Polirom – adică, de decenii, de aproape trei decenii (a fost înfiinţată în 1995, la Iaşi), unul dintre mega-jucătorii de pe piaţa autohtonă de carte. Cu un portofoliu uluitor, cu multe „lovituri” în piaţă, cu o cadenţă pentru o lume mai bună. 10 cărţi recente & relativ recente – într-o listă, nu într-un top (şi fac această precizare pentru că au fost, în mai multe rânduri confuzii legate de această rubrică; a fost de la bun început o listă, nu un top – şi aşa va rămâne!). 10: 6 nume de autori străini plus patru de la noi. Pentru a ilustra – excelenţa şi extraordinara inspiraţie editorială – şi nu pentru a clasifica/ ierarhiza.

1. Sofi Oksanen – non-ficţiune, direct şi pe bune! Pe Sofi Oksanen (sper că) o ştiţi din romanele sale – flerul pentru literatură universală de cea mai bună calitate al celor de la Polirom e exersat de decenii şi el, anume acest fler, include şi literatura acestei fantastice autoare din Finlada – parol: dacă nu o ştiţi, poate că îmi veţi mulţumi după ce, măcar, veţi răsfoi pagini din cărţile sale traduse în limba română. Gen (cum se spune astăzi!): Parcul pentru câini, Vacile lui Stalin, Ziua când au dispărut porumbeii şi Purificare. În primul rând, desigur, Purificare – cartea cu care această autoare atât de versatilă a – pur şi simplu – explodat.

Ei bine, Sofi Oksanen – în De două ori acelaşi râu e: la fel şi altceva. La fel de puternică în scriitura sa şi altceva – în sensul în care fiecare pagină a acestei cărţi e dovada unui angajament etic cât se poate de just şi de ferm. Există un accelerator pentru această carte şi pentru mizele pe care le pune în joc – subtitlul volumului îl indică de altfel: Războiul lui Putin împotriva femeilor. Acceleratorul este, desigur, invadarea Ucrainei de către trupele ruseşti în 2022. Există ceva esenţial, spune/ scrie Sofi Oksanen, care nu a fost metabolizat aşa cum se cuvine în istoria şi memoria recentă a Europei. Iată despre ce este vorba: „Europa de Est a fost victima a două regimuri totalitare, Germania lui Hitler şi Uniunea Sovietică. Această experienţă nu a devenit însă niciodată parte a memoriei culturale a Europei în ansamblu. Astfel de probleme îşi au deci rădăcinile în indiferenţă, în gestul de a ne uita în altă parte, în subestimarea nivelului la care Europa de Est înţelege Rusia şi în faptul că banii oligarhilor ruşi ajung în lumea occidentală”. Misoginismul – mai scrie Sofi Oksanen – e „instrument-cheie” pentru politica lui Putin: cu demonstraţii ample despre ce înseamnă acesta în Ucraina, în aceşti teribili ani ai invaziei, în politica internă şi în cea internaţională. Pentru că: „misoginismul ca tactică este un mijloc de subminare a democraţiilor şi de consolidare a regimurilor autoritare”. Nu memoriei asimetrice şi nu indiferenţei!, ne spune Sofi Oksanen. Tot ea: da adevărului, da faptelor, da curajului!

2. Harari despre IA şi istoria omenirii. Nu cred că Yuval Noah Harari avea cum să rateze această temă – pur şi simplu, nu avea cum, la ce simţ ieşit din comun al oportunităţii tematice are acest om, unul dintre cei mai influenţi eseişti şi istorici din lume, care „lucrează” cu subiecte & teme dintre cele mai actuale şi mai provocatoare pentru discursul istoric la zi. Nexus e cea mai recentă apariţie editorială a sa – nu numai la Polirom, ci, aproape simultan, în zeci de limbi ale lumii, căci succesul uriaş al lucrărilor lui Harari este cu adevărat un fenomen mondial. Pentru un plus de claritate, cartea are şi acest subtitlu de ghidaj: Scurtă istorie a reţelelor informaţionale din epoca de piatră până la IA. „IA este cea mai puternică tehnologie creată vreodată de omenire, pentru că e prima tehnologie care poate să ia decizii şi să creeze idei noi singură. O bombă atomică nu poate decide pe cine să atace, nici nu poate inventa noi bombe sau noi strategii militare. O IA, în schimb, poate decide singură să atace o anumită ţintă şi poate inventa noi bombe, noi strategii şi chiar noi inteligenţe artificiale. Lucrul cel mai important de ştiut despre IA este că aceasta nu e un instrument în mâinile noastre – ci un agent autonom” – aceasta este una dintre afirmaţiile, mai degrabă neutre, incluse într-o carte care este plină de afirmaţii şi argumente provocatoare şi peste care pluteşte, discret, şi un oarecare duh al neliniştii. Legat de acest duh al neliniştii, să reluăm un mic pasaj de mai sus: „Lucrul cel mai important de ştiut despre IA este că aceasta nu e un instrument în mâinile noastre – ci un agent autonom”. Şi să reţinem această idee: „agent autonom”. Nu în ultimul rând, iată care sunt reperele principale ale „poveştii” pe care ne-o spune Harari aici: „Poveştile ne-au adus laolaltă./ Cărţile ne-au răspândit ideile – şi mitologiile./ Internetul a promis cunoaştere infinită./ Algoritmul ne-a aflat secretele – iar apoi ne-a asmuţit pe unii împotriva altora./ IA ce va face?”.

3. Ce este o inimă gânditoare? Despre Israel şi Palestina – acesta este subtitlul celei mai recente cărţi în limba română semnate de marele scriitor israelian (răsfăţat pe bună dreptate de Polirom, aici unde are traduse numeroase titluri) David Grossman. Inima gânditoare e titlul ei – o carte cu 11 texte ardente despre ce este acum în Israel şi în Orientul Mijlociu, dar şi în conştiinţa unui scriitor care gândeşte (şi) aşa: „Scrisul este o mişcare a sufletului împotriva acestei capitulări, împotriva acestei evitări a preaplinului dinăuntrul nostru. E o mişcare subversivă pe care o face scriitorul, în primul rând împotriva lui însuşi. Ni l-am putea imagina ca pe un mesaj stăruitor pe care scriitorul îl tot administrează minţii sale precaute, rigide, inhibate. Pentru mine, scrisul este o mişcare liberă, mlădioasă, uşoară de-a lungul axelor imaginare dintre băieţelul şi bărbatul care am fost şi voi fi, dintre bărbatul şi femeia care sunt, dintre mintea sănătoasă şi pierderea minţilor. Dintre evreul-din-lagărul-de-concentrare şi comandantul lagărului – care sunt, amândoi, în mine. Dintre israelianul care sunt şi palestinianul care aş fi putut fi”.

Cât despre ce şi de ce – o inimă gânditoare? De ce? Fie şi numai pentru a ieşi din „vraja hipnotică a distrugerii”. Sau de a anula ori măcar a îndigui ceea ce, în cuvinte memorabile, David Grossman apreciază că este „gura larg căscată a anarhiei”, care „îşi arată colţii către cea mai fragilă democraţie din Orientul Mijlociu”. Şi singura, am putea adăuga, perfect acoperiţi de realitatea istorică la zi. De unde „inima gânditoare”? Dintr-un mare document de memorie – O viaţă întreruptă de Etty Hillesum (una dintre cele mai autentice şi mai puternice mărturii despre lagărele de concentrare naziste din câte există în lume; cartea e tradusă şi în româneşte, la Editura Humanitas). Etty Hillesum spune: „Fă să fiu inima gânditoare a acestei barăci... Inima gânditoare a unui întreg lagăr de concentrare”. Şi, peste mai bine de şapte decenii, David Grossman repetă: „Să fim inima gânditoare. Iar şi iar, inima gânditoare”.

4. La curte. La Curtea Imperială. Nu există – bag mâna în foc pentru aceasta, eu însumi fiind implicat în câteva proiecte editoriale, unele cu „descărcări” chiar la această editură – nicio altă casă editorială care să fi acordat în ultimele două decenii şi jumătate o mai mare atenţie – şi atât de consecventă atenţie! – istoriei Europei Centrale, a Imperiului Austro-Ungar şi a lumilor (intelectuală, economică, politică) acestor spaţii care ne-au marcat şi pe noi, românii – deopotrivă, în Istoria Mare şi în istoria mică – aşa cum a făcut-o Polirom. Să căutăm în memoria imediată (cu nuanţa aceasta, în legătură cu această temă, a istoriilor Europei Centrale, e de „săpat” şi în memoria de profunzime: vom găsi, în fiecare an, cred, cărţi esenţiale la Polirom) şi să consemnăm, pentru a fi date mai departe: a mic: suita de volume despre Europa Centrală (nevroze, dileme, utopii) girate şi oferite, în duo, de Polirom & Fundaţia „A Treia Europă”; b mic: volumele, extraordinare – cele şase: editate de Comisia pentru Istoria Monarhiei Austro-Ungare din cadrul Academiei de Ştiinţe a Austriei şi, pentru ediţia în limba română, co-editate de Academia Română şi de Centrul de Studii Transilvane. Sunt, cum spuneam, mult mai multe cărţi care ţin linia aceasta – nu doar istorică/ istoriografică – generoasă. Ceva recentissim: Martina Winkelhofer – Viaţa de zi cu zi a împăratului. Franz Joseph şi curtea sa imperială. O idee genială! O carte care se deschide cu organigrama curţii imperiale din epoca împăratului Franz Joseph. Şi care continuă cu: o zi la curtea bătrânului împărat; un împărat tânăr preia o curte veche de secole; structura curţii; înalţi funcţionari, funcţionari de rang inferior şi servitori în livrea; opulenţă şi reprezentare; anii fatidici; anii de aur; finanţele curţii; arta şi cultura la curtea împăratului Franz Joseph; familia imperială şi viaţa privată; scandalurile la curte; curtea şi politica; curtea în criză; ultimii ani de domnie ai împăratului Franz Joseph; sfârşitul curţii. Pur şi simplu: o idee genială!

5. O istorie culturală a Rusiei. Între alţii (cu numeroase referinţe biobibliografice pentru fiecare dintre cei imediat numiţi): Anna Ahmatova, Mihail Bulgakov, Piotr Ceaikovski, Anton Cehov, Marc Chagall, Feodor Dostoievski, Serghei Eisenstein, Nikolai Gogol, Maxim Gorki, Vasili Kandinski, Vladimir Maiakovski, Osip Mandelştam, Vladimir Nabokov, Boris Pasternak, Serghei Prokofiev, Aleksandr Puşkin, Serghei Rahmaninov, Nikolai Rimski-Korsakov, Vladimir Stasov, Igor Stravinski, Dmitri Şostakovici, Lev Tolstoi, Maria Ţvetaeva, Serghei Volkonski. Multe alte personaje – desigur, şi din zona politică, pentru că, în Rusia în mod aparte, marea cultură se intersectează, când şi când „cu scântei”, cu politica mare – în această uluitoare carte pe care o avem din nou în limba română, nu în reeditare, ci într-o ediţie nouă: Dansul Nataşei a unui super-greu al istoriografiei Estului, mai cu seamă al istoriografiei Rusiei, Orlando Figes. Între altele, Dansul Nataşei a fost nominalizată pentru Duff Cooper Prize şi Samuel Johnson Prize (2003), iar în 2009 a primit prestigiosul Premiu „Przeglad Wschodni” (Polonia) pentru cea mai bună carte străină despre istoria Europei de Est. „Dansul Nataşei acoperă o perioadă ce se întinde de la construirea Sankt-Petersburgului, sub domnia lui Petru cel Mare, şi până în anii regimului sovietic. Orlando Figes abordează domenii dintre cele mai diverse, de la arta populară până la ritualurile magice ale şamanilor asiatici, de la poezia lui Puşkin până la muzica lui Musorgski şi Stravinski sau filmele lui Eisenstein, mobilizând o impresionantă distribuţie de artişti şi aristocraţi, revoluţionari şi exilaţi, preoţi şi libertini, ţari şi tirani. Titlul volumului este inspirat de o scenă simbolică din Război şi pace, în care tânăra contesă aude o melodie populară şi, instinctiv, începe să danseze”, ne relevă cei de la editura la care Orlando Figes are şi alte lucrări de referinţă pentru istoria modernă din Est (de neocolit: Vorbind în şoaptă. Viaţa privată în Rusia lui Stalin).

6. Rushdie la un vârf de cuţit de moarte. a mic: „N-am văzut cuţitul sau cel puţin nu-l ţin minte. Nu ştiu dacă a fost unul lung sau scurt, cu lama lată, de vânătoare, sau îngustă, ca un stilet, zimţată ca la un cuţit de pâine sau curbată ca o seceră, un briceag de copil al străzii sau chiar un cuţit obişnuit de tăiat carnea, furat din bucătăria maică-sii. Nici nu-mi pasă. Arma aceea nevăzută a fost suficient de utilă şi şi-a făcut treaba”. b mic: „Trecuseră treizeci şi trei de ani şi jumătate de la faimoasa condamnare la moarte proclamată de ayatollahul Ruhollah Khomeini împotriva mea şi a tuturor celor implicaţi în publicarea Versetelor satanice şi mărturisesc că pe parcursul acestor ani mi-am imaginat uneori cum asasinul se ridică la vreun eveniment public şi se repede la mine exact în acest fel. Aşa că primul meu gând când am văzut această siluetă ucigaşă năvălind spre mine a fost: Aşadar, tu eşti. Iată-te. Se zice că ultimele cuvinte ale lui Henry James ar fi fost: «Aşadar, în cele din urmă a venit distinsa chestiune». Şi la mine venea moartea, dar nu mi-a dat impresia c-ar fi distinsă. Mi-a dat impresia de anacronism”. Cele două pasaje de mai sus, esenţiale şi tulburătoare, sunt două scurte secvenţe textuale decupate din Cuţitul. Reflecţii în urma unei tentative de asasinat de Salman Rushdie. Traducere – foarte promptă în limba română – de Dana Crăciun, cea care, de altfel, a tradus marea majoritate a cărţilor acestui mare scriitor în româneşte. Două părţi masive – Îngerul morţii şi Îngerul vieţii –, o confesiune unică a celui care este, probabil, cel mai faimos reprezentant al Republicii Literelor din întreaga lume vânat de fundamentaliştii (şi, de ce să ne ferim de cuvintele adevărului, de teroriştii) islamişti. Doar încă un mic detaliu: S. Rushdie îşi ia ca moto pentru această carte un citat din Samuel Beckett: „suntem alţii, diferiţi de cei care-am fost înaintea nenorocirii de ieri”.

7. Specialistul nr 1. Pentru cea care este – net – marea temă mondială de geopolitică şi, în acelaşi timp, marea temă de istorie recentissimă de pe întreg mapamondul din ultimii ani, Polirom l-a avut şi l-a scos în faţă ca autor de cărţi în serie pe tema aceasta pe Armand Goşu. Cu, spun multe date publice ale editurii, succese de public, de casă şi de receptare remarcabile. Iată, în numai câteva linii, cine e omul (mai ales pentru cine nu ştie): Armand Goşu predă din 2004 istoria politică a Rusiei şi a URSS, istoria politicii externe şi a diplomaţiei sovietice, evoluţii în fostul spaţiu sovietic şi introducere în istoria serviciilor secrete sovietice. Are un doctorat în istoria Rusiei, cu o teză despre politica externă a Imperiului Rus (Moscova, 1998). A avansat până la gradul de cercetător ştiinţific principal II la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, unde a lucrat între 1991 şi 2001. A fost coordonator de programe la Institutul Român de Istorie Recentă (2002-2004). Din 2004 este conferenţiar la Universitatea din Bucureşti. A fost corespondent la Moscova pentru radio BBC, în anii 1995-1998 şi 1999-2000. E, desigur, mult mai mult decât atât – să mai spunem: consilier cândva pe ţările din Est, cu precădere pe Rusia, la MAE al ministrului de externe T. Baconschi şi, de asemenea, alături de Mihnea Berindei şi de Dorin Dobrincu, editorul documentelor din tripticul (până acum al) Istoriei Comunismului din România. După Rusia, o ecuaţie complicată şi Putin, obsesia Imperiului, Goşu a scos Putin împotriva Occidentului. Războiul din Ucraina şi noua dezordine mondială. De câteva săptămâni, are pe piaţă ediţia a doua a acestei ultime cărţi – adăugită. Cu acest teribil avertisment inclus: „Deşi ar putea părea regionale, conflictele din Ucraina şi Israel au potenţialul de a schimba întregul sistem global, adică de a provoca în ordinea internaţională modificări majore de calibrul celor produse de războaiele mondiale. Adversarii lumii libere se încălzesc pe margine”.

8.Turda. Marius Turda. Cunoscutul profesor de istoria biomedicinei la Universitatea Oxford Brookes din Marea Britanie şi membru al Societăţii Regale Britanice a Istoricilor revine, odată cu cel mai recent titlu al său, la linia sa de cercetare care deranjează destul de mult istoriografia a cărei miză este, cu orice preţ şi uneori în ciuda evidenţelor, glorificarea faptelor şi a unor personaje, să le spunem, problematice pentru istoria noastră evenimenţială. În căutarea românului perfect e cartea cu pricina – carte despre care profesorul Ciprian Mihali apreciază că „este o cercetare tulburătoare despre acea parte a istoriei moderne româneşti pe care am cunoscut-o prea puţin până acum şi pe care continuăm să nu dorim să o cunoaştem: e perioada în care statul român se formează ca naţional şi unitar pe baze etnice, rasiale, eugenice şi biopolitice. Ne rămâne nouă, celor de astăzi, să ne asumăm critic şi să deconstruim această moştenire întunecată a unei mitologii a «perfecţiunii româneşti» care nu încetează să alimenteze atâtea discursuri ale urii pe care le auzim zi de zi în jurul nostru”. Hic sunt leones sau hic sunt dracones – am putea spune, la lectura acestei cărţi; şi anume, în paralel cu ridicarea şi consolidarea naţională a României moderne, o parte semnificativă a scenei publice şi a câmpurilor intelectuale sunt dominate de discursuri şi de practici care mizează pe eugenie, biopolitică şi chiar rasism. E, altfel spus, pentru modernitatea noastră, istoria noastră ocolită, minimalizată, ignorată, acoperită – o istorie care a lăsat în urmă numeroase date şi fapte din specia celor de care nu ar trebui să fim nicicând mândri. Marius Turda: „Ideea de rasă a influenţat decisiv dezvoltarea naţionalismului şi antisemitismului de la începutul secolului XX, modelând apoi teorii biopolitice vehiculate în România din perioada interbelică. O discuţie despre modul în care această idee devine importantă pentru elitele culturale româneşti din acea perioadă este, aşadar, necesară, mai ales că ne poate ajuta să înţelegem mai bine şi sursele intelectuale ale programului naţionalist care a pregătit crearea României Mari în 1918”.

9. Tensiuni în cupluri celebre. De foarte multă vreme, Aurora Liiceanu face – prin suita impresionantă a volumelor pe care ni le propune – ceva fără termen de comparaţie pentru piaţa de carte de la noi: cărţi – în registru mai degrabă ficţional – despre stări şi ipostaze ale minţilor umane; romane psihologice în cel mai direct sens al acestei formule. Lista cărţilor domniei sale de la Polirom e foarte lungă; contabilitatea temelor pe care le survolează aceste cărţi e, de asemenea, babană; nu mai puţin, regia pusă în joc, epocile alese pentru a ilustra feluritele idei, personajele convocate pentru un spectacol literar, cum spuneam, fără termen de comparaţie şi de bună calitate. Cea mai recentă carte: Inconfortabil. Capcanele sincerităţii în cuplu. Nume – unul şi unul – celebre în „decupajul” pe care ni-l propune dna Liiceanu în această carte şi teme dintre cele centrale pentru ceea ce presupune ideea relaţiilor tensionate de cuplu. Adică: Dora Black şi Bertrand Russell: Pactul de sinceritate – garanţia transparenţei? Şi: erotismul părinţilor şi confuzia copiilor. Şi: Simone de Beauvoir şi Jean-Paul Sartre: Transparenţa radicală şi promiscuitatea simetrică. Şi: Sonia Behrs şi Lev Tolstoi: Un fel de open marriage. Şi: blestematele jurnale. Şi: gelozia dincolo de trup. Şi: prezentul incert, plin de contradicţii. Nu în ultimul rând, o provocare şi un exerciţiu de imaginaţie: o lume fără bărbaţi? În lumina cazurilor de mai sus – studii de caz – „pare aşadar că transparenţa radicală aduce cu sine riscuri. Şi nu doar pentru cupluri, precizează Aurora Liiceanu, extinzându-şi analiza la societatea de azi, în care expunerea publică a persoanelor şi opiniilor – inclusiv a celor radicale – duce adesea la polarizări şi la adevărate războaie ale sexelor”.

10. Nişte amintiri din comunism, ediţia revăzută. Ştefan Agopian revine, într-o formulă uşor modificată, cu Scriitori în comunism (nişte amintiri). Cartea aceasta este, o ştim deja, una dintre cele mai suculente şi mai relevante dintre documentele de literatură a memoriei publicate în ultimele decenii la noi – a fost şi premiată ca atare în 2014, de către revista Observator cultural. Vladimir Tismăneanu, neobosit căutător de memorii ale istoriei recente, foarte fin cunoscător, el însuşi autor de texte memorabile şi în această direcţie, nota despre volumul lui Ştefan Agopian: „Una din cele mai bune cărţi pe care le-am citit despre experienţa supravieţuirii intelectualului în comunism se intitulează Scriitor în comunism (nişte amintiri), de Ştefan Agopian. Am citit-o cu nesaţ, am revenit uneori la ea, m-a convins prin naturaleţea desăvârşită a exprimării, prin formidabila capacitate de rememorare a unor timpuri în care pasiunea pentru scris se întrepătrundea cu o disperare cotidiană tot mai accentuată, iremediabilă şi ireversibilă”. La rândul său, un foarte bun hermeneut al literaturii memoriei (şi, desigur, mult mai mult decât atât), Mircea Mihăieş apreciază că avem de-a face cu o „copleşitoare prin lipsa de inhibiţie şi de-o răscolitoare directeţe a naraţiunii, cartea lui Agopian constituie o lectură pasionantă. Am parcurs-o sub vraja reîntâlnirii cu un mare scriitor – chiar dacă vocea de acum a autorului nu aminteşte prin mai nimic de barocul suplu, stilizat, anamorfotic, al cărţilor care l-au consacrat. Sau poate tocmai de aceea”. Mult Marin Preda, mult Nichita Stănescu, o secvenţă mare despre ce însemna să fii scriitor în comunism, viaţa la România literară, precum şi despărţirea de RL, dar şi patru povestiri autobiografice – Un evreu necăjit, Câte ceva despre lucrul bine făcut, Oglinzi, pizdă şi azotat de argint, Domni şi domnişoare; nu în ultimul rând, „un fel de concluzie: vise de glorie şi trândăveală”. Iată, foarte în mare, oferta generoasă a acestei cărţi, încă o dată, de neocolit când vine vorba despre culisele vieţii literare de la noi din perioada comunistă.