10 (zece): de la ANANSI

Pentru ceea ce înseamnă literatură străină pe piaţa de carte din România, ANANSI – acum, o supercolecţie coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu, sub umbrela mai mare a Grupului Editorial TREI – e deja un jucător de top. Ritm foarte bun de apariţii, ochi foarte atenţi care fac alegerile editoriale, literatură mare, şi foarte diverse. Jos pălăria! Şi, mai jos, 10 dintre – deja numeroasele, cum am spus – titlurile publicate sub această prestigioasă siglă. Bonus: în septembrie, la final de lună, „Anansi. Word Fiction” (aceasta este titulatura completă) va celebra – deci, serba – 5 ani de când există. La mulţi ani!

1. Nobel pe bună dreptate. Nu mai reiau articulaţiile – numeroase – ale dezbaterilor despre Premiile Nobel meritate şi cele nemeritate (sau „puse cu mâna”, din raţiuni extraliterare, mai recent, foarte des, din raţiuni de corectitudine politică). Fapt este că despre Jon Fosse există o unanimitate pozitivă în comentariile de după ce acest mare scriitor (căci poet, prozator, dramaturg) norvegian a fost răsplătit cu cea mai râvnită distincţie literară din întreaga lume. Fapt e, de asemenea, că Anansi i-a acordat o binemeritată atenţie – drept urmare, şi fără mare grabă, avem, iată, finalul capodoperei în proză a lui Fosse: Septologia. Un nume nou. VI-VII, aşa se cheamă cel de-al treila volum în româneşte din această uriaşă creaţie, una dintre cele mai ambiţioase şi reuşite construcţii romaneşti din acest secol. O capodoperă norvegiană este ca un ritual de purificare spirituală ce pare să reducă la tăcere cacofonia lumii moderne“ – cum suntem anunţaţi de The New York Times, o carte care reflectează cu gravitate şi lirism asupra artei, identităţii şi credinţei; nu în ultimul rând, o bijuterie literară despre care cronicarul de la The New York Review of Books notează cu un evident şi ieşit din comun entuziasm: „Nu pot să compar lectura operei lui Fosse decât cu o cufundare în meditaţie. Ceva din sinele nostru critic este dat deoparte în acest proces şi înlocuit cu ceva mai adânc, primordial. O stare de spirit. O atmosferă. Sunetul cuvintelor care se mişcă pe pagină”. Iată un mic „cârlig” despre această carte: „Asle, un bătrân pictor văduv, îşi petrece zilele de dinaintea Crăciunului în căsuţa lui singuratică de pe coasta de vest a Norvegiei, împărţindu-se între gesturile aproape ritualizate ale prezentului şi apele tot mai ademenitoare ale trecutului. Trebuie să se pregătească însă de o călătorie, căci i-a promis vecinului său, Ĺsleik, că va sărbători Crăciunul alături de el şi de sora lui, Guro. În acelaşi timp, un alt Asle, tot pictor, prietenul şi dublul său, se zbate în spital între viaţă şi moarte, măcinat de alcool”. Aparent ceva destul de comun, nu? În fapt: deloc banal când o asemenea poveste este spusă de un scriitor uriaş.

