33 de trepte către Cartea neagră a comunismului

1. Reapariţia Cărţii negre a comunismului – în toamna anului trecut, la Spandugino – constituie, în mod evident, unul dintre marile evenimente editoriale recente. Ediţia actuală e una revăzută ştiinţific şi revizuită de doi dintre cei mai iluştri istorici români ai momentului, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu. Ca şi prima ediţie românească a cărţii (să menţionăm acest detaliu: apărută acum mai bine de un sfert de secol la editura Humanitas), a fost păstrată preţioasa Addenda despre sistemul represiv comunist din România alcătuită sub egida Fundaţiei Academia Civică şi coordonată de regretatul Romulus Rusan. În plus, volumul de la Spandugino conţine şi o anexă fotografică, „Represiunea şi rezistenţa din România comunistă”, realizată de Dorin Dobrincu.

2. „Publicarea Cărţii negre a comunismului a iscat o violentă polemică în Europa Occidentală, scoţând la iveală fractura memoriei, ignoranţa istorică şi persistenţa puternicei propagande leniniste şi staliniste. Comuniştii, troţkiştii, maoiştii şi chiar mulţi socialişti nu au suportat să-şi vadă «iluziile» spulberate odată pentru totdeauna. Au refuzat mai ales să accepte că Holodomorul (marea foamete deliberată) şi regimul khmerilor roşii ar putea fi calificate drept genocid. Şi, mai ales, că ar putea fi trasată o comparaţie între regimul comunist şi cel nazist. Au refuzat să admită că acestea erau «totalitare»”, spune/ scrie despre impactul imens, pe care l-a avut această carte încă de la debutul său pe pieţele editoriale din Occident, Stéphane Courtois, coordonatorul acestui imens proiect editorial şi, nu în ultimul rând, moral.

3. Armand Goşu, unul dintre cei doi istorici care asigură revizia ştiinţifică a celei mai recente ediţii a cărţii, notează: „Cartea neagră a comunismului este o bornă, poate cea mai importantă, în evoluţia cercetărilor privind istoria regimurilor comuniste. A relansat acest domeniu în Occident şi a influenţat decisiv paradigma în care a fost analizat trecutul totalitar în fostele ţări socialiste. Publicarea Cărţii negre în România a impulsionat studiile de istoria comunismului şi oferă încă, la mai bine de două decenii şi jumătate de la apariţie, cheia de înţelegere a totalitarismului comunist. Iar această nouă ediţie a Cărţii negre va contribui la consolidarea studiilor de istorie recentă în România şi la pregătirea unor noi generaţii de cercetători, muzeografi şi profesori”.

4. Dorin Dobrincu, la rândul său: „Pentru a ajunge la putere şi pentru a se menţine, partidele comuniste din Rusia/ URSS, Europa Central-Estică, Asia, America Latină şi Africa au utilizat de-a lungul secolului al XX-lea o gamă largă de metode: au provocat tulburări şi violenţe, lovituri de stat sângeroase, războaie de amploare şi teroare extinsă. Milioane de oameni au fost afectaţi în modul cel mai brutal, au fost spoliaţi, arestaţi, întemniţaţi, deportaţi, maltrataţi şi/ sau ucişi. Cartea neagră a comunismului pune în faţa publicului o oglindă a răului ideologic şi politic”.

5. Ediţia nouă a Cărţii Negre a Comunismului readuce în prim-plan şi un detaliu poate mai puţin cunoscut, dar nu irelevant: prima traducere a acestei cărţi într-o altă limbă avea să fie în limba română. În timp, cartea coordonată de Stéphane Courtois avea să fie tradusă, cum se spune, în toate limbile pământului şi impactul ei în chestiunea clarităţii istorice şi morale cu privire la comunism avea să fie uriaş. Dar prima sa „ieşire” în afara spaţiului francez – rămâne un fapt acesta! – este ediţia românească.

6. Cartea de la Spandugino are şi o inspirată banderolă roşie pe care este reprodusă o frază memorabilă a Anei Blandiana – „Cartea neagră a comunismului este nu doar o judecare a istoriei, ci şi o influenţare a ei prin ecoul din conştiinţa epocii”. Ana Blandiana, cea care a spus şi că „atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie”. Or, ce avem în Cartea neagră a comunismului e tocmai o formă de justiţie a memoriei.

7. Prefaţa cărţii – admirabil document de sinteză şi de claritate morală – este semnată de Stéphane Courtois. În acest text este pusă, răspicat, tema evaluării juridice şi morale a comunismului – punct extrem de sensibil până astăzi în conştiinţa celor care cred, în continuare, despre comunism că ar fi o idee bună.Iniţial nu Stéphane Courtois ar fi trebuit să scrie această prefaţă antologică; ci François Furet, el însuşi un mare şi foarte onest istoric al ideii comuniste, autor, între altele, al cărţii Trecutul unei iluzii.

