* Sfântul nr. 6. Tatiana Niculescu continuă admirabila sa – şi de mare impact – operă de a „povesti întâmplări reale” (cum, cu multă modestie, spune despre ceea ce face). De data aceasta despre Sfântul nr. 6 (Humanitas, ca de obicei). Cartea apare într-un moment special şi binevenit: prin decizie oficială, în Parlamentul României, 2025 este (şi) „Anul Cardinalului Iuliu Hossu" (Iuliu – nu Iulian, cum stupid şi incorect a apărut pe multe panouri cu ocazia Centenarului Marii Uniri). Un moment de celebrare şi, poate, de reflecţie, despre care Mihai Frăţilă, Episcopul greco-catolic de Bucureşti, nota: „Anul Cardinal Iuliu Hossu ar putea fi – de ce nu? – parte a scutului de luciditate în faţa nesocotinţei şi a duplicităţii. Pare, în orice caz, o neaşteptată ocazie de a încuraja şi mai mult simţul datoriei şi al răspunderii în viaţa culturală”. Da, cartea Tatianei Niculescu are în prim-plan această figură cu adevărat extraordinară a României. Iuliu Hossu, adică primul cardinal român, numit aşa, la data de 28 aprilie 1969, de Papa Paul al VI-lea – in pectore, cu alte cuvinte, fără să i se facă public numele – şi confirmat public de acelaşi Suveran Pontif în 1973. Iuliu Hossu, adică marele lider al greco-catolicilor arestat politic şi omorât de comunişti în arest în 1970. Iuliu Hossu, adică omul care a citit proclamaţia de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 – cel care, în puţinele poze pe care le avem de la un moment esenţial al istoriei României, apare, din profil, citind de pe o foaie. Iuliu Hossu, aşadar, personaj principal într-o carte despre care Andrei Pleşu, în chip de recomandare, notează: „În Sfântul nr. 6, Tatiana Niculescu e riguroasă documentar, curajoasă hermeneutic, atentă la realităţi, dar şi la cearcănul lor de opacitate (din care nici umorul nu e exclus). Ai mereu în mână literatură fără literaturizare, talent fără paradă, adevăruri fără dogmă. Pe scurt – o autoare predestinată să-şi răsfeţe cititorii.“

* Omul balcanic. Cristian Robu-Corcan: bibliotecar, jurnalist, editorialist, moderator la televiziune. Şi scriitor – cu cărţi de proză (scurtă şi romane). Plus doctor în filologie şi licenţiat în ştiinţe juridice. La Curtea Veche, recentissim, a publicat prima sa lucrare eseistică – un amplu studiu despre Omul balcanic, subintitulat O călătorie literară prin opera lui Andric şi Kadare. O introducere în universul – fabulos cu adevărat al – literaturii balcanice, mai ales două calupuri tematice masive dedicate profilului de scriitor şi tematicii operelor celor două nume de referinţă pentru literatura din Balcani, apoi un foarte elegant capitol care conţine trei eseuri despre „Mitopoezie în Balcani", plus necesarele concluzii: toate constituie liniile directoare ale unui argument susţinut, elegant şi impresionant, cu abundenţă de date şi fapte literare. Ivo Andric, bunăoară, „realizează o fascinantă mitopoezie care ne redă, dacă nu imaginea completă a Balcanilor, cel puţin imaginea intimă a ceea ce am putea numi «premodernitatea europeană»". Despre al doilea referenţial, pe de altă parte, Robu-Corcan notează: „mitopoetica lui Kadare sanctifică balcanismul în forma lui populară şi se opune oricăror ofensive politice sau culturale care atentează la fundamentele lui tradiţional-arhaice”. Pentru că literatura celor doi mari scriitori ai Balcanilor este în vecinătatea noastră (Andric – direct vecin; Kadare – cu Albania sa, la mică distanţă de graniţa directă cu România), ea ne priveşte şi pe noi, românii, direct: ca o oglindă şi, deopotrivă, ca un termen de comparaţie. Un ultim citat, care poate fi luat şi în sensul frazei anterioare: „Citindu-i pe Andric şi Kadare, înţelegem că Balcanii sunt un teritoriu sufletesc prezent în fiecare om care, bucurându-se de minunile modernităţii, plânge după bogăţiile pierdute”.

* Cenaclul „Pavel Dan". Un foarte inspirat şi binevenit dialog are un cristian (pseudonimul literar al lui Cristian Cosma) cu poetul Eugen Bunaru, cel care – cu discreţie, eficienţă şi un devotament ieşit din comun – este îndrumător de apoape trei decenii al celui mai longeviv cenaclu literar activ din România. Cei doi ne dau O istorie de buzunar (dar nu numai) a Cenaclului Pavel Dan (volum publicat de CDPL – Casa de Pariuri Literare). În treacăt, să menţionăm că la aceeaşi editură şi cu acelaşi consecvent şi atent conducător de dialog au apărut şi alte cărţi în care sunt „luaţi la întrebări”, între alţii, Robert Şerban, Nora Iuga, Ion Cucu, Lucian Vasilescu, Constantin Abăluţă, Octavian Soviany, Florin Hălălău, Doru Rocker Ionescu. Aşadar, Cenaclul „Pavel Dan": este înfiinţat în 1958 şi, de atunci, funcţionează neîntrerupt până astăzi. Se apropie, aşadar – în 2028 –, de „vârsta" de 70 de ani. Şi are deja un bilanţ venerabil şi în materie de scriitori care au avut legătură directă cu această instituţie a bunului-gust literar, şi în materie de opere (căci, adunate, scrierile celor care au călcat pragul Cenacului „Pavel Dan" compun, binişor, o bibliotecă destul de babană). Dialogul celor doi reface, în sens cronologic mai ales, reperele principale ale existenţei de până acum a acestui laborator de idei literare: efervescenţa extraordinară din timpul regimului comunist, viaţa „în libertate", vârfurile de formă ale Cenaclului, ecourile mai vechi sau mai noi ale acestei instituţii, adaptarea la prezent. De asemenea, din conversaţie rezultă şi o contabilitate judicioasă a zecilor – bune – de nume care au trecut pe la acest cenaclu. Este o mică istorie care, o spune şi iniţiatorul acestui dialog, ar putea să fie o bună combustie pentru o amplă/ mare istorie a unui moment cultural şi a unei instituţii de referinţă pentru literatura din Banat şi nu numai.

* 101 concepte. Mai precis: 101 concepte pentru a înţelege religiile lumii – cea mai recentă lucrare a profesorului Mihai Coman (publicată de Polirom). Adică, o carte care „îşi propune să fie un instrument de clarificare a unor concepte şi modele teoretice prin care este interpretată religia, să familiarizeze cititorul cu universul teoretic specific ştiinţelor socio-umane care s-au aplecat asupra fenomenului religios”. Mai specific: avem, pe de o parte, noţiuni referitoare la definirea conceptului principal, religia, precum şi forme ce derivă din aceasta ori concepte şi categorii religioase şi, pe de altă parte, fenomene provenite din afara sistemului religios, de pildă, pluralismul, globalizarea, secularizarea, ateismul şi agnosticismul. „Am insistat, de asemenea, asupra conceptelor construite de diversele ştiinţe pentru a explica fenomenele religioase, dar şi asupra conceptelor aflate la intersecţia religiei cu noile tehnologii, cu fenomenele economice, cu industriile culturale. 101 concepte… se doreşte a fi un partener de dialog pentru toţi cei care vor să înţeleagă lumea în care trăim, din perspectiva formelor, proceselor şi simbolurilor religioase cu care ne intersectăm în existenţa noastră de zi cu zi”, scrie, în argumentul cărţii, chiar autorul. Mihai Coman, să notăm acest amănunt, este unul dintre fondatorii învăţâmântului universitar de jurnalism şi comunicare de la noi. Cartea de faţă poate fi un foarte util ghid pentru licee sau chiar şcoli generale într-o privinţă în care există multe dispute – şi anume, cele despre predarea religiei în şcoli. 101 concepte pentru a înţelege religiile lumii – şi altele care există deja, în aceeaşi linie – simplifică, ne place să credem, o discuţie care a atins uneori cote febrile.

* Cuvinte magice. Acesta este cel mai recent volum din seria de autor de la Editura Spandugino care poartă prestigioasa semnătură a Sandei Golopenţia. „Precedată de studiul revizuit Limba descântecelor româneşti, lucrarea inedită Cuvinte magice dă titlul întregului volum. Raţiunea acestei opţiuni este simplă. În cultura noastră, descântatul oferă contextul major în care apar cuvintele magice şi, mai mult, acoperă toate instanţele vieţii umane – naştere, dragoste, boli, căsătorie, muncă, duşmani, copii, credinţă, moarte etc. Nu am în vedere magia de tip spectacol, prezentată unui public de outsideri în chip de amuzament, ci magia gravă, ritualizată, în care boala sau suferinţa cer să fie înfruntate. De pildă, termeni precum hocus-pocus, abracadabra etc. au fost examinaţi în măsura în care permit ilustrarea distanţei dintre cuvânt magic dezactivat şi formulă magică performativă. Într-adevăr, în majoritatea cazurilor, descântece întregi şi relativ ample, declamate sau şoptite conform unor reguli fluide, rareori formulate explicit, preiau, în cultura noastră populară, rolul de efectuare vorbită a actului magic. Nu am întâlnit, în limba română, cuvinte izolate prin care să se efectueze integral acte magice”, ne mărturiseşte autoarea acestei cărţi – incitante, savante, despre o lume neobişnuită. O lume ale cărei articulaţii Sanda Golopenţia le defineşte în următorul cadru: „atunci când vorbesc despre cuvinte magice, mă refer la acelea care indică forţa magică a enunţurilor, precum şi la acelea care includ – explicit sau implicit – agenţii magici şi auxiliarii lor imaginari: acţiunile, substanţele, plantele, animalele, atributele magice etc., aşa cum sunt produse/ produşi în comunităţile rurale româneşti”. O lume – care ţine, aşa cum sugerează dna Golopenţia, tot mai mult de trecut...