2. Debut năucitor. E vorba de un roman finalist la　National Book Award, cea mai bună carte a anului pentruThe New York Times Book Review. E vorba de o carte în legătură cu care autorul ei – o personalitate complexă a literaturii actuale – spunea cam aşa: „Costul deciziei de a petrece douăsprezece ore cu romanul meu este fără precedent în istoria speciei noastre. De exemplu, în loc să-mi citeşti romanul, ai putea învăţa să dansezi salsa. Ai putea să te uiţi la orice film ai tu chef. Ai putea scrie şase scrisori lungi oamenilor pe care îi iubeşti. Cititorul îmi face în dar timpul său şi, prin urmare, merită răsplătit, ceea ce nu înseamnă glumiţe şi dulcegării, ci o întâlnire reală cu limbajul care să-l surprindă. Merită să se întâlnească cu lucruri pe care nu s-ar aştepta să le găsească într-o operă literară, cum ar fi dialoguri lungi cu Lisa Simpson sau Rumi fumând un joint în afara unui spectacol hardcore. Contractul meu cu cititorul, aşa cum l-a statuat Horaţiu, spune că, în schimbul celei mai limitate resurse, le voi oferi celor care îmi aleg cărţile desfătare şi ceva de învăţat. Iau misiunea asta extrem de în serios”. Numele acestui scriitor – iraniano-american: Kaveh Akbar. Titlul cărţii sale: Martir. E despre Cyrus – un tânăr cu o moştenire complicată: mama lui moare într-un avion civil distrus din greşeală de o rachetă americană, iar el părăseşte Iranul împreună cu tatăl său şi se stabileşte în SUA. O ţară în care, aproape singur, derutat, personajul principal ajunge într-o altă intersecţie existenţială, teribil acompaniat de droguri şi de alcool. La un moment dat, Cyrus o întâlneşte pe Orkideh, o artistă care a ales să-şi trăiască ultimele clipe de viaţă ca exponat într-un muzeu. E o întâlnire de o mare forţă tectonică – un moment de cotitură care pare să îi ofere personajului principal argumente noi şi mai puternice în legătură cu marea sa obsesie despre: cum arată o moarte bună? Cum arată o moarte cu sens. Kaveh Akbar e şi prozator, dar şi poet (următoarea carte care îi va fi publicată în româneşte e, de altfel, un volum de versuri); ei bine, în această dublă calitate dă, în romanul de faţă, răspunsul magistral la marea obsesie pe care o duce în spate Cyrus, personajul său central.

3. Un viitor Nobel meritat? Dacă îl va lua – ceea ce, pentru sănătatea literaturii, ar fi nemaipomenit – George Saunders l-ar merita; „cu vârf şi îndesat”, cum se spune, în registru simpatic, la noi. Este unul dintre greii actuali ai literaturii americane, chiar dacă portofoliul său auctorial e atent construit – a publicat puţin peste 10 cărţi, multe dintre ele de proză scurtă. Proză scurtă, dar atât de respectată şi în ţara sa natală şi peste hotare, dovadă numeroasele traduceri în care se regăsesc operele acestui excelent scriitor. Saunders are proză scurtă şi la noi, în limba română – Humanitas Fiction i-a acordat o atenţie specială în acest sens, dar şi la Anansi. Apropo de proza scurtă tradusă în româneşte a acestui autor (dar şi apropo de volumele similare – de proză scurtă – ale laureatei Nobel, Alice Munroe, de asemenea, cu mai multe volume traduse la noi): nu mi-am putut stăpâni un gând uşor răutăcios. Pe acesta: dacă scriitorii de la noi (mulţi făcând încercări şi în această specie, proza scurtă, care e, de fapt, foarte pretenţioasă) ar citi mai mult decât ar scrie, poate că literatura lor ar arăta ceva mai bine. Revenind la proza scurtă adevărată şi la Anansi: volumul lui G. Sanders se intitulează O baie în iaz, pe ploaie. O lecţie despre scris, citit şi viaţă de la patru maeştri ruşi ai prozei scurte. Autorul despre cartea sa: „De douăzeci de ani ţin la Universitatea Syracuse un curs despre proza scurtă rusă de secol XIX. În acest curs de literatură rusă, pentru a înţelege mecanica prozei scurte («Cum funcţionează chestia asta, la urma urmei?»), apelăm la câţiva dintre marii scriitori ruşi ca să vedem cum au făcut ei… Aşa se face că am hotărât să scriu această carte, să aştern pe hârtie câte ceva din ce am descoperit împreună cu studenţii mei de-a lungul anilor şi, în felul acesta, să vă ofer şi vouă o versiune modestă a acestui curs… Poveştile pe care le predau mă însoţesc mereu când scriu, ele sunt standardul înalt după care-mi măsor propria operă. (Vreau ca poveştile mele să impresioneze şi să schimbe cititorii tot atât de mult pe cât m-au impresionat şi m-au schimbat pe mine poveştile acestea ruseşti.) După atâţia ani, textele îmi sunt ca nişte vechi amici, pe care am prilejul să-i prezint unor viitori scriitori”. Apelaţi, aşadar, cu încredere la G. Sanders! Se merge la sigur!

4. Un Greucean balcanic. Gheorghi Gospodinov este, dincolo de orice dubiu, unul dintre cele mai puternice nume aduse în prim-planul scenei editoriale de la noi de către cei de la Anansi. Pentru cine nu ştie de unde să îl ia pe unul dintre cei mai în vogă scriitori europeni ai momentului, iată un scurt profil al acestuia: Gheorghi Gospodinov (n. 1968) este cel mai tradus şi apreciat scriitor bulgar al momentului. Romanul său de debut, Un roman natural, a fost tradus în peste 23 de limbi, printre care engleză, germană, franceză, italiană, spaniolă şi islandeză. A publicat poezie, proză, eseuri, piese de teatru şi a realizat scenarii de film. Scrie în mod regulat articole pentru cotidianul bulgar Dnevnik şi pentru Deutsche Welle. Din opera lui, în „Anansi. Contemporan” au apărut Fizica tristeţii (2021), Un roman natural (2022) şi Refugiul timpului (2023; roman recompensat cu atât de prestigiosul International Booker Prize). Şi, de curând, Şi alte povestiri, proză scurtă şi foarte scurtă, ataşantă, foarte puternică, cu nerv. Gheorghi Gospodinov este scriitorul care, aşa cum atât de inspirat titra Le Monde, „a scos ficţiunea bulgară din somnul comunismului”. Despre cel mai recent titlu al său adus – peste Dunăre, nu-i aşa? – în limba română, el însuşi spunea aşa: „totuşi, de ce Şi alte?… Care e acea povestire lipsă de la început? Dar dacă o astfel de povestire nici nu există? Eu consider că toate au importanţa lor, indiferent dacă sunt despre muşte, despre îndrăgostiţi sau despre sufletul unui biet porc în preajma sărbătorii de Crăciun. Fiecare istorioară are dreptul de a fi povestită şi ascultată. Într-un loc în carte, Gaustin spune că, şi atunci când din punct de vedere strategic am pierdut jocul, mutările inutile ale povestirilor noastre vor amâna întotdeauna finalul. Chiar dacă ele sunt relatări despre eşecuri, înfrângeri…“ . Apropo de această remarcă, Gaustin e personaj principal al celei mai laborioase cărţi – de până acum – a lui Gospodinov, volumul răsplătit cu International Booker Prize. Acolo, în Refugiul timpului (carte cu un parcurs de piaţă realmente spectaculos, care a avut la noi – şi cu siguranţă nu numai la noi – mai multe tiraje), Gaustin îşi deschide prima „clinică a trecutului”. În volumul Şi alte povestiri, personajul apare de mai multe ori şi, cu fiecare apariţie, sporeşte răspunsul la întrebarea: de ce o face, de ce a deschis taman o asemenea clinică?

5. Un britanic foarte talentat şi un rus genial. Britanicul: Alex Christofi, scriitor care　şi-a început cariera ca agent literar, iar în prezent este director editorial la Transworld Publishers. Scrie articole, eseuri şi proză scurtă pentruThe Guardian,　The Brixton Review of Books,　The London Magazine　sau　New Humanist. A publicat două romane:Glass　(2015; recompensat cu Betty Trask Prize şi finalist la Desmond Elliott Prize) şiLet Us Be True　(2017).　Dostoievski îndrăgostit　(Dostoevsky in Love, 2021) a fost aleasă cartea de nonficţiune a anului deThe Times　şiThe Sunday Times　şi s-a numărat printre finalistele la Slightly Foxed Best First Biography Prize. În primăvara anului 2024, Alex Christofi a publicatCypria. A Journey to the Heart of the Mediterranean. Cărţile lui sunt traduse în douăsprezece limbi. Rusul genial: desigur, Dostoievski – şi el, scriitor, genial scriitor, aşa cum bine se ştie. Cartea pe care o avem în română (singura de până acum, de altfel) a scriitorului britanic: desigur, Dostoievski îndrăgostit. Un profil sumar şi foarte bun al scriitorului rus genial, via Anansi: condamnat la moarte în ipostaza de tânăr revoluţionar, Dostoievski a supravieţuit unui simulacru de execuţie şi exilului siberian, trăind apoi o perioadă de agitaţie politică în Rusia şi fiind în cele din urmă primit în cercul intim al ţarului. A avut trei mari aventuri amoroase, fiecare umbrită de ameninţarea epilepsiei şi de dependenţa de jocurile de noroc. Printre toate acestea, a găsit timp să scrie: povestiri, articole, celebrele romane. Ei bine, în mintea acestui fascinant – şi scriitor, dar şi personaj –, în mintea fastuoasă a lui F.M. Dostoievski intră foarte talentatul scriitor britanic. Construieşte numeroase contexte istorice în care a fost prezent genialul scriitor rus, le însoţeşte cu fragmente din opera acestuia, readuce în actualitate coordonatele – hard şi soft, am zice – celor trei mari iubiri ale lui Dostoievski şi rotunjeşte în cele din urmă o mare poveste, o biografie romanţată de sărbătoare. Nu în ultimul rând, o carte care are şi un fel de rol terapeutic major – în sensul în care s-a scris despre ea în Wall Street Journal: „Unii cititori se tem adesea să abordeze romanele lui Dostoievski. Minunata carte a lui Alex Christofi le va risipi anxietatea.“

6. Slava, Iuri Andruchovîci! Mi-a spus aşa cu mai mulţi ani în urmă: „Scriu mai greu, dar, din punctul meu de vedere, aceasta nu are o legătură directă cu problematica războiului. Este la mijloc mai degreabă vorba despre faptul că experienţa mea într-ale scrisului a crescut, în mod evident, pe măsură ce am avasant în vârstă. Desigur, nu pot nega faptul că războiul este o cauză puternică şi tensionantă pentru societatea ucraineană (şi deci, pentru cititorul ucrainean sau pentru scriitorul ucrainean); cu toţii avem, direct de pe urma războiului, traume puternice. Eu cred că fiecare autor ar trebui să fie mai atent cu instrumentele scrisului său, cu accentele pe care le pune, cu argumentele cu care iese în public, cu expresiile pe care le foloseşte”. E o secvenţă, foarte scurtă, dintr-un interviu dens pe care am avut privilegiul să i-l iau în 2018. Într-un an, într-un timp în care ochiul meu – şi inima mea, aş putea adăuga fără să mă tem că aş deveni patetic – nu aveau reglajul fin de astăzi, când ştiu mai multe, mult mai multe despre un război înfiorător – un război de lângă noi – care nu a început în februarie 2022, ci cu opt ani înainte, în 2014, odată cu invazia „omuleţilor verzi” în Crimeea şi în alte regiuni din Ucraina. Cel care îmi spunea că scrie greu, atunci – şi acum, îmi închipui, mi-ar putea spune că scrie şi mai greu – e Iuri Andruhovîci, unul dintre numele grele (şi pentru contabilitatea directă a literaturii de cea mai bună calitate) şi pentru moralitatea poziţionărilor sale publice. Şi el, şi fiica sa – Sofia Andruhovîci, o prezenţă de o mare eleganţă la una dintre ediţiile recente ale FILIT-ului. La Anansi, relativ de curând, roman nou al marelui scriitor ucrainean: Radio Noapte. Un „roman acustic”, aşa cum spune autorul său. Un roman despre: „Rotskyi – revoluţionarul ucrainean cunoscut drept pianistul baricadelor, care, nevoit să părăsească ţara, a cântat muzică de salon într-un hotel elveţian, unde a fost obligat la un moment dat să interpreteze pentru dictatorul propriei patrii, pe care l-a omorât din greşeală. După ani de închisoare, este eliberat şi se retrage în munţi, unde trăieşte alături de corbul său Edgar şi iubita Anime. Urmărit de agenţi secreţi, Rotskyi lansează propriul radio clandestin, Radio Noapte, de unde transmite muzică şi poezie spre o lume învăluită în mizerie, război şi dezastre”. Un roman al speranţei într-o lume care insistă să se prăbuşească în apocalipse neîndurătoare şi în disperare.

7. Copilul teribil al literaturii portugheze de astăzi. Bine, nu mai e chiar copil, deşi încă mai arată aşa. Însă aşa a fost, aşa e încă acolo considerat, şi carierele sale, atât cea portgugheză, cât şi cea internaţională, depun mărturie puternică despre unul dintre cei mai carismatici, mai influenţi, mai spectaculoşi scriitori de astăzi din Europa. Şi nu numai scriitor – e şi muzician, cu trupă, cu albume ş.a.m.d., fiindcă talentul său este cu adevărat ieşit din comun. El, adică: José Luís Peixoto. Adică (bis!): născut în satul Galveias, Portugalia, în 1974. Unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori ai literaturii portughezecontemporane. Plus: opera lui cuprinde genuri variate, de la povestire lateatru, de la roman la poezie, şi este studiată în universităţi din Portugalia şi din străinătate. În 2001, ca o recunoaştere de proporţii din partea criticii şi a publicului, a fost distins cu Premiul literar „José Saramago” pentru romanul　Nicio privire. În 2007,Cimitirul de piane　a primit Premiul Cálamo Otra Mirada, atribuit celui mai bun romanstrăin publicat în Spania. Cu volumulLivro　a câştigat în 2012 Premiul Libro d’Europa,　oferit în Italia pentru cel mai bun roman　european. În 2016, pentru romanulCâinii din Galveias, a primit în Brazilia prestigiosul Premiu Oceanos pentru cea mai bună operă　literară în limba portugheză. Operele sale　au fost de asemenea finaliste pentru premii　internaţionale precum Femina (Franţa),　IMPAC Dublin (Irlanda) sau Portugal　Telecom (Brazilia), printre altele. În domeniul　poeziei, volumul　Gaveta de Papéisa　primit Premiul portughez „Daniel Faria”,　iar volumul　A Criança em Ruínasa fost distins cu premiul acordat de Sociedade　Portuguesa de Autores. În 2012 a publicat　Dentro do Segredo – Uma viagem na Coreia do Norte, prima sa incursiune în literatura　de călătorie. Romanele sale sunt traduse în　peste treizeci de limbi. Nota reprodusă mai sus e de pe siteul editurii Trei – la profilul autorului. José Luís Peixoto are deja multe cărţi traduse în limba română; a fost de multe ori în ţara noastă, aici unde se simte foarte bine. La Anansi, cel mai recent titlu care îi poartă prestigioasa semnătură: Câinii din Galveias. Observador despre acest roman: „Câinii din Galveias　e o carte care te face să râzi, dar te şi răneşte, e ficţiune care nu se lasă învinsă de realitate”. Cei care îi ştiu marca stilistică şi forţa sa de o expresivitate ieşită din comun se pot bucura de o reîntâlnire de gală cu José Luís Peixoto. Cei care nu îl ştiu vor avea o revelaţie literară.

8.Bătăile inimii. Pagina 56, capitolul 11 (e o carte cu numeroase secvenţe scurte şi foarte intense): „auzisem despre puterile extraordinare care o fac puternică pe o mamă, citisem în ziare despre o mamă care ridicase o maşină cu mâinile goale pentru a o trage pe fiica ei de sub ea; citisem despre o femeie care îşi ţinuse fiica în braţe timp de două zile în timp ce pluteau agăţate de o bucată de lemn în apele oceanului; citisem despre o alta care îl omorâse pe omul care îi rănise fiica şi ştiam că iubirea unei mame poate fi sălbatică şi nesfârşită, dar nu înţelesesem călătoria iubirii din fiecare zi”. Reiau şi subliniez: „dar nu înţelesesem călătoria iubirii din fiecare zi”. Citez mai departe – p. 56, ediţia românească, capitolul 11: „Dar atunci am înţeles. Leah s-a născut şi am înţeles. Am lovit-o o singură dată. I-am strâns braţul tare de tot, până când am înţeles că exact asta voiam, să o rănesc; că o răneam fără ca eu sau ea să ştim că e lovită. Până şi în această privinţă ne-am amăgit”. Şi finalul capitolului, ocolind intenţionat miezul acestuia: „atunci am înţeles că fiica mea ştie întotdeauna când mă pierd şi cum să mă cheme înapoi”. E numai un singur pasaj dintr-o avalanşă emoţională a acestei cărţi copleşitoare: Cum să-ţi iubeşti fiica. Apărută, desigur, la Anansi, într-o traducere exemplară – şi de zile mari – din ebraică datorată Monicăi Pruteanu. Hila Blum e autoarea acestei cărţi, cea care a lucrat la început ca jurnalistă, iar în ultimele patru decenii a fost editoare pentru Kinneret Zmora-Bitan, una dintre cele mai mari edituri israeliene. Primul ei roman,Vizita　(2011), a devenit repede bestseller şi a intrat pe lista prestigiosului Premiu Sapir pentru literatură, pe care Hila Blum avea să-l şi câştige în 2021, cu romanul　Cum să-ţi iubeşti fiica. Un roman: „hipnotizator, neliniştitor scris de o maestră a stărilor sufleteşti tulburătoare” (The Guardian); „Un roman de o autenticitate fără cusur: observaţiile, gesturile şi frânturile de dialog par cât se poate de reale” (New York Times); „O disecţie a exagerărilor iubirii materne, parte roman poliţist, parte poveste moralizatoare.” (Kirkus Review). Hila Blum ar fi trebuit să vină în România să lanseze şi să vorbească despre această carte tulburătoare; evenimentele teribile din 7 octombrie 2023 au amânat această vizită atât de aşteptată. Nu în ultimul rând: cartea (atât de delicată a) Hilei Blum e ca şi cum, cu un aparat foarte sofisticat şi foarte onest, cineva şi-ar măsura şi conserva bătăile inimii – o inimă de mamă, foarte sofisticată şi foarte onestă.

9. Euro-performanţă literară. Aceasta este intriga cărţii – aşa cum foarte inspirat ne-o rezumă editorii săi din România: „Protagonistul romanului Eurotrash merge de urgenţă la Zürich chemat de mama bolnavă, tocmai externată din clinica de psihiatrie. Luptând cu trecutul întunecat, căci bunicul său fusese membru de partid în anii 1930 şi locotenent SS, încercând să protejeze echilibrul precar al legăturii emoţionale cu mama alcoolică şi senilă, pleacă împreună cu ea, fără prea mare tragere de inimă, într-o excursie prin Elveţia. Călătorind cu un taxi, cei doi încearcă să scape de averea pe care familia o acumulase investind în acţiuni la o firmă elveţiană de armament dând bani trecătorilor. Într-un periplu halucinant printre demonii amintirilor, între o tentativă de jaf şi teama de supradoza de fenobarbital, perechea mamă-fiu urmăreşte firul poveştii până la final”. Încă una dintre poveştile – devenite banale, tocmai prin repetiţie & expunere publică prelungită – ale modernităţii sau chiar ale postmodernităţii (pentru că ambele alimentează copios patriomoniul, problematic, uneori întunecat, al crizei). Dar nu e deloc aşa. Nu are cum să fie aşa când o asemenea poveste intră pe mâna unui scriitor de rangul, talia, supertalentul lui Christian Krachet, numele, poate, cel mai sonor al literaturii elveţiene de astăzi şi mult mai mult decât atât. Cine e? Iată, în două vorbe: Christian Kracht s-a născut la Saanen, Elveţia, pe 29 decembrie 1966. După terminarea Sarah Lawrence College, New York, a studiat cinematografia în SUA, a lucrat ca jurnalist şi apoi a călătorit în Asia, Africa şi Pacificul de Sud. Este unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani de limbă germană. Romanele sale, Faserland, 1979, Ich werde hier sein im Sonnenschein und im Schatten, Imperium şi Morţii au fost traduse în 30 de limbi. Între aceste limbi – şi româna, şi anume, în două feluri (dar cu acelaşi traducător: foarte exigentul şi elegantul Andrei Anastasescu). E tradus în Republica Moldova, în română desigur, cu câteva cărţi. Şi, de curând, la Anansi – cu o această bijiterie, Eurotrash, la data publicării în limba română, cea mai recentă carte a autorului născut în Elveţia. De urmărit, aşadar, cu mare atenţie traiectoria editorială şi cărţile unui autor care scrie sclipitor.

10. O revelaţie. Una dintre marile mele descoperiri literare ale acestui an pentru care trebuie să îi fiu recunoscător colegului de revistă şi prietenului meu de cursă lungă, Robert Şerban. Mi-a spus: băi, băi, e supertare! Tu ştii cum scrie? Fabulos! Mi-am spus, normal: musai să ajung la această carte şi încă repede. (În realitate, nu a trebuit să fac un mare efort în acest sens, pentru că aveam deja acasă volumul, dar rătăcit şi fără să fi intrat la acel moment nici pe lista urgenţelor de lectură, nici pe lista medie a opţiunilor personale de lectură). Cred că există ceva aparte în recomandările de lectură ale prietenilor (şi prietenelor, în egală măsură – deşi, în această privinţă, uneori tind să cred că, între femei şi bărbaţi, poate că femeile sunt cele mai rafinate şi mai bune cititoare...) – ar fi de scris cândva un text sau texte despre cât de mult (cu adevărat foarte mult) datorăm celor care, prieteni & prietene, citesc asemenea nouă şi au şi generozitatea de a împărtăţi cu noi entuziasmul unei lecturi sau a alteia. Robert a avut mie în sută dreptate: făcusem o mare greşeală că ocolisem această carte (de fapt, nu verbul „a ocoli” e cel mai potrivit, de vreme ce nici măcar nu o văzusem cu adevărat). Lectură intensă, carte năucitoare. Trilogia gemenilor – Anansi, desigur, cum sunt toate titlurile adunate în aceste două pagini generoase de revistă. O carte, în ediţie românească, cu acest palmares: Grand Prix Littéraire Européen 1986; Prix du Livre Inter 1992; Gottfried Keller Preis 2001; European Literary Award 2008. O carte care aparţine unei autoare căreia, fără ezitare, se cuvine să îi dăm mult mai mult credit. Aceastei autoare: Ágota Kristóf – care s-a născut la Csikvánd, în Ungaria, în 1935. La douăzeci şi unu de ani a emigrat, împreună cu soţul şi fiica ei de patru luni, în Elveţia, lăsând în urmă umbra sovietică ce ameninţa Ungaria. A lucrat într-o fabrică, unde a învăţat limba ţării adoptive. Primul roman, Marele caiet (1986), a câştigat Grand Prix Littéraire Européen al asociaţiei scriitorilor francofoni şi a fost tradus în patruzeci de limbi. A mai scris piese de teatru şi povestiri, dar şi romanele Dovada (1988) şi A treia minciună (1991; Prix du Livre Inter, 1992), care completează Trilogia gemenilor. Ágota Kristóf a murit în 2011. Trăieşte însă, intens, prin cărţile sale. Prelungiţi-i viaţa citind-o!