8. Tema crimelor înfăptuite în numele ideii comuniste a fost, multă vreme, una foarte delicată, chiar tabu. Stéphane Courtois: „Or, crimele comunismului n-au fost supuse unei evaluări legitime şi normale, nici din punct de vedere istoric, nici din punct de vedere moral. Această carte încearcă, printre primele, să abordeze comunismul prin cercetarea dimensiunii lui criminale, o chestiune centrală şi globală în acelaşi timp”.

9. Tot Stéphane Courtois, mai departe: „Ni se va replica, suntem siguri, că majoritatea acestor crime răspund unei «legalităţi», ea însăşi aplicată de instituţii aparţinând regimurilor instaurate, recunoscute pe plan internaţional şi ai căror şefi erau primiţi cu mare pompă chiar de conducătorii noştri. Dar nu s-a întâmplat la fel şi cu nazismul? Crimele pe care le vom descrie în această carte nu se definesc în raport cu jurisdicţia regimurilor comuniste, ci în raport cu acel cod nescris al drepturilor naturale ale omului”.

10. Să amintim câteva repere bio-bibliografice despre coordonatorul acestui imens şi atât de necesar proiect: Stéphane Courtois　este profesor la Institut catholique d’études supérieures (La Roche-sur-Yon), cofondator şi director al revisteiCommunisme, director onorific de cercetare la CNRS (Centre national de la recherche scientifique), specialist renumit în comunismul francez şi internaţional. Lucrări publicate:Qui savait quoi? L’extermination des Juifs, 1941–1945　(La Découverte, 1987, în colaborare);Le Communisme　(MA Éditions, 1987, cu M. Lazar);Le Sang de l’étranger. Les immigrés de la MOI dans la Résistance　(Fayard, 1989, în colaborare);Cinquante ans d’une passion française. De Gaulle et les communistes　(Balland, 1991, cu M. Lazar);　L’État du monde en 1945　(La Découverte, 1994, cu A. Wieviorka);Histoire du Parti communiste français　(Presses Universitaires de France, 1995, cu M. Lazar);　Eugen Fried. Le grand secret du PCF　(Seuil, 1997, cu A. Kriegel);　Dictionnaire du communisme　(Larousse, 2007, coordonator).

11. De asemenea: pentru cartea　Lénine, l’inventeur du totalitarisme　(Perrin, 2017), a primit Marele Premiu al Cărţii de Istorie (Le Figaro Histoire) şi Marele Premiu pentru Biografie politică al Touquet-Paris Plage. Traduceriîn limba română(selecţie):Comunism şi totalitarism　(Polirom, 2011);　Lenin. Inventatorul totalitarismului　(Polirom, 2019);　Cartea neagră a lui Vladimir Putin　(Humanitas, 2023, coeditor).

12. Stéphane Courtois, încă o dată, este omul-cheie al acestui proiect (peste ani buni, mai precis la un sfert de secol distanţă de la apariţia Cărţii negre a comunismului, tot el va coordona unul similar, de altă anvergură însă, intitulat Cartea neagră a lui Putin. Lângă el, nume grele ale istoriografiei din Franţa: Nicolas Werth, Jean-Louis Panné, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin.

13. Fiecare dintre cei înşiraţi imediat mai înainte au opere remarcabile şi o competenţă îndelung verificată în istoria modernă, în mod aparte în istoria comunismului. Dar mai e ceva care îi uneşte şi care rafinează, într-un fel, competenţa lor în materia atât de sensibilă a istoriei comunismului: în tinereţe, fiecare dintre coautorii Cărţii negre... au fost apropiaţi de ideile comuniste. S-au trezit însă repede, iar faptul că, împreună, au reuşit să dea o carte de forţa şi de magnitudinea acesteia, confirmă o idee care a fost, la un moment dat, des vehiculată: anume, că marea bătălie împotriva comuniştilor nu o vor da neapărat anticomuniştii, ci mai ales aceia care au fost iniţial comunişti, într-un fel chiar credincioşi ai comunismului.

