10 (zece): de la Curtea Veche

Colecţii şi titluri remarcabile – de la una dintre editurile de prim rang ale pieţei noastre editoriale. 10 titluri – nu în ierarhie, ci în sistem-listă, aşa cum v-am obişnuit la această rubrică. Şi, la final, un bonus – nu despre o carte anume, ci despre o revistă.

1. Despre Rusia – direct şi tranşant. Unul dintre cei care o face, de mai mult timp, este Mihail Şişkin. Cel care e, dincolo de orice dubiu, unul dintre marii scriitori ruşi din ultima jumătate de veac şi, totodată, o mare conştiinţă. Mihail Şişkin are parte – din fericire – de un tratament privilegiat la editura Curtea Veche, acolo unde i-au fost publicate mai multe dintre romanele sale, şi unele chiar în mai multe tiraje; plus câteva proze scurte şi câteva eseuri. În fruntea acestor titluri, nu doar într-o ierarhie personală, subiec­tivă, se află, desigur, Scriso­rar, un roman de iubire cum puţine au fost scrise în ulti­mele decenii. Cel mai recent titlu care poartă prestigi­oasa semnătură a lui M. Şişkin e un eseu – Rusia mea. Perspectiva unui scriitor autoexilat în Occident  (Curtea Veche, colecţia „Argument”). Cel pe  care The Sunday Times îl numeş­te „un Soljeniţîn al acestei generaţii” scrie în preambulul cărţii: „crime monstruoase au fost comise în numele poporului meu, al ţării mele, în numele meu. Dar există o altă Rusie. Această Rusie simte durere şi suferinţă. În numele Rusiei mele, al poporului meu, aş dori să le cer iertare ucrainenilor. Şi totuşi, ştiu că tot ce s-a întâmplat acolo nu poate fi iertat”.  Tot Şişkin – apropo: mama sa a fost ucraineană, tatăl său a fost rus – notează: „acest război nu a început abia acum, ci în 2014. Lumea occidentală a refuzat să-l înţeleagă şi s-a prefăcut că nu e mare lucru. În toţi anii care au trecut de atunci, am încercat să le explic oamenilor cine este acest Putin în conferinţele şi în textele mele. Nu am reuşit. Acum Putin le-a explicat el însuşi”. Aşadar, o carte neobişnuită despre Rusia, o carte „la firul ierbii”, scrisă de un insider de forţă, o carte care dă – dacă, desigur, e primit ca atare – un supliment semnificativ de cunoaştere. Alături de toate acestea, dar şi de multe altele, o carte ca o declaraţie de iubire a cuiva care ştie despre ţara sa că „are o natură frumoasă şi o mare cultură, dar care se transformă continuu într-un mostru care îşi mănâncă propriii copii şi pe ai altora”.

2. Kundera – amurgul cu o mie de faţete.  „Cartea de faţă este un joc constant de ecouri, care scoate la iveală cele o mie de faţete ale unei vieţi extraordinare pe care puţini oameni o cunosc şi cu care Kundera şi-a hrănit întreaga operă. Ceea ce am încercat să realizez nu este o biografie convenţională (pe care Milan ar fi dispreţuit-o). Ci una care arată mai degrabă ca o haină de arlechin, cu bucăţi de material de toate culorile, cusute laolaltă”, spune Florence Noiville, autoarea unei luxuriante şi fabuloase cărţi despre Milan Kundera, cel pe care a avut privilegiul de a-l cunoaşte foarte bine, din intimitatea unei prietenii care a consemnat multe şi fertile întâlniri.  Cartea – pe coperta ediţiei româneşti, ca şi pe cea a ediţiei originale, din Franţa: cu un remarcabil şi foarte puternic autoportret al lui Kundera însuşi – se intitulează Milan Kundera – „Scrisul, ce idee!” şi e un portret în scurte şi numeroase secvenţe (dublate de un masiv potpuriu vizual – fotografii, de regulă, private) despre viaţa şi opera celui care va rămâne unul dintre uriaşii literaturii franceze, dar şi central-europene din ultimul secol. „Scrisul, ce idee!” e chiar mirarea lui Milan Kundera, la crepuscul, în legătură cu acest dar extraordinar care devi­ne cu atât mai preţios cu cât e „ghidat” de muzică şi de ritmurile acesteia. De altfel, între multele personaje şi teme ale cărţii, muzica deţine o poziţie privilegiată. Tatăl lui Kundera a fost un repu­tat pianist, Kundera însuşi ştia să cânte muzică clasică şi era unul dintre rafinaţii analişti ai acesteia. Născut pe 1 martie, râdea mult – „era foarte recon­fortant”, spune Florence Noiville – şi avea o relaţie complicată cu umo­rul. Acesta din urmă, un alt mare „personaj” al cărţilor sale. În toamna anului trecut, Fl. Noiville a venit în România pentru lansarea acestei cărţi. Într-o conversaţie, care a luat şi forma unui interviu, mi-a spus, între altele: „la suprafaţă, Kundera era un om foarte simpatic, funny, am spune astăzi, dar în adânc era ceva profund melancolic. Am putea spune că era acel sau acea litost – melancolia cehă. Nu numai umor, nu numai ironie, nu numai bucurie, ci şi melancolie. Litost – aşa i se spune în limba cehă; litost – un cuvânt pe care Milan Kundera îl repeta adesea”. Fascinantă şi minunată această carte!

3. O carte-cult. Nu este cea mai recentă carte în româneşte a lui Sándor Márai, dar este, de departe, cea mai cunoscută: Lumânările ard până la capăt. Der Spiegel despre acest roman: „o carte desăvârşită, o capodoperă”; formulă jurnalistică, dar deloc departe de adevăr. Mai întâi însă, pe scurt, câteva coordo­nate ale unei recuperări extraordinare pentru marea proză a Europei secolului trecut: de câţiva ani apar la Curtea Veche – şi cred că aceasta este o veste excelentă! – cărţile celui despre care nu puţini au spus că este cel mai mare prozator maghiar din toate timpurile. Am numărat patru cărţi până acum într-o suită care începe cu acest uluitor Lumânările... şi care continuă cu Divorţ în cetatea Buda, Eliberare şi Portretele unei căsnicii. Şi, ca mare admirator declarat al acestui autor, sper să mai număr, curând, şi alte titluri. Un portret (datorat Editurii Curtea Veche) al scriitorului – ca să ştim de unde să îl luăm: Sándor Márai (1900-1989) s-a născut la Kassa, în fostul Imperiu Austro-Ungar. Prozator, poet şi dramaturg cosmopolit, a cunoscut un succes extraordinar încă de la primele romane, devenind cel mai iubit scriitor de limbă maghiară al generaţiei sale. Un aspru critic atât al regimului fascist, cât şi al celui comunist, şi-a petrecut aproape jumătate din viaţă în exil, colaborând vreme de douăzeci de ani cu redacţia maghiară a postului de radio Europa Liberă. În 1990 i s-a acordat postum Premiul Kossuth, iar astăzi este considerat cel mai mare romancier al Ungariei (The Guardian) şi unul dintre cei mai importanţi scriitori europeni ai secolului al XX-lea. Revenind la roman: Lumânările ard până la capăt (carte şi ecranizată, şi dramatizată) e o meditaţie rafinată despre iubire, trădare, răzbunare, (re)întâlnire şi trecerea timpului. Încă o dată, ca să înţelegem cât de mare este acest autor – Die Zeit: „Literatura secolului al XX-lea, pe care o credeam stinsă şi îngropată, a primit darul postum al unui nou maestru pe care îl vom alătura în viitor lui Joseph Roth, Stefan Zweig, Robert Musil şi chiar şi altor semizei pierduţi, Thomas Mann şi Franz Kafka. Numele său este Sándor Márai”.

4. Despre putere şi despre puterea literaturii. Ca şi Sándor Márai, şi Carlos Fuentes (uriaşul scriitor mexican, scriitor şi diplomat; încă unul dintre nedreptăţiţii Nobelului literar, s-a spus pe bună dreptate) are parte de o grijă aparte la Editura Curtea Veche. Apropo de Nobel, Fuentes a luat – binemeritat – multe alte premii; între ele: Premiul Rómulo Gallegos, Premiul Alfonso Reyes, Premiul Cervantes, Premiul Grinzane Cavour, Premiul Príncipe de Asturias pentru Literatură, Premiul Galileo şi Legiunea de Onoare franceză. La Curtea Veche, aşadar, are romane şi eseistică. Dimpre­ună cu invitaţia de a nu ocoli niciunul dintre titlurile care poartă această semnă­tură de marcă, un zoom rapid asupra uneia dintre cărţile (relativ) recente: Jilţul vulturului. O carte marcată în San Francisco Chronicle cu aceste cuvinte foarte elo­gioase: „O combinaţie lite­rară între două cărţi-cult – Principele lui Machiavelli şi Legături primejdioase, ro­manul epistolar al lui Laclos –, un triumf colosal. Fuentes nu a scris niciodată mai bine”. Pe scurt: suntem – dacă urmăm firul narativ din carte – în 2020: şi anume, la Consiliul de Securitate, acolo unde preşedintele Mexicului de atunci (fictiv, desigur, şi cam idealist) are îndrăzneala de a vota contra Statelor Unite ale Americii. Cartea lui Fuentes apare, în premieră, în 2002 şi în româneşte, pentru prima dată, în 2004. Volumul de acum e ediţia a doua a cărţii (2023, în colecţia – excelentă! – „Byblos”, coordonată de Luana Schidu). Revenind la intrigă: S.U.A. trec la represalii. Între acestea: accesul mexicanilor la telefoane, faxuri şi email este blocat. Apropo de ce (ni) se întâmplă acum: sună destul de familiar, nu? Încă o dată revenind la linia narativă a romanului: ceea ce le rămâne de făcut personajelor/ mexi­canilor pedepsiţi de americani e să scrie scrisori. Pe toate, desigur, le scrie Carlos Fuentes – ceea ce e echivalent şi cu o mare sărbă­toare a literaturii. Un Carlos Fuentes despre care s-a spus în repetate rânduri că a avut trei mari obsesii literare: sexul, politica şi Mexicul. Aşadar, o carte-regal!

5. Un Nobel. Sándor Márai nu l-a luat, Carlos Fuentes nu l-a luat. Deşi amândoi îl meritau. L-a luat însă, meritat, cel mai mare scriitor născut în Guatemala, Miguel Ángel Asturias – în 1967, „pentru creaţia lui literară plină de viaţă, adânc înră­dăcinată în modul de viaţă şi tradiţiile indigenilor din America Latină”. Îl avem şi pe Asturias la Curtea Veche, în aceeaşi – de elogiat în mod repetat – colecţie, „Byblos”. Cu faimosul său roman Domnule Preşedinte – o carte (care va fi urmată de o alta a aceluiaşi autor, tot la Curtea Veche, Oameni de porumb) care dă seama superlativ, între primele romane sud-americane, de marea temă a dictatorului, alături de Roa Bastos, Gabriel García Márquez sau Mario Vargas Llosa. Ultimul dintre aceştia trei, notând, de altfel, în legătură cu această carte a lui Asturias: „Ceea ce este cu adevărat frumos şi transformă această carte demonică, plină de episoade atroce, într-o operă de artă autentică este structura sa formală şi, mai ales, limbajul. Prin acestea, Domnul Preşedinte a reprezentat un nou început în literatura de limbă spaniolă”. Romanul unor explozii narative bine dozate şi bine contro­late are în centrul său per­sonajul căruia nu i se dă nume – fiindcă e mai degrabă o matrice decât un singur exemplar –, ci i se spune „Domnul Preşe­dinte”. O matrice, aşadar, pentru ceea ce înseamnă o dictatură, cu centrul său de comandă şi cu zonele ei sociale capilare. Dom­nul Preşedinte este, aşadar, o carte despre ideea  de Dictator – cu nuanţele şi declinările, numeroase, ale acesteia în America Latină şi de Sud. Scrisă în mai multe registre, uneori cu tuşe poetice, alteori ludic (Asturias e recunoscut ca un mare jucător cu limbajul), cartea aceasta – care a fost începută pe când autorul ei era student la Drept (în 1920, adică) şi care  a fost terminată în 1933 – e una dintre primele piese de mare rezistenţă pentru marele fenomen literar care a fost (şi care continuă să fascineze, deopotrivă, scriitori şi cititori) realismul magic.

6. Despre memorie şi tragedie, altfel. De mai mulţi ani există o dezbatere – pe care  o găsesc necesară, fiindcă miza ei e mare – în legătură cu limitele literaturii în chestiuni dintre cele mai sensibile, precum Holocaustul. Reformulat: până unde poate merge literatura, până unde e just şi decent să meargă literatura – cu tot arsenalul ei de ficţionalizare – în chestiuni atât de delicate precum sunt uriaşele tragedii ca uciderea a sute de mii, a milioane de evrei în lagărele naziste. Fiindcă, s-a sesizat şi aceasta, e un val extraordinar pentru literatura care intră în aceste, delicate, teribile, temă şi istorie. Una dintre acuzele recurente în discuţia de faţă este aceea că prin operele de ficţiune despre Holocaust care pre­iau doar un unghi minor sau unul foarte vandabil publi­cului se proiectează o ima­gine edulcorată a unei imense tragedii; că, aşa stând lucru­rile, istoria Holocastului este deturnată prin dulce­gării literare, printr-o viziune ief­tin-romantică. Suntem de­parte de etapa când lucrurile vor fi tranşate categoric în această chestiune; pentru moment, e bine să ţinem la îndemână această alertă: anume, că nu poţi scrie orice şi oricum despre asemenea probleme. Un exemplu de respon­sabilitate literară e cartea (roman) – care e publicată, desigur, tot în minunata colecţie „Byblos” de la Curtea Veche – Hana, de Alena Mornštajnová, o elegantă traducătoare şi scriitoare din Cehia, a cărei cotă a explodat odată cu apariţia acestui roman. Tradus în mai mult de 15 limbi foarte rapid, cu tiraje spectacu­loase şi reacţii publice măgulitoare pentru autoare. 1954: Mira – 9 ani –, copil orfan de părinţi după o epidemie de febră tifoidă, ajunge să locuiască împreună cu mătuşa sa, Hana. Aceasta din urmă: tăcută, depresivă şi aproape înspăimân­tătoare. „Treptat, Mira descoperă istoria tulbure a familiei lor şi începe să înţeleagă de ce mătuşa ei este incapabilă să aibă încredere în sine şi în lumea din jur”. Ea descoperă şi care e povestea tatuajului de la încheietura mâinii Hanei. Totul spus/scris fără dulcegării, fără patetisme.

7. O mică revelaţie literară. Iată cum sună, iată ce muzică înaltă are această carte, ce temperatură stilistică aparte: „cum să nu devină poet Dimitros, cum să nu devină romantic?! Inima i se strânsese când văzu minaretele din jurul Sfintei Sofia. Cu toate acestea, ea se înalţă în loc maiestuoasă şi, demnă ca o regină, răspândeşte în jur seninătate. Alături de măreţia ei, omul pare o furnică, dar şi furnica asta, odată intrată în Sfânta Sofia, nu rămâne nevăzută şi capătă importanţă. Dacă stai sub marea ei cupolă, nu ştii dacă s-a ridicat spre a te ocroti sau înălţa, deschizându-se în sus, ca să te lase să zbori. Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri... Iată că bizantinii au clădit încă un Partenon şi l-au închiat, la rândul lor, Înţelepciunii lui Dumnezeu. Aşa i s-a arătat lui Dimitros Sfânta Sofia, care tronează în vechea Cetate înconjurată de zidurile bizantine. Acolo nu erau zgomote şi vânzoleală, nici teatre, nici străini, ca în Pera sau în Galata. Acolo viaţa curgea iavaş-iavaş”. Un citat mai lung, pentru a lăsa să vorbească de la sine o proză matură şi foarte puternică; iavaş-iavaş, aşa curge toată magma extraordinară din care e făcută această poveste din Loxandra, mica revelaţie literară semnată de Maria Iordanidou. (Apropo: şi acest roman e publicat tot în colecţia „Byblos”). Ea însăşi o revelaţie: prima ei carte – fix aceasta, Loxandra, un roman despre Grecia şi Turcia de la final de secol al XIX-lea şi început de secol al XX-lea, un roman al Istoriei Mari, dar, mai ales, al gesturilor mărunte, ale oamenilor anonimi, o carte cu parfum exotic şi melanco­lic – îi apare când are deja 66 de ani, în 1963. Maria Iordanidou publică, mai apoi, alte patru cărţi, toate cu un pronunţat accent autobiografic. E mare scrii­toare de la primul volum –, iar debutul ei atât de târziu aminteşte de alte două scrii­toare extraordinare care nu s-au grăbit sau care nu au vrut să publice decât foarte târziu: Nina Berberova şi Ludmila Uliţkaia.

8. Nu Sfârşitul istoriei! Încă un volum despre Rusia – ca şi cel al lui Şişkin, şi acesta stă în colecţia „Argument”: cartea Mashei Gessen, Viitorul e istorie. Cum a pus totalitarismul din nou stăpânire pe Rusia. O ştim (sper) pe Masha Gessen de la năucitoarea biografie pe care i-a dedicat-o liderului suprem de la Moscova, apărută acum mai bine de un deceniu şi în româ­neşte:  Omul fără chip. Incredibila ascensiune a lui Vladimir Putin. E o carte după care a trebuit să plece din ţara sa natală – din 2013 trăieşte la New York. Scrie articole în cele mai prestigioase publicaţii de limbă engleză şi, în direcţia unei atitudini critice faţă de regimul putinist, e una dintre semnă­turile cele mai dure şi mai de impact. Viitorul e istorie e un fel de a gândi şi a înţelege Rusia într-o manieră late­rală; despre carte, Armand Goşu, cel mai bun specialist civil de la noi în istoria Rusiei moderne şi contemporane, notează că „nu e doar cea mai bună carte a Mashei Gessen, ci şi cheia cu care poţi des­chide poarta Rusiei actuale pentru publicul occidental”. În alte mari publicaţii occi­dentale s-a apreciat despre această carte că „unul dintre cei mai perseverenţi şi neînfricaţi critici ai lui Putin analizează decăderea devastatoare a Rusiei postsovietice în autoritarism şi cleptocraţie prin prisma trăirilor a patru cetăţeni ruşi deziluzionaţi”. Şi că e: „o critică plină de curaj a regimului lui Putin.Toţi cei care se întreabă cum a ajuns Rusia în mâinile acestuia şi ale acoliţilor săi, şi ce înseamnă asta pentru restul populaţiei, vor găsi aici o explicaţie edificatoare şi de ţinut minte”. Gândire şi analiză laterale, spuneam mai sus, pentru că Masha Gessen nu intră direct în materia istorică a Rusiei contemporane, ci apelează la mai multe personaje care nu sunt, în niciun caz, de prim rang pentru societatea şi pentru scena publică ruseşti. Viaţa lor – roman rusesc, într-un fel – povestită de Masha Gessen explică convingător teribila prăbuşire din Rusia de astăzi. O Rusie în care istoria nu se încheie, ci continuă şi mai învolburat decât până acum.

9. Filozofia, altfel. În raport cu deficitul de cultură generală – tot mai... generalizat, ca să spunem aşa... –, chestiunea „traducerii” şi, pe cale de consecinţă, a transmiterii este crucială. Pentru câmpuri de cunoaştere care par să se fi baricadat în limbaje tot mai formale şi mai greu accesibile, această problemă – de traducere & de transmitere mai departe – e cu atât mai presantă. Filozofia are, în ultimul secol, un destin accidentat; nu de puţine ori, sub presa gândirii filozofice de tip analitic (necesare, dar nu cred că şi suficiente), ea a mers în teritorii care au îndepărtat-o de nespecialişti şi care au făcut-o, la limită, chiar indigestă. Când ea revine la rostul ei de început – să îi spunem cum îi spuneau şi cei vechi, precum şi admira­torii celor vechi: filozofia ca mod de viaţă –, acest fapt nu este decât de salutat. Iată, bunăoară, în acest sens şi în această direcţie: formidabilul avânt pe care îl au, din nou, cărţile – de toate felurile, de la cele mai academice până la cele de popularizare – care se revendică de la şcoala de gândire stoică. Nu e numai o modă care a fost accelerată de experimentele sociale pe care le datorăm pandemiei de covid; atracţia pentru stoicism e mai veche. Sarah Bakewell NU e o stoică; ce scrie ea merge în alte zone ale istoriei şi sensurilor filozofiei. Însă ce face ea extraordinar pentru cauza revenirii la un anumit nivel de bun-simţ în materia filozofiei e că reuşeşte să traducă o parte importantă de istorie a filozofiei moderne într-un limbaj accesibil, foarte convingător. La cafeneaua existeţialiştilor (subtilu: Libertate, fiinţă şi cocktailuri de caise cu Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Albert Camus, Martin Heidegger şi alţii) e despre o altă mare poveste a omului, gândirea de tip existenţialist. E o poveste care nu e aşa de uşor de spus, plină de angoase, pe care însă Sarah Bakewell ne-o face, în chip misterios aproape, cât se poate de limpede. O înţelegem. Şi mai mult decât atât: pentru că o înţelegem, poate că ne înţelegem ceva mai bine!

10. Rafinament. Iată cum începe un roman tare: „Tovarăşe anchetator, înainte de toate mă grăbesc să-mi exprim recuno­ştinţa pentru hârtia, cerneala şi tocul pe care mi le-aţi trimis prin gardian. Sunt absolut de acord cu modalitatea aleasă, pentru că astfel voi putea să notez evenimentele în linişte, fără să-mi fie teamă că mă veţi întrerupe, că o să-mi puneţi întrebări, adică fără să am senzaţia că mă aflu în detenţie şi că dau socoteală pentru faptele mele. Fiindcă, desigur, e limpede ca lumina zilei că e vorba de o neînţelegere. Din ziua în care am fost reţinut atât de neaşteptat, pe nepusă masă, dacă-mi permiteţi să zic aşa, tocmai când eram ferm convins că o să primesc şi cea de-a treia decoraţie, din clipa în care m-am trezit în celula asta, singura mea spe­ranţă a fost că mi se va oferi prilejul să mă explic, sau chiar să mă apăr, asta, fireşte, dacă s-ar găsi careva să-mi aducă o acuzaţie anume”. Aris Alexandru, poet, tradu­cător, romancier grec. Născut la Leningrad din tată grec şi mamă estoniancă, s-a stabilit, de timpuriu în Grecia. Simpatizant comu­nist, luptător în rezistenţa grecească din timpul ocupaţiei germane, a făcut în mai multe rânduri arest motivat politic. Pentru a evita încă o asemenea „rundă” de arestare, a emigrat în Franţa în 1967, împreună cu soţia lui. A trăit, 11 ani, până la moarte, la Paris.

Bonus. Sub egida celor de la Curtea Veche apare, cu ritm trimestrial, una dintre cele mai vii publicaţii culturale de la noi. Se cheamă Matca literară. E deja la numărul 8. Format carte, foarte elegant, de fiecare dată cu un sumar fastuos, integral color. Are şi site – https://matcaliterara.ro/ – şi ne dă mult(e) de citit. Şi în formatul de hârtie, şi online.