10 (zece): Gabriela Adameşteanu – memorii

1. Este al doilea volum de memorialistică marca Gabriela Adameşteanu! Acesta: Meserii nerecomandate femeilor. Primul a fost Anii romantici – o carte care a cunoscut, destul de recent, şi o a doua ediţie, ceea ce înseamnă că avem o formulă editorială revăzută şi adăugită. Meserii... nu este, foarte probabil, şi ultimul volum de memorii al Gabrielei Adamaşteanu. La a doua lansare bucureşteană a acestei cărţi, marea scriitoare a mărturisit că, din formula iniţială a acestui volum 2, a trebuit să lase pe dinafară cam două treimi din text; ceea ce, a sugerat dna Adameşteanu, impune cumva şi un al treilea volum. Cel puţin!

2. Autoarea despre acest volum – Meserii nerecomandate femeilor: „Nu este o carte de bilanţ, chiar dacă se referă mai mult la experienţele mele şi mai puţin la ale altora. Încerc doar să arăt cum am ajuns să-mi asum meseria de scriitoare, nedorind-o, deşi s-ar părea că era singura potrivită mie. Dar, la fel ca mai toate cărţile mele, şi aceasta «mi-a scăpat din mână». A devenit şi o carte despre părinţii mei, despre memoria neştiută a lumii dispărute în care ei au trăit.”

3. Dacă am citi – aşa cum se cuvine, minimal – din punct de vedere tematic acest volum (să nu uit: admirabil volum!), am fi martorii unui festival. Sau, dacă vreţi, a unui festin de teme şi de idei. Numai câteva exemple: comunism, dictatură, libertate, intimitate, condiţia scriitorului, condiţia scriitoarei, nostalgie, copilărie, legionarism, Securitate, dosare, proză, personaje, normalitate-anormaliate, memorie, familie, eşec, succes, ratare, iluzie, trezire. Sau, în alte cuvinte/ formule: condiţia femeii în spaţiul public; raportul dintre putere şi cultură; compromisul moral în perioada comunistă; memoria personală ca formă de adevăr; marginalizarea vocilor feminine în viaţa literară. Şi, cum sugeram mai înainte, când am adus în discuţie cascada ideatică a acestei cărţi, multe, multe altele. Temele acestea sunt, desigur, recurenţe şi pentru alte cărţi de memorialistică. Însă Meserii nerecomandate femeilor are ceva special – ceea ce înseamnă că diferenţa e făcută nu din care, nu din cine, ci din cum vorbeşte dna Adameşteanu despre toate acestea. Ei bine, întrucât nu (prea) cunoaştem decât ceea ce experimentăm, e obligatoriu de spus/ de scris că Gabriela Adameşteanu a văzut şi a prevăzut multe. Că are ce spune, e evident de la prima până la ultima pagină. Că ştie – magie de scriitoare pur-sânge – cum să spună, iarăşi, devine evident cu fiecare pagină parcursă. Bref (ca să evocăm şi un titlu-iconic de rubrică pentru presari a uneia dintre cele mai bune prietene ale dnei Adameşteanu, Tia Şerbănescu): această carte – în cuplaj cu Anii romantici reprezintă un document diaristic de mare calibru pentru patrimoniul memoriei de la noi.

4. Sanda Cordoş, într-un zoom extraordinar făcut acestei cărţi: „Meserii nerecomandate femeilor este o carte de memorialistică remarcabilă, singulară în literatura română. Gabriela Adameşteanu lucrează cu temele majore ale universului ei artistic, întoarse spre propria viaţă: feminitatea şi familia (câte bariere sunt până la a simţi încrederea şi apropierea pe care le promit). La ele se adaugă sinuozităţile condiţiei de scriitoare. Povestindu-şi biografia, cu farmecul epic deja cunoscut (în care intră necruţarea, aici de sine), autoarea încearcă s-o facă inteligibilă prin intermediul amintirilor personale şi prin explicaţii furnizate de o istorie convulsivă. Este o carte despre trecut (ca orice carte de memorii), îndreptată decis spre viitor.”

5. E important să menţinem – pentru a lua mai bine, mai firesc în posesie o carte de profunzimea şi delicateţea acestui volum de memorii semnat de Gabriela Adameşteanu să insistăm asupra cum-ului. Cum e altfel, cum face diferenţa, cum se individualizează această carte? Între altele: prin structură – foarte bine aleasă, atât de bine aleasă încât această carte se lipeşte pur şi simplu de cel care face „imprudenţa” – rog a se remarca imediat ghilimelele! – de a-i deschide paginile. Apropo de structură, ce avem aici e o plasă foarte eficientă pe care autoarea o aruncă asupra cititorilor: 3 mari blocuri de sens – „Fugind de meseria de scriitoare”/ „Am vrut să fiu scriitor, nu scriitoare”/ „Lumi paralele”. Şi, înşirate în tehnică cinematografică, peste 100 de capitole, cu texte (uşor citibile, ba chiar iubibile) de regulă de 3-4 pagini; 102 am numărat eu. În sumă, toate acestea dau o lectură legată, întinsă. O lectură care poate fi una legată sau, după caz, la alegerea cititorului, o lectură cu pauză, o lectură care îngăduie multe pauze.

6. E ceva în aceste memorii care impresionează în mod special – i-aş spune direct aşa: un fel de cult al moderaţiei. Ce e aici nu e, apriori şi nici „la capătul zilei”, alb şi negru. E un discurs al moderaţiei, un discurs al nuanţei, e – insistent – pledată cauza unei „utopii a centrului”, un „radicalism al moderaţiei” cu adevărat impresionante şi, din nou, e marker pentru diferenţă, pentru o diferenţă sănătoasă, viguroasă. Este, aş mai adăuga ceva, aşa cum se impune în cazul unei mari scriitoare cum e Gabriela Adameşteanu: o moderaţie rafinată, susţinută de o evidentă densitate semantică şi de limpezime şi prospeţime stilistică.

7. Şi, pentru că argumentele care merg în această direcţie sunt centrale, sunt verticale, în sensul că verticalizează un discurs, iată – fiindcă se impune! – un studiu de caz. În acest sens, al moderaţiei ca omniprezenţă în această carte: felul în care dna Gabriela Adameşteanu se raportează la dosarele de Securitate. Nu vânând ceea ce ar fi, eventual, senzaţional. Ci urmărind nuanţele, coerenţa, coroborând. Pagina 177 – citat: „Nimeni nu pare să-şi fi văzut situaţia cu ochii urmăritorilor, nimeni nu cred că a întrezărit faţa neştiută a lunii. Se trăia într-o realitate şi în culisele supravegherii rula alta, greu de spus care era cea adevărată, fiindcă ele nu coincideau”. Despre această realitate – care rula în paralel – sunt pagini, multe, în această carte.

8. Această carte e şi una, pe porţiuni mari, a Tatălui. Un singur pasaj, dar elocvent: „Cu ochii mei trecuţi printr-o viaţă întreagă, l-am văzut aşa cum era el, cu speranţele lui naive, cu principiile solide şi nedescurcăreala lui. La masa din curte, sub prunii din grădină, făcându-şi lecţiile de învăţământ politic ori fişele despre satele medievale din Argeş, pentru proiectata lucrare colectivă la care era atât de mulţumit că ia parte. Sau urcând scările, greoi, spre pridvorul de unde se intra în micul antreu comun. Îl auzeam sfătuindu-se cu mama, cu glas scăzut – secvenţe vii, fără nicio legătură cu documentele birocratice care îmi tăiau respiraţia. Ieşit din ceţurile zdrenţuite ale acelui trecut ştiut-neştiut, îmi devenise mai apropiat decât oamenii vii din jur.”

9. E, de asemenea, de menţionat – şi, desigur, subliniat – linia de discurs despre condiţia scriitorului/ a scriitoarei. Sunt, în carte, două linii mari de discurs aici: laboratorul de creaţie al Gabrielei Adameşteanu (între altele, ne spune despre personajele sale – „îmi apar cu dinţii personajele de când mă ştiu”) şi despre lumea scriitoricească, aşa cum o vede, cu luciditate şi tandreţe, Gabriela Adameşteanu. O notă, o singură notă: ce spune despre cârciuma de la Casa Monteoru şi despre scriitorii care beau foarte mult. Iată – pagina 156: „Când l-am cunoscut, Virgil Mazilescu avea un post de invidiat, redactor la România literară (la un moment dat, doar jumătate de normă), unde se ducea rar. Mult mai des era la «Madam Candrea», unde, din nefericire, Nichita Stănescu lansase modelul poetului damnat, consumator excesiv de alcool. Pe Nichita l-am zărit prin anii ‘80, arăta groaznic, mi-a fost imposibil să-l recunosc în el pe tânărul frumos ca un zeu grec din legende. Pe acest drum al autodistrugerii l-au urmat Virgil, dar şi mulţi alţi scriitori ai acelui timp, între care Mady, Mariana Marin, frumoasa şi nonconformista optzecistă, şi Rolf Bossert, iubitul ei. Merg spre sinucidere, mă gândeam, privindu-i dezaprobator. Nici acum sociologii nu par conştienţi cât de mare este numărul scriitorilor din toate generaţiile ucişi devreme de băutura de la «Madam Candrea»“.

10. Ar mai fi:

I) profilul de proze scurte al textelor. Cu finaluri foarte bune, cu finaluri de o forţă mare de tracţiune. Un citat: „Meseria de scriitoare nu este doar pericol, ci şi salvare pentru o femeie, ca şi pentru un bărbat: aveam să-i descopăr şi eu acest mare avantaj. Dar cenzura apropiaţilor poate fi la fel de dură ca aceea a autorităţilor în cazul femeilor scriitoare, care «s-ar cuveni» să fie mai convenţionale, mai pudice şi mai discrete cu secretele de familie. Caietele Danei Dumitriu, ajunse la N. Manolescu, n-au apărut nici după moartea lui”.

II) Dimensiunea cool a textului. În sensul acesta: e un text de azi, e foarte proaspăt. Acest fapt e un accelerator de plăcere, un accelerator al unei lecturi foarte plăcute, pentru cartea dnei Adameşteanu. Iarăşi citat: „Deşi mi-am detectat sindromul de perfecţionism şi îi văd riscul de sterilitate, nu lupt îndeajuns cu el. Lentoarea perfecţionistă o recunosc mereu în mine, deşi e desuetă în lumea de azi. Chiar dacă, la intervalele mele obişnuite, de patru-cinci ani, îmi apar cărţi noi, continui să fac operaţiile de «rejuvenare» pe cele anterioare. Criticii m-au calificat drept «autor maniac» (nu autoare, n-am aflat ca vreuna să aibă viciul ăsta), jurnaliştii nu m-au slăbit cu întrebările lor iscoditoare; cei mai exasperaţi au fost însă traducătorii mei”.

&, neapărat, diamante stilistice, pagina 105: „Tipic moment proustian care mă face să retrăiesc acea alegere aparent întâmplătoare, de fapt, punct simbolic de plecare al drumului întortocheat spre literatură. Însă ideea de a mă sili să devin «alta», «altfel», ieşită din fuga de literatură, mi-a chinuit şi prima tinereţe, aşa cum îmi chinuise adolescenţa. Când îmi voi împlini toate eşecurile, inclusiv al căsniciei (o altă formă de reeducare a mea pentru «viaţa normală»), voi începe lungul proces al împăcării cu mine şi cu... primejdioasa literatură”; pagina 107: „Va rămâne pentru mine, mereu, cel care mă preferase, ca interlocutor, de mică. Cel care mă formase intelectual şi mă deprinsese să comunic, înainte să ştiu ce înseamnă asta. Pentru mult timp de atunci înainte, avea să rămână personajul cel mai important al vieţii mele, pe care degeaba aveam să-l caut în bărbatul meu, în altul, în alţii. O căutare a instinctului orb care nu ştie că suntem unici, de neînlocuit – cu bunele şi cu relele noastre”.

Bref: e un regal al navigării, dacă pot spune aşa. Un regal al navigării în cercuri. În cercurile memoriei, în mod esenţial.