10 (zece): Woke. Religia woke

1. Pentru cei – spre exemplu, de la noi, din România – care critică derivele Occidentului, formula care este cea mai încărcată de negativitate este „corectitudinea politică” (PC – „politically correctness”). Într-adevăr, prin istoria sa recentă şi prin faptele sale, corectitudinea politică este departe de a fi... corectă, fiind mai ales blamabilă, dar a o pune – cu atât mai mult în ultimii ani – în fruntea relelor şi a patologiilor sociale din Vest reprezintă o reducţie nedreaptă. Repet: departe de a fi inocentă, PC şi standardele impuse de acest curent de idei, rulate mai întâi în mediile universitare, apoi cu declinări în alte medii, reprezintă o problemă reală şi gravă. Însă, în termenii logicii generale, PC este doar o „specie” a unui „gen” mult mai complicat (şi, aş adăuga, mai pervers şi mai problematic). Acest gen are denumirea uzuală de „Woke”. Este, prin urmare, pe undeva nedrept că nu acest termen este locul geometric privilegiat al raportărilor critice despre care am adus vorba mai înainte. Fiindcă woke e o lume mult mai vastă decât PC. Nu numai o lume, de fapt, aşa cum se argumentează abundent în cartea care stă în centrul acestui text-semnal (unul, haideţi să îi spunem aşa, încercănat). Pentru că woke include PC şi e, cum se spune, nivelul următor. Chiar o religie! Aşa cum o demonstrează una dintre minţile luminate ale Franţei de astăzi – Jean-François Braunstein – în cartea sa, care are o expunere în ţara de origine, dar şi în afara ei, cu totul remarcabilă: Religia woke. Cum a căzut pradă Occidentul unei mişcări iraţionale. Traducere – promptă şi binevenită – în limba română, la editura Humanitas, de Emanuela Jalbă-Şoimaru.

2. Iată cine este autorul ei, îmi vine să spun admirabilul ei autor: „profesor de filozofie la Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne, unde predă cursuri de istoria ştiinţelor, filozofia medicinei şi etică medicală. A mai publicat volume de istoria şi filozofia ştiinţei; cartea saLa philosophie devenue folle: Le genre, l’animal, la mort　este în curs de traducere la Humanitas”.Încă un detaliu, şi nu lipsit de importanţă: Jean-François Braunstein este unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Pascal Bruckner (căruia, de altfel, îi şi mulţumeşte la finalul cărţi, menţionând că acesta este, întotdeauna, primul său cititor, cititorul cel mai de încredere). P. Bruckner, la rândul său, cu precădere în eseistica sa admirabilă şi de mare impact, este un critic de cursă lungă al teoriilor (precum şi al practicilor universitare, morale, sociale) care derivă din aceste teorii care privilegiază marile direcţii PC şi woke.

3. Este adevărat, tradiţia intelectuală a corectitudinii politice este mult mai „venerabilă” – accentuez asupra acestui termen („venerabil”), căci, la ce pagube imense a produs, numai „venerabilă” nu este! În sensul că discuţii, teoretizări, cascadări în diverse practici intelectuale, universitare, sociale se pot consemna de decenii bune. Însă, deşi lumea woke (şi a pseudoteologiei asociate acesteia) este de dată destul de recentă – încă o dată: înglobând lumea PC –, aria de acoperire este cu mult mai mare.

Ce este lumea woke? Putem aproxima privind către şi consemnând câteva dintre afirmaţiile tari pe care stă această religie politică, în ideea – generoasă şi îndelung verificată – că, de multe ori, aşa cum ne-a spus una dintre marile minţi ale filozofiei modernităţii (L. Wittgenstein), „limitele lumii noastre sunt limitele limbajului nostru”. Iată, aşadar, câteva dintre marile predicate ale lumii woke: „Toţi albii sunt rasişti“, „toţi negrii sunt victime“, „dacă spui că nu eşti rasist, atunci sigur eşti“, „ai genul pe care ţi-l alegi”, „sexul şi corpul nu există, doar conştiinţa contează”, „matematica este rasistă“, „biologia este machistă“, „logica este rasistă”, „bărbaţii pot rămâne însărcinaţi“. Plus, deasupra acestora, înglobând, asumând şi omologând asemenea afirmaţii cu rang de norme, „teoria genului”, „teoria critică a rasei”, „teoria intersecţională” care, spune Jean-François Braunstein, „au devenit normative în universităţile noastre”. Şi, imediat lângă acestea (repet: sunt doar câteva; există multe altele, cel puţin la fel de aberante şi de enervante), o observaţie de subtilitate în legătură cu (in)existenţa umorului în aceste lumi făcută de JFB: „gravitatea şi lipsa îndoielii de sine sunt semnele distinctive ale gândirii woke. Lipsa totală de umor este, fără îndoială, trăsătura cea mai distinctivă a gândirii woke, dar şi cea mai înfricoşătoare: aici putem percepe cel mai bine caracterul său totalitar”.

4. Să vedem şi de unde vine acest termen? Woke e un termen de jargon – mai precis, din jargonul urban afro-american; e o derivaţie din „woken”, participiul trecut al verbului „wake”, adică „a se trezi”. Este un cuvânt cu o ascensiune politică şi ideologică realmente fulminantă. Braunstein: „termenul woke a fost inventat de activiştii americani de culoare şi a fost folosit în cultura campusurilor universitare începând cu anul 2010, mai întâi în teoria critică a rasei, iar apoi, în sens larg, pentru a se referi la toate curentele academice militante, de la gen la intersecţionalitate. (...) Această noţiune de trezire a căpătat foarte repede un sens politic”. Trezire, umanism, nediscriminare – benign, nu? Nu. Pentru că, în fond şi în fapt, de 10-15 ani, formula aceasta e, murdar şi urât mirositor, supraîncărcată ideologic şi produce nu ceea ce pretinde că apără, ci dimpotrivă, derive în serie. Să ne amintim, în acest context, o anecdotă care are legătură cu comunismul – cu care, de altfel, este frate de sânge „instalaţia” woke. Contextul: despre comunism s-a spus că reprezintă o formă evoluată a democraţiei, că nu e o simplă democraţie şi cu atât mai puţin „democraţia” burgheză; pentru că trebuia să poarte un nume, i s-a spus „democraţie populară”. Ei bine, bancul/ anecdota: diferenţa dintre „democraţie” şi „democraţia populară” este diferenţa dintre „cămaşă” şi „cămaşa de forţă”!

5. De asemenea, cu privire la lumea şi religia woke şi la efectele „politicilor publice” ale acestui cult, mai ales cu privire la imensele pagube – economice şi cognitive – provocate de acestea, merită amintită, tot în registru anecdotic, şi aprecierea pe care, se spune, ar fi făcut-o Stalin când i s-a sugerat că „revoluţia comunistă” omoară cam mulţi oameni. Replica „Tătucului”, de un cinism înfiorător şi de o sensibilitate strigătoare la cer, ar fi fost următoarea: „ca să faci o omletă bună, trebuie să spargi multe ouă”. Mutatis mutandis: lumea occidentală este tot mai grav bolnavă de această religie pe dos numai şi numai pentru a se face o „omletă bună”. În fond, una tot mai indigestă.

6. Jean-François Braunstein – zoom: „este pentru prima dată în istorie când universităţile noastre, care ar trebui să fie ştiinţifice şi laice, au dat naştere unei mişcări religioase. Cum se face că, înzestraţi cu educaţie teoretică şi cu spirit critic, universitarii au fost cei dintâi care s-au lăsat fermecaţi de ideea unui gen eliberat de corp sau care au relansat odioasa noţiune de rasă? E destul de dureros şi surprinzător să vezi cum anumiţi colegi, prieteni statornici, erudiţi şi respectabili, îmbrăţişează brusc utopiile woke şi resping tot ceea ce le aminteşte de lumea veche. Cum poate un cadru universitar care şi-a dedicat viaţa studiilor de greacă să propună eliminarea clasicilor pe motiv că sunt albi şi bărbaţi? Cum poate un matematician să decidă să renunţe la predarea disciplinei sale pe motiv că este discriminatorie? Cum poate un biolog să susţină că biologia nu este o ştiinţă? Cum pot oamenii inteligenţi să creadă în astfel de idei absurde? Cum se face că nici măcar nu acceptă o dezbatere şi răspund la orice critică prin «anihilarea» interlocutorilor?”.

7. Să spui despre lumea woke & religia woke că sunt „nebunii epidemice” e necesar, dar nu şi suficient. De altfel, Douglas Murray a vorbit & scris despre „nebunia mulţimilor: gen, rasă şi identitate”; Gad Saad, posesor şi al unui foarte dezvoltat simţ al umorului şi al ironiei, a scris despre wokism ca despre un parazit. Jean-François Braunstein formulează în aceşti termeni şi, mai apoi, argumentează de ce e nevoie să mergem mult mai departe: „a numi wokismul nebunie este un mod destul de adecvat de a-l caracteriza, dar nu este suficient pentru a-l explica”.

8. E, scrie Jean-François Braunstein, mult mai adecvat să gândim despre woke aşa cum am gândi despre o religie – şi nu despre una rafinată, ci despre una osificată, fără umor, care privilegiază obscurantismul. Un fel de „cred, pentru că e absurd”, dar în sens ideologic, de rit woke. E o religie contra realităţii, universalismului, ştiinţei.

9. Nu e numai o carte plină de cearcăne aceasta – deşi peisajele intelectual, social, economic, politic, spiritual pe care le descrie sunt deprimante. E şi o carte care invită la redresare, la o reîntoarcere la argument şi la firesc. În acest sens, mai întâi, să notăm motto-ul sub care stă această carte: „evidenţa, falsul şi adevărul trebuie apărate. Truismele sunt adevărate – ţine-te de asta! Lumea solidă există, iar legile ei nu se modifică. Pietrele sunt tari, apa e lichidă, obiectele lăsate libere cad către centrul Pământului”. Citatul e din cineva care ştie prea bine cum e cu religiile politice (în care a şi crezut, pentru scurt timp): George Orwell (mai precis din romanul 1984).

10. Apoi, în acelaşi sens, finalul vibrant al cărţii: „Pentru a te opune adepţilor woke, ai nevoie pur şi simplu de un minim curaj, curajul de a îndrăzni să te împotriveşti propunerilor lor aberante sau abjecte, curajul de a spune nu. Jurnalista Bari Weiss a expus problema foarte limpede: «Am ajuns aici din cauza laşităţii. Putem ieşi de aici datorită curajului. Spuneţi nu revoluţiei woke». A sosit momentul ca Occidentul să se trezească şi să dezmintă diagnosticul pesimist al lui Soljeniţîn, care, la Harvard, în 1978, remarca: «Declinul curajului este, poate, ceea ce frapează cel mai mult un ochi străin care ajunge astăzi în Occident». Paradoxal, tocmai datorită ameninţării pe care o reprezintă religia woke ar trebui să încercăm să redescoperim şi să reafirmăm valoarea civilizaţiei occidentale”.