14. Perspectiva pe care o privilegiază toate amplele studii incluse în Cartea neagră a comunismului este cât se poate de evidentă: cea a victimelor. Subtilul cărţii e, de altfel, foarte clar: crime, teroare, represiune. „S-a scris, şi pe bună dreptate, că «istoria este ştiinţa nefericirii oamenilor»; violenţa secolului trecut pare să confirme această formulă într-o manieră elocventă”, notează, în preambulul ediţiei originare a cărţii, Stéphane Courtois. Ei bine, aportul comunismului la această istorie – a violenţei secolului al XX-lea, care „pare să fi depăşit în această privinţă tot ce l-a precedat” – este, la rândul său, fără precedent. În materie de crime, crime în masă, nu există în toată istoria cunoscută a omenirii nici un alt regim care să întreacă teribila „contribuţie” a comunismului.

15. Oriunde a triumfat principiul revoluţiei permanente şi, implicit, o formă de comunism sau alta, urmările au fost criminale. Şi anume, în acest fel: „depăşind crimele individuale, masacrele sporadice, circumstanţiale, regimurile comuniste au transformat, pentru a-şi stabiliza puterea, crima de masă într-un veritabil sistem de guvernare”. Formula e foarte tare: crima de masă egal sistem de guvernare!

16. Crima este, aşadar, întemeitoare şi intrinsecă regimurilor comuniste. Tuturor regimurilor comuniste! „Arhivele şi mărturiile abundente dovedesc că teroarea a fost încă de la început una dintre dimensiunile fundamentale ale comunismului modern. Să renunţăm la ideea că împuşcarea unor ostatici, masacrul muncitorilor revoltaţi, hecatomba ţăranilor morţi de foame nu au fost decât «accidente» conjuncturale proprii unei ţări sau unei epoci. Demersul nostru depăşeşte fiecare teren specific şi consideră dimensiunea criminală drept una dintre dimensiunile caracteristice ansamblului sistemului comunist, de-a lungul întregii sale existenţe”, notează Courtois.

17. Sunt – documentabile din abundenţă – mai multe tipuri de crime comise de comunişti. Între ele, crimele împotriva spiritului, împotriva culturii universale şi a culturilor naţionale. Dar esenţa terorii comuniste o reprezintă crimele împotriva oamenilor. Acestea sunt în centrul preocupărilor tuturor celor care au făcut Cartea neagră a comunismului: „nu ne vom ocupa deci decât de crimele împotriva oamenilor, esenţa fenomenului terorii. Ele răspund unei nomenclaturi comune, chiar dacă această practică este mai accentuată într-un anumit regim: execuţia prin diverse mijloace – împuşcare, spânzurare, înecare, bătaie şi, în anumite împrejurări, prin gaze de luptă, otravă sau accident de automobil –, distrugerea prin înfometare – foametea provocată şi/ sau neasistată – deportarea – moartea putând surveni în timpul transportului (mers pe jos sau în vagoane de marfă) sau la locurile de rezidenţă şi/ sau de muncă forţată (epuizare, boală, foame, frig)”.

18. Stârnind indignarea celor care au fost fie complici, fie idioţi utili ai comunismului – numeroşi de altfel şi în Franţa, şi în alte ţări occidentale –, Courtois a pus pe masă, de la bun început, câteva numere minimale care dau seama de crimele comunismului. Iată despre ce era vorba acum aproape 30 de ani: URSS, 20 de milioane de morţi; China, 65 de milioane de morţi; Vietnam, un milion de morţi; Coreea de Nord, două milioane de morţi; Cambodgia, două milioane de morţi; Europa de Est, un milion de morţi; America Latină, 150.000 de morţi; Africa, 1,7 milioane de morţi; Afganistan, 1,5 milioane de morţi; mişcarea comunistă internaţională şi partidele comuniste neinstalate la putere, aproximativ 10.000 de morţi. Totalul se apropie de 100 de milioane de morţi.

19. Şi un scurt comentariu în legătură cu acest bilanţ negru: „Această scară de mărime conţine variaţii de situaţie. Dar, incontestabil, «laurii» revin Cambodgiei, unde Pol Pot, în trei ani şi jumătate, a reuşit să ucidă în cea mai atroce modalitate – foamea generalizată, tortura – aproximativ un sfert din populaţia totală a ţării. Totuşi, experienţa maoistă şochează prin amploarea maselor implicate. Cât despre Rusia leninistă şi stalinistă, aceasta îţi îngheaţă sângele prin dimensiunea sa experimentală perfect gândită, logică, politică”.

20. Să spunem neapărat că numerele avansate de Stéphane Courtois acum mai bine de un sfert de secol au fost serios revizuite între timp. Şi anume: în rău, pentru că inventarul cunoscut al crimelor comunismului a fost – vai! – sporit cu noi şi noi dovezi. Thierry Wolton, prieten bun cu St. Courtois, autor al unei – de asemenea – monumentale Istorii mondiale a comunismului (trei volume, peste 3.000 de pagini) vorbeşte, repetat, despre crimele comuniste provocate prin înfometare. Un citat dintr-un interviu pe care am avut privilegiul să i-l iau acum câţiva ani: „în cele trei volume ale cărţii mele, nu dau decât un număr. Unul singur. În majoritatea ţărilor comuniste, a existat foamete. Acesta este un fapt uşor de documentat. Campanii de înfometare în masă, instrumentalizate de către puterea comunistă. Dacă adunăm efectele foametei din Cambodgia, China, Uniunea Sovietică, Etiopia şi aşa mai departe, ajungem la un număr cuprins între 50 şi 100 de milioane de morţi. Mi-li-oa-ne de oameni ucişi prin înfometare dirijată de conducerile comuniste ale acelor state! Zeci de milioane de oameni ucişi doar în acest mod de către regimuri politice a căror pretenţie era că vor mântui omenirea şi că vor instaura o fericire fără precedent”.

21. Revenind la Cartea neagră..., să reţinem şi această nuanţă importantă care implică – nu o ierahie a marilor forme de teroare, ci – o necesară alăturare a comunismului nazismului: „faptele se încăpăţânează totuşi să demonstreze că regimurile comuniste au comis crime implicând 100 de milioane de persoane, faţă de 25 de milioane de persoane din perioada nazistă. Această simplă constatare ar trebui să ne incite la o reflecţie comparativă asupra similitudinii între regimul care a fost considerat, începând din 1945, drept regimul cel mai criminal al secolului şi sistemul comunist, care s-a bucurat până în anul 1991 de toată legitimitatea internaţională şi care mai e şi astăzi la putere în anumite ţări, având adepţi în lumea întreagă”.

22. Partea cea mai consistentă a Cărţii negre... şi, totodată, cea care deschide volumul, revine URSS-ului şi începuturilor comunismului statal: „Un stat împotriva poporului său” se intitulează partea primă a cărţii. Comunismul în expansiune oferă materie istorică pentru partea a doua a cărţii: „Revoluţie mondială. Război civil şi teroare”. „Cealaltă Europă victimă a comunismului” – cu Polonia şi Europa Centrală în prim-plan – ocupă partea a treia a volumului. Una urmată de „Formele comunismului în Asia: între reeducare şi masacru”. „Comunismul în lumea a treia” închide acest tur de forţă istoriografică.

23. O notă obligatorie: comunismul asiatic are parte în Cartea neagră a comunismului de un spaţiu foarte generos. În contextul apariţiei cărţii – cu aproape 3 decenii în urmă, să nu uităm acest detaliu – e cu atât mai important acest fapt cu cât despre sistemele comuniste din Asia nu se ştia şi nici nu se accepta atâta adevăr cât se acceptase, după multe lupte de idei, despre comunismele europene. Mao, de pildă, exercita o stranie şi foarte puternică atracţie în Franţa pentru mulţi studenţi, jurnalişti, intelectuali la mult timp după ce cultul lui Stalin sau Lenin înregistrase un declin evident. La fel, Cărticica roşie a cunoscut vânzări şi difuzări uluitoare până de curând.

24. O nuanţă analitică: „adevărata, marea originalitate a comunismelor asiatice a fost, fără îndoială, transferul pe care l-au reuşit, de la partid la ansamblul societăţii, al supraideologizării şi al voluntarismului, ale căror echivalente se pot găsi, de exemplu, în URSS-ul lui Stalin. Şi acolo, acestea se puteau bizui pe două tradiţii, ele însele coordonate”.

25. Apropo de comunismul asiatic, de fascinaţia prelungită pentru acesta, dar şi de confruntarea decisivă dintre comunişti şi foştii comunişti (care s-au trezit din iluzie!): tânăr fiind, Stéphane Courtois însuşi era un înfocat militant maoist. Între 1968 şi 1971-1972, Courtois a fost un „maoist full-time” în Franţa, aşa cum, cu onestitate şi autoironie, nu uită să amintească de fiecare dată când este vorba despre această subdiviziune a comunismului.

26. O scurtă paranteză: în 2019, când am fost împreună la Sighet cu Stéphane Courtois, l-am întrebat la un moment dat dacă regretă ceva în legătură cu ce a scris şi cu ce s-a scris în Cartea neagră... Mi-a răspuns, clar şi şarmant: nimic. „Dimpotrivă. Cred că am fost prea blând în această carte. De altfel, opera mea ulterioară ei este, în bună măsură, o aprofundare a acestei tematici”.

27. Chiar şi aşa, „prea blând”, Stéphane Courtois şi echipa sa au făcut o breşă extraordinară în receptarea istoriei comunismului: au mutat accentul de pe „comunismul ideal” pe „comunismul real”. Or aici, când e vorba despre realitatea comunistă, fără excepţie, lucrurile sunt foarte clare şi foarte dure; chiar dacă foarte greu de acceptat.

28. Addenda ediţiei în limba română este ea însăşi un document esenţial de istorie recentă. „Sfârşiţi odată cu trecutul negru. Sistemul represiv comunist din România” – acesta este titlul studiului amplu realizat de Dennis Deletant, Ştefan Mariţiu, Gheorghe Onişoru, Marius Oprea, Radu Portocală, Stelian Tănase şi coordonat de Romulus Rusan. De menţionat că, împreună cu alte documente similare – care rafinează datele legate de victimele şi de crimele comunismului din alte ţări în care a fost publicat acest volum –, „Sfârşiţi odată cu trecutul negru” a fost publicat în volum distinct în Franţa, sub aceeaşi coordonare a lui St. Courtois.

29. Să reamintim trei idei care au fost enunţate de coordonatorul Addendei româneşti – Romulus Rusan! Prima: „Cartea neagră a comunismului a trecut deja, în versiunea originală, printr-un dur purgatoriu. Atacată cu tenacitate dinspre stânga comunistă, ea a suscitat în Franţa o polemică de dimensiuni naţionale. I s-a reproşat că face mai mult propagandă decât istorie, că este pătimaşă, că-i lipseşte calmul obiectivităţii şi mai ales că, pentru prima dată, propune o analogie între comunism şi nazism, descriind cele două dogme care au însângerat secolul ca fiind congenital apropiate”.

30. A doua: „Contestatarii au pus, de asemenea, sub semnul îndoielii estimarea cifrică a victimelor comunismului. Sute de articole pro şi contra s-au consumat în acest tur de forţă, iar cartea a atins, în pofida denigratorilor, sau poate tocmai datorită stilului agresiv al denigrării, un tiraj record”.

31. A treia, cu bătaie până în zilele noastre: „Şi mai sperăm că, într-un viitor mai mult sau mai puţin previzibil, ele vor putea constitui nucleul unei Cărţi negre a comunismului din România, a cărei alcătuire depinde însă de multitudinea de factori enumeraţi mai sus. Lungul calvar al democraţiei agresate de totalitarismul de orice fel este greu de reconstituit câtă vreme accesul la arhive nu e liberalizat. Iar suferinţele şi sacrificiile acestui drum vor putea fi analizate în esenţa lor şi măsurate în dimensiuni reale doar atunci când tânăra generaţie de istorici va avea posibilitatea şi va fi stimulată să intre în posesia documentelor indispensabile acestei sinteze atât de mult aşteptate”.

32. Bref: Cartea neagră a comunismului e documentul unui adevăr teribil. Implicit, e o carte a refuzului de a trăi în minciună. Cu o trimitere clară la un text al lui Alexandr Soljeniţân – „Să nu trăim în minciună”, dat publicităţii în 1974 – se şi încheia volumul coordonat de St. Courtois. Îndemnul pe care îl include acesta e valabil şi astăzi, şi oricând de fapt: „violenţa îmbătrâneşte repede, câţiva ani încă şi deja îşi pierde siguranţa şi, ca să se menţină, să arate cum se cuvine, trebuie neapărat să facă alianţă cu minciuna. Pentru că violenţa nu se poate ascunde decât în spatele minciunii, iar minciuna nu poate rezista decât prin violenţă. Dar ea nu-şi pune laba ei cea grea în fiecare zi, pe fiecare umăr: violenţa cere de la noi doar supunere în faţa minciunii, participare zilnică la minciună–asta e tot ce aşteaptă de la supuşii ei loiali. Şi tocmai aici se află, neglijată de noi, dar atât de simplă, atât de accesibilă, cheia eliberării noastre: REFUZUL DE A PARTICIPA PERSONAL LA MINCIUNĂ! Minciuna n-are decât să împânzească totul, minciuna n-are decât să domine totul, dar să ne încăpăţânăm măcar asupra acestui lucru: n-are decât să domine, dar nu PRIN INTERMEDIUL MEU!”.

33. Un ultim gând: în curând, se pare, în liceele de la noi va deveni obligatorie studierea istoriei comunismului. Dacă lucrurile vor sta aşa – bine ar fi! –, atunci această carte nu are cum să fie ocolită. E bibliografie obligatorie. E chiar mai mult: istoria comunismului! Aceasta este istoria comunismului – cu zeci de milioane de crime! – şi nu alta.