Nu un top, ci o listă a unora dintre veştile bune – la vedere – ale culturii române la zi, ale literaturii în mod special. Cu o nuanţă dintru început: o asemenea listă – a veştilor bune – se face mult mai greu decât una a contrariilor sale...

• „În condiţii extreme, când îşi simţeau periclitată esenţa, oamenii au recurs la poezie ca la un mijloc de salvare. Atunci când în poezie se ascundeau ultimele molecule de libertate, sufocaţi de represiune, oamenii le căutau, le găseau şi le respirau pentru a supravieţui. Pentru că poezia nu vorbeşte despre realitate, ci e în stare să construiască o altă realitate, în care ne putem salva. În mod ciudat, etimologic, în greaca veche numele poeziei provine din verbulpoiein, care înseamnă a construi. Dar ceea ce ne-a putut salva ieri de spaimă, de ură şi de nebunie nu ne poate, oare, salva azi de singurătate, de indiferenţă, de vidul rămas în locul credinţei, de excesul de materialitate şi de consum, de deficitul de spiritualitate? André Malraux, autorulCondiţiei umane, spunea că „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Dar, dacă sîntem poate prea obosiţi şi prea lipsiţi de ardoare pentru religiozitate, nu ne-am putea salva, oare, punând în locul rămas pustiu poezia?” – acesta este un fragment dintr-un discurs antologic: cel ţinut de Ana Blandiana în Spania, în luna octombrie a acestui an, cu ocazia decernării Premiului Prinţesa de Asturias pentru Litere 2024. Este una dintre cele mai importante distincţii literare obţinute de-a lungul ultimelor decenii de un scriitor român şi, totodată, încă o recunoaştere de mare prestigiu a unei opere literare extraordinare aşa cum este cea a Anei Blandiana. Tot în acest an şi tot sus de tot, o altă distincţie pentru Literele româneşti: Mircea Cărtărescu – răsplătit cu Dublin Literary Award.

• De puţine săptămâni e în librării – cu, deja, un succes considerabil de casă – cel de-al patrulea volum al Operei integrale a lui Platon. La editura Humanitas. În aceeaşi formulă ca şi precedentele trei: cu traducere, introducere şi note de Andrei Cornea. Volumul cu nr. 4 al seriei Platon – Opera integrală cuprinde Phaidros, Parmenide, Theaitetos, Sofistul şi Omul politic. Seria este proiectată să aibă şase volume; cel de-al cincilea va apărea, foarte probabil, în 2025, iar cel de-al şaselea, în 2026. Pentru acest volum 4, citatul de pe coperta ultimă e ales din Montaigne: „Platon îmi pare că a ales pe drept cuvânt acest fel de a filozofa prin dialoguri, ca să pună mai lesne în gura altora feluritele şi schimbătoarele sale idei“. Apropo de Michel de Montaigne – în prima jumătate a acestui an, tot la Humanitas, a apărut volumul care încheie proiectul de traducere a operei acestui mare eseist şi filozos: Jurnal de călătorie. Scrisori, în traducerea Ancăi-Maria Cristodorescu. Cu jumătate de an în urmă (final de 2023) fusese publicat şi volumul al treilea al Eseurilor lui Montagine, traduse, ca şi textele din precedentele două volume, de Vlad Russo. Platon & Montaigne, aşadar: alte două veşti bune!

•100.000 de exemplare vândute – acesta este numărul atins de romanul Inocenţii al Ioanei Pârvulescu. Aceasta: la începutul lunii septembrie. E lesne de presupus că, între timp, la 2-3 luni distanţă, numărul să fi crescut. Pentru piaţa de carte românească – foarte capricioasă şi, de regulă, zgârcită (în privinţa succeselor de public) cu numerele mari – borna atinsă de cartea Ioanei Pârvulescu este uluitore. Despre romanul său, autoarea spune aşa: „Inocenţii este copilul meu norocos. Asta pentru că, asemenea vieţii oamenilor, şi cea a cărţilor depinde de zeiţa Fortuna. Noroc înseamnă în acest caz că Inocenţii a ajuns la mult mai mulţi oameni decât mi-aş fi putut imagina în 2016, când am scris cartea. Îmi amintesc că simţeam atunci nevoia urgentă să recuperez câteva figuri memorabile din istoria familiei şi întâmplări doar pe jumătate înţelese, de la o vârstă repede trecătoare. Un nu-ştiu-ce şi un nu-ştiu-cum specifice copilăriei mi-au reintrat atunci, prin carte, în viaţă”.

• Continuă, de asemenea, şi suita unor premii speciale – pentru memorie, literatura memoriei şi pentru mari construcţii intelectuale. Cu patru ediţii deja bifate, Premiul „Romulus Rusan” şi-a desemnat în luna mai a acestui an cel mai recent câştigător în persoana lui Dennis Deletant, pentru volumul de memorii În căutarea României. Alături de istoricul britanic (de altfel, de trei ani, şi cetăţean român) au mai fost finalişti la acest premiu: Cristina Cioabă, Filip-Lucian Iorga (editor), Sorin Trâncă şi Constantin Vasilescu (coord.), alături de Clara Mareş, Florin S. Soare, Alin Mureşan, Constantin Petre. Pentru a doua ediţie (cea de anul acesta) a Premiului Monica Lovinescu, finalişti sunt: Ana Blandiana, Costică Brădăţan, Cristina Cioabă, Vlad Russo şi Radu Tudorancea.

• Abdulrazak Gurnah, Colm Tóibín, Clara Uson, Ariana Harwicz, Zeruya Shalev şi Pascal Bruckner. Şi: Narine Abgarian şi Mathias Énard. Primele cinci nume au fost prezente la FILIT 2024. Celelalte două: la FILTM 2024. La Iaşi şi la Timişoara. Altfel spus, la două dintre marile festivaluri ale literaturii de la noi şi, de fapt, din Europa Centrală şi de Est. La Timişoara, festivalul e la ediţia cu numărul 13. La Iaşi, odată cu cea din acest an, a fost bifată ediţia cu numărul 12.

• Tot aici, în suita de manifestări care stau sub umbrela aceasta a „colocviilor, festivalurilor, galelor” şi care, totodată, dau seama într-un fel îmbucurător de metabolismul bun al literaturii române contemporane, să notăm şi proiecte, cu o tradiţie frumoasă deja, tutelate de Uniunea Scriitorilor din România: Gala Poeziei, Colocviul romanului românesc, Premiul „Mihai Eminescu”, Premiul „Lucian Blaga”, Premiul „Tudor Arghezi”, Festivalul „Poezia – port la Dunăre”, Festivalul „Literatura tinerilor”, Gala Naţională „Scriitorul anului / scriitorii lunii”.

• De asemenea: din suita de literatură a memoriei, chiar şi mai mult decât atât, neapărat de notat şi apariţia, recentissimă, a Cărţii negre a comunismului, cu marele istoric Stéphane Courtois în calitate de coordonator al acestui proiect. Volumul – apărut în premieră în Franţa în 1997 şi tradus şi la noi în 1998 (la Humanitas) – apare, de data aceasta, într-o ediţie de colecţie (şi pentru reflecţie amplă!) la editura Spandugino, cu titraţii istorici Armand Goşu şi Dorin Dobrincu în calitate de referenţi ştiinţifici. Pentru lansarea oficială a ediţiei de faţă a cărţii, dar şi pentru o amplă conferinţă despre tematica acestui volum, Stéphane Courtois a fost în România în partea a doua a lunii noiembrie. Bonus: Stéphane Courtois despre moştenirea întunecată a ideii comuniste: „Ceea ce e greu de spus şi greu de înţeles este că mai toate regimurile comuniste au făcut crime în masă. Au fost regimuri care au utilizat teroarea în masă, ca mijloc de guvernare, şi mai e de spus neapărat că unele dintre aceste regimuri au mers pînă la genocid. Mai precis, ceea ce eu numesc «genocid de clasă» – un proces de exterminare a unor întregi populaţii, nu în numele unor rase, ci în numele unei ideologii a partidului comunist. E un fel de exterminare care nu e nici măcar o exterminare a capitaliştilor, este pur şi simplu exterminarea duşmanilor regimului. Şi acesta începe degrabă la comunişti, pentru că, din 1918, Lenin dă un decret secret prin cate ordonă exterminarea cazacilor”.

• Una dintre discuţiile grele şi grave care au legătură cu condiţia – vai, tot mai precară – a literaturii de astăzi ţine, în mod obligatoriu, de comunitatea cititorilor. Conducem, nu de ani, ci probabil chiar de decenii, în topul celor mai puţini (atenţie: topul celor mai puţini, nu mai mulţi!) cititori dintre toate ţările din Uniunea Europeană şi, vorba aceea, „situaţia ameninţă să se îmbunătăţească tot mai mult”. Aşadar, la veşti rele (de care nu ne ocupăm în numărul de faţă al revistei, dar pe care nu e cazul să refuzăm să le vedem...): stăm prost la lectură, stăm prost la vânzarea de carte, stăm prost la circuitul şi rulajul cărţilor în bibliotecile judeţene, municipale ş.a.m.d. În acest peisaj literar care invită la melancolie, e cu atât mai bine şi mai lăudabil ce se întâmplă la ALECART – „este un proiect nonconformist realizat în parteneriat cu 2 licee din ţară: Colegiul Naţional Iaşi, Colegiul de Artă «Octav Băncilă» Iaşi”. La acest link sunt detalii despre cine sunt şi despre ce fac: https://alecart.ro/despre/. Şi anume: despre ce fapte extraordinare – pentru cititori, pentru comunitatea iubitorilor de literatură, pentru literatură în mod direct – fac aceşti oameni!

• Şi la ediţia din acest an a alegerilor prezidenţiale de la noi este vorba – parcă mai mult decât oricând –, între altele, despre cărţi. Sunt mai mulţi candidaţi la funcţia supremă în stat care vor să ne convingă că au ajuns, nu-i aşa, nişte... soldaţi în slujba cărţii. Au fost şi la alegerile locale candidaţi care au încercat să parieze pe... carte. Nu le dau numele aici, nici unora, nici altora. Pentru mine şi nu doar pentru mine, în raport cu ideea de carte, ei sunt un fel de impostori indiferent cât PR „ar băga”, indiferent ce însoţitor de carte şi-ar subînchiria. Însă cred că de pe urma acestui fenomen (alianţa carte + candidaţi) putem extrage două veşti bune. Prima: faptul că, în sine şi prin sine (cum spun filozofii), aceste cărţi nu au avut succes reprezintă o veste bună; aşa cum prietenii fotbaliştilor nu sunt fotbalişti, nici prietenii cărţii (fie ei şi prieteni de ziua a şaptea) nu sunt scriitori. A doua: dacă aceste cărţi ale politicenilor/ candidaţilor nu au avut succes, aceasta înseamnă – nu-i aşa? – o şansă în plus pentru cărţile bune.

• Nu în ultimul rând, în acelaşi aliniament la şirul veştilor bune, ceva care pare că nu are neapărat o legătură directă cu acestea: faptul că se bea, în continuare, multă (aş vrea să cred: din ce în ce mai multă) cafea turcească la ibric/ nisip. Sau, după caz (căci ştiu deja că aceasta depinde de locul în care te găseşti): grecească, sârbească ş.a.m.d. În orice caz: cafea leneşă, din aceea care lasă loc reflecţiei, tihnei, visării chiar. Din aceea care încetineşte timpul. Din aceea care îţi dă timp. Timp, bunăoară, ca să citeşti. Sau să asculţi – chiar şi cu un ceai la îndemână sau un pahar cu vin (şi acestea: nu acceleratoare, ci încetinitoare de timp...) – muzică adevărată. Şi, poate, (ca) să întreţii iluzia că o carte bună, un film bun, un concert de Bach sau Beethoven ne pot apăra de răul acestei lumi...