bine de tot în loc – cum se spune: lipit de cartea ei ca timbrul de scrisoare – încă de la primul roman pe care l-a avut la noi, tot la Humanitas Fiction, Iubirea în caz de urgenţă. Un roman care, ne spun editorii săi din România, „conturează destinele a cinci femei care încearcă imposibilul – să iubească, să fie puternice şi să-şi respecte mereu principiile de viaţă”. Sau, în alte cuvinte: un roman despre condiţia femeii în secolul actual. Dar, mai ales, un roman care etalează abilităţi stilistice şi de analiză psihologică ieşite din comun ale autoarei. Cartea a fost, de altfel, foarte bine primită în 2020, la data apariţiei, cu sute de mii de exemplare tiraj în ţara de origine şi cu traduceri în peste 30 de limbi.

Prin urmare, cu un asemenea precedent, abia am aşteptat să deschid şi să citesc cel de-al doilea roman al Danielei Krien apărut la noi: Focul, 2024. Aceeaşi atitudine de lectură, aceeaşi imensă plăcere să uit de mine dând pagină după pagină. Pentru că autoarea germană ştie să te primească imediat, cu o largheţe imperială, în „mintea” personajelor sale. Care, aici, în Focul, trebuie să se izoleze pentru mai multe zile, pentru a reveni la sine, la celălalt şi la – citez o formulă făcută celebră de Alexandru Paleologu – lucrurile cu adevărat importante.

Intertitlul acestei secvenţe din suita celor 10 cărţi de la Humanitas Fiction pe care vă invit să le survolăm împreună este Analiza. Întrucât Daniela Krien nu este, defel, o scriitoare obişnuită şi întrucât capacitatea sa de analiză psihologică – o analiză care, în derulare, îl antrenează şi îl (i)luminează şi pe cititor – este una chiar ieşită din comun, nu ar fi deloc nepotrivit dacă am plusa, ataşant. Aşa: Super Analiză!

7. Lumea în dialog. Conversaţie la Princeton e o carte care urmează, la o distanţă de aproape 8 ani, o secvenţă academică în care a fost direct şi adânc implicat Mario Vargas Llosa. Nu e direct scrisă de Mario Vargas Llosa; e un volum compus şi filtrat din mai multe dialoguri şi sesiuni de întrebări şi răspunsuri. În privinţa secvenţei academice, iată contextul: în 2015, marele scriitor peruan (care trăieşte însă de ani buni la Barcelona), dar şi marele profesor, a fost angrenat într-o formulă academică la Princeton, acolo unde a ţinut un curs de literatură şi politică împreună cu profesorul Rubén Gallo. Cum s-ar putea spune într-o altă formulă: un curs despre lume, chiar despre lumea de astăzi. Despre lumea de astăzi: fiindcă sunt numeroase reflecţiile despre natura politică a societăţilor contemporane, despre mode, curente, ideologii, patologii politice, despre rătăcire şi despre societatea spectacolului (formula aceasta din urmă îi aparţine chiar lui Mario Vargas Llosa!), despre cum putem să ne apărăm de relele lumii de astăzi.

Literatura, pe de altă parte, are în această carte-în-dialog partea leului. Literatura în sine, ca artă specifică, dar şi literatura ca modalitate de a lua lumea în posesie, de a o îmbogăţi şi, la nevoie, de a o îmblânzi. Aceea despre care marea conştiinţă care e Mario Vargas Llosa notează aşa: „Literatura generează plăcere, ne face să ne desfătăm, ne demonstrează imensele posibilităţi ale limbajului, dar, în acelaşi timp, ne face să fim mai sceptici în faţa realităţii. Ne îndeamnă să încercăm să trecem dincolo de aparenţe pentru a vedea ce se află în spatele unui fapt social, al unui fapt politic, al unui fapt personal. Este o funcţie nu doar a literaturii, ci a artei în general. Toate manifestările creative ale culturii au acest efect asupra noastră: ne fac mai puţin naivi în momentul în care observăm realitatea, în momentul în care judecăm realitatea”. Să mai adăugăm că la Humanitas Fiction, Mario Vargas Llosa are, de mult timp, o fabuloasă serie de autor.

8. To be number 2! David Foenkinos e, între altele, un prozator francez (romancier mai ales) dintre cei mai ingenioşi şi jucăuşi, cu formule romaneşti proaspete şi dintre cele mai surprinzătoare. De asemenea, dramaturg, scenarist, autor de cărţi pentru copii, sorbonard, student şi la muzică (şi-a dorit, pentru un timp, să conducă o trupă de muzică rock). Dar mai ales romancier, de multă vreme cunoscut publicului românesc – pentru fantezia sa romanescă pur şi simplu şampanizată: încă de când a publicat (la Humanitas, nu Humanitas Fiction, în Cartea de pe noptieră) micul şi nervosul roman Potenţialul erotic al soţiei mele. Mai apoi, şi în mai multe ediţii, la fel ca şi Potenţialul...: În caz de fericire, Despărţirile noastre, Către frumuseţe, Familia Martin.

Şi, în 2024, la fel de şampanizat, ingenios şi provocator precum precedentele titluri evocate: Numărul doi. Un roman, între altele, care ar fi putut şi care ar putea să se bazeze pe foarte multe fapte reale. Iată de ce: „În anul 1999 începeau audiţiile pentru rolul lui Harry Potter, iar cel care urma să fie ales avea să devină celebru în întreaga lume. Sute de actori au fost audiaţi. În cele din urmă, au rămas doar doi. Acest roman spune povestea celui care nu a fost ales”.

Numărul doi e, aşadar, povestea lui Martin Hill, un tânăr născut în 1989, la Londra, ca fiu al unei jurnaliste franceze şi al unui inventator ciudat, britanic, de asemenea, decorator de platou. Martin Hill ratează obţinerea rolului care avea să îl facă (uneori insuportabil de) faimos pe cel care, în realitate, l-a şi obţinut (Daniel Heyman). Ratează, înţelege ce a ratat şi intră într-o criză prelungită. Martin Hill ratează, dar ştie devreme ceva esenţial: „La zece ani înţelesese deja că una dintre modalităţile prin care poţi fi fericit constă în a modifica realitatea. Aceeaşi realitate de care putem fugi prin imaginaţie sau prin imaginile pe care le creează lectura”. Restul este... ficţiune de cea mai bună calitate, amestecată cu istorie bine aleasă.

9. Atenţie: un mare scriitor turc! Zülfü Livaneli e unul dintre marile nume ale literaturii contemporane din Turcia, care are, de asemenea, şi o binemeritată faimă internaţională, cărţile sale – documente de mare profunzime despre destinul modern al Turciei, dar şi despre „singurătatea individului în faţa istoriei” sunt traduse în peste 40 de limbi. E scriitor, compozitor, cantautor, regizor şi scenarist; de asemenea, este foarte cunoscut şi prin militantismul şi implicarea sa civică. Iată un fragment din fişa sa românească de prezentare: „Acestea din urmă i-au adus, după puciul din 1971 şi, apoi, după cel din 1980, mai multe condamnări la închisoare, ameninţări cu moartea, linşaje mediatice şi un exil de unsprezece ani, petrecut la Stockholm, Paris, Atena şi New York. A fost o vreme «ambasador al bunăvoinţei» pentru ONU. În 2014 este decorat de statul francez cu Legiunea de Onoare”.

De câţiva ani, ecourile literaturii sale se fac simţite şi în România. O strălucită Serenadă pentru Nadia e titlul de intrare în limba română pentru Livaneli (2021, tot Humanitas Fiction, tot Raftul Denisei). În 2023, pe final de an: Nelinişte – un roman meditativ, dar şi „un tratat politic deghizat într-o parabolă impresionantă”. Neliniştea e, deopotrivă aici, cum în multe dintre cărţile scriitorului turc, a oamenilor, a celor aproape anonimi şi a locurilor şi istoriei din Turcia şi Siria. Despre această carte, memorabil, în European Literature Network: „Această poveste foarte personală reflectează asupra modului în care religia, identitatea şi rasa sunt folosite ca motive pentru ură; explorează, de asemenea, complexitatea Turciei moderne şi a conflictului din Siria, precum şi misoginia şi diviziunea aparent insurmontabile, dar fabricate, între popoarele Occidentului şi Orientului. Această zguduitoare poveste de dragoste, dar în final plină de speranţă, este o fântână de compasiune”.

10. Nuanţele sufletului. Laura Imai Messina, una dintre cele mai spectaculoase scriitoare ale momentului, trăieşte între două lumi şi se simte foarte bine aşa – este născută în Italia, scrie în italiană, dar locuieşte de peste două decenii în Japonia. Messina este scriitoarea care a făcut cunoscut, la nivel mondial, un telefon cu totul special care există în Japonia: telefonul lui Sasaki-San. Laura Imai Messina, într-un interviu cu ea pe care l-am publicat în România literară acum câteva luni, despre acel telefon: „Într-o zi el a instalat această cabină telefonică, pe care a fost destul de greu s-o găsească, asemeni unui obiect de artă. A instalat-o în grădina lui, înăuntru a aşezat un telefon deconectat şi a început el singur să vorbească cu verişorul lui, care murise de cancer, dacă nu mă înşel, cu puţin timp înainte. Ridica receptorul şi vorbea şi vorbea, dar câteva luni mai târziu, când a fost cutremurul şi imediat după tsunami de la Tohoku, oamenii au început să urce acolo şi să-l viziteze din alte motive. A fost ceva întâmplător, dar cu o forţă poetică atât de puternică, încât a oferit speranţă unor zeci de mii de oameni”. Ce încredinţăm vântului (Humanias Fiction, desigur) e titlul romanului Laurei Imai Messina, apărut în 2021 şi la noi, roman în care e vorba exact despre istoria acestui telefon şi despre binele din lume şi din noi.

Recentissim, la aceeaşi editură: Vieţile secrete ale culorilor, o carte despre iubire cu doi protagonişti speciali (şi tradiţionali! Adică: Mio – care vede mult mai multe culori decât pot vedea oamenii obişnuiţi – şi Aio care poate vedea numai, dar nenumărate, nuanţe de negru) şi, deopotrivă, o carte despre ritualurile şi ceremonialurile tradiţionale japoneze. Şi, subtil, delicat, o carte care ne invită să trecem de culorile primare şi să ajungem la nuanţe, pentru a avea acces la una dintre marile lecţii ale vieţii şi la frumuseţea complexă a acestei lumi.