Se poate relativ uşor documenta – prin urmare, ceea ce voi spune imediat nu e doar o notă care dă seama de o impresie, de o simplă părere – că literatura de tip memorialistic (sunt de inclus aici, fireşte, jurnale, testimonii, note, amintiri, documente de arhivă) cunoaşte la noi, în ultimii ani, încă un val de producţie foarte spectaculos; pesemne că şi de audienţă. Mă grăbesc să salut acest fenomen, cu atât mai mult cu cât a recupera în acest fel memoria –individual, pregnant, profund uman – vine în contra unor linii de abordare a istoriei de extracţie, cum să îi zic, „revoluţionară”. Nu venim din neant, nu luăm totul de la zero, nu inventăm şi nu proiectăm lumea, societatea, viaţa la modul absolut, iar fiecare volum relevant, care recuperează prin aceste lentile testimoniale memoria trecutului, nu poate să fie decât binevenit. Au mai fost momente de mare atenţie – editorială şi a publicului – faţă de acest tip de literatură; bunăoară, primii ani de după căderea comunismului. E bine că ele revin; citesc printre rânduri, în legătură cu acest reviriment, şi că există încă o nevoie semnificativă de a înţelege, de a ne reaşeza.

Mai jos, din mulţimea (bună) de titluri care merg în această direcţie, mă voi referi la două anume, iar aceste două apariţii editoriale converg către un singur nume.

Alina Pavelescu este istoric, directoare-adjunctă a Arhivelor Naţionale şi o foarte talentată scriitoare. În legătură cu acest din urmă atribut, să spun, foarte rapid, că e autoarea unui roman interesant – Moştenirea Babei Stoltz – şi că sunt adânc convins că vom mai avea, pe această linie, surprize plăcute în viitorul imediat şi mediu. De asemenea, pe repede înainte: Alina Pavelescu face, de câţiva ani, o excelentă întâlnire lunară în spaţiul public în cadrul căreia recuperează, din multe unghiuri şi aducând oameni care îşi cunosc bine meseriile, Poveştile din Bucureşti. „Au început în octombrie 2012 pe un model clasic: o serie de conferinţe despre istoria oraşului Bucureşti. Apoi, treptat, prin întrepătrunderi norocoase între oameni, idei şi întâmplări, au ajuns să fie ceva mai mult: poveşti despre imaginarul oraşului, despre memoria lui, despre construcţia lui identitară, sau despre construcţiile lui emblematice pur şi simplu, despre oamenii care l-au marcat şi despre idealurile care l-au pus/ îl pun în mişcare, ba chiar şi despre amprenta lui în literatură, fiindcă există cu siguranţă şi aşa ceva. Cel mai probabil, nu ne vom opri din mersul ideilor, fiindcă întrepătrunderile norocoase continuă”, mi-a spus chiar Alina Pavelescu, cu ceva timp în urmă, când am făcut un interviu cu domnia sa chiar în marginea acestui atât de generos proiect cultural.

Doamna Pavelescu este, de asemenea, mijlocitoarea foarte inspirată a apariţiei în volum a multor pagini care aparţin Martei Bibescu şi, cel mai recent, Annei Kreţulescu-Lahovary. Asupra acestei direcţii din portofoliul public-editorial al Alinei Pavelescu voi insista mai departe – mai ales, aşadar, asupra acestor două volume care aduc spre cititori, prin literatura aceasta atât de specială, coordonatele a două lumi şi mai ales profilul a două femei aparte.

Marta Bibescu şi vocile Europei. Corespondenţă şi dosar CNSAS 1941-1945 este, cronologic, primul dintre cele două volume. A apărut la editura Corint, în 2017, în colecţia „Istorie cu blazon”. Cartea e construită în jurul unor selecţii de materiale reprezentative care se regăsesc în trei mari arhive din România. i) Mai întâi, documente importante din dosarul Marthei Bibescu ce stau actualmente sub tutela CNSAS – de fapt, atât dosarul de urmărire deschis pe numele Marthe Bibescu, cât şi acela deschis pe numele soţului acesteia, George Valentin Bibescu. „După 1956, anul plecării din România a fiicei şi a ginerelui Marthei”, notează Alina Pavelescu în studiul său introductiv, „dosarul aflat azi la CNSAS nu mai conţine alte documente de urmărire. ii) Apoi, documentele care compun colecţia Saint-Georges aflate în prezent la Biblioteca Naţională a României – „aceasta reprezintă, de fapt, cea mai importantă arhivă de documentare referitoare la istoria familiei Bibescu, care poate fi consultată în România”. Sunt documente care vorbesc despre mijlocul secolului trecut şi despre felul în care erau citite marile mize ale acelor vremuri în cele mai înalte cercuri europene, cărora Martha Bibescu le-a fost şi martor privilegiat. Documentele care compun această secţiune reprezintă, de altfel, şi partea cea mai consistentă a cărţii – „în încercarea de a reconstitui o imagine cât mai completă a stărilor de spirit şi a reflecţiilor despre viitorul Europei care circulau în mediile politice şi intelectuale ale epocii”. iii) în fine, sunt exploatate în această carte documente de la Arhivele Naţionale – într-un număr semnificativ mai mic decât cele din precedentele două surse, în condiţiile în care sunt mult mai puţine acele piese de arhivă care au legătură cu Al Doilea Război Mondial. Dar – şi această nuanţă este importantă, fiindcă ea priveşte o dimensiune foarte spectaculoasă (cea fotografică) a acestui admirabil proiect de restituire istorică – „mult mai bogat este însă materialul ilustrativ”, ne spune Alina Pavelescu, „identificat în fototeca Arhivelor Naţionale, din care am ales o bună parte dintre ilustraţiile volumului”. O carte, aşadar, substanţială, cu multe (implicite, dar şi explicite) ofensive de şarm despre una dintre cele mai puternice şi mai complexe figuri feminine ale istoriei noastre moderne.

Nebiruita flacără a vieţii sunt memoriile unei femei cu un destin aparte şi cu o longevitate impresionantă (Anna Kretzulescu-Lahovary a trăit aproape un secol, 1865-1964), iar apariţia lor – în seria excepţională de Memorii/ Jurnale de la editura Humanitas – reprezintă o premieră absolută. Alina Pavelescu, editoarea lor, detaliază aceasta în nota lămuritoare asupra ediţiei: „textul publicat aici a rezultat din traducerea, compilarea şi aşezarea în ordine cronologică a notelor manuscrise păstrate în Arhivele Naţionale, Serviciul Arhive Naţionale Istorice Centrale, în fondul familial Kretzulescu-Lahovary, dosarele 965-968. 4 dosare, aproximativ 2.000 de pagini ca material brut, redactate în franceză. Cartea include, de asemenea, un mic şi dens studiu introductiv al editoarei – „Istoria la feminin” – şi se încheie cu o confesiune a foarte cunoscutului arhitect Şerban Sturdza, cel care este strănepotul Annei Kretzulescu-Lahovary. „Imaginea cu care aproape centenara doamnă Lahovary rămâne, prin intermediul acestor scrieri, în istoria României este aceea a unei femei puternice, inteligente, posesoare a unei inepuizabile surse de vitalitate, optimism şi generozitate. Nu a fost, ca alte contemporane ale sale, mai prezente în primul plan al vieţii publice, o adevărată femeie de lume, o stea a saloanelor mondene sau literare, o celebritate feminină, o «eminenţă cenuşie» în spatele puternicilor zilei. A fost o observatoare lucidă, o luptătoare pragmatică pentru cauzele pe care le-a considerat cu adevărat esenţiale, convinsă până la capăt de importanţa valorilor în care fusese crescută: înţelegerea, respectul faţă de modurile de viaţă şi de credinţele celorlalţi, fie că era vorba despre ţăranii de pe moşia de la Leurdeni sau despre locuitorii musulmani ai Constantinopolului, datoria de a-şi ajuta semenii în suferinţă, moderaţia în pasiunile de orice fel, dar mai ales în cele politice. Şi, nu în ultimul rând, a fost o scriitoare talentată.”, notează, în preambulul cărţii, Alina Pavelescu.

Anna Kretzulescu-Lahovary a fost fiica unică a doctorului şi politicianului Nicolae Kretzulescu şi a Sofiei Kretzulescu, născută Iacovenco. Are o copilărie fastuoasă: şi-o petrece, la fel ca şi adolescenţa, pe moşia tatălui său din Leurdeni (judeţul Argeş), alături de copiii familiilor Brătianu, Davila, Golescu, prieteni de joacă şi vecini de moşie. Tot acolo îi cunoaşte pe regele Carol I şi pe regina Elisabeta – evocări ale acestora sunt mai multe în amintirile sale. E o copilărie despre care notează – şi frazele de mai jos sunt un puternic predicat pentru întreaga carte – următoarele: „În copilăria mea, eram cu aceia pe care îi iubeam şi numai cu ei, mereu alături de ei. O dulce atmosferă impregnată de iubire, în care sufletul ce înmugureşte la viaţă nu întâlneşte decât blândeţe, suflul rece al indiferenţei străinilor nu îl atinge, inima se deschide ca o plantă sub razele soarelui şi a ploii calde ce ajută ramurilor să se întindă şi să înflorească. Oamenii care s-au format aşa, în mijlocul dragostei şi bunătăţii, sunt cei pe care viaţa îi răneşte cel mai mult, dar, chiar împovăraţi de suferinţe, ei umblă prin lume răspândind acea formă şi acea culoare ce şi-au pus amprenta asupra lor. Necazurile care îi lovesc nu tulbură seninătatea ce le-a fost dată. Răniţi, sufocaţi, rămân mereu agăţaţi de acel fir, care e esenţa fiinţei lor”. Viaţa sa este, şi povestită (ca om „care s-a format aşa, în mijlocul dragostei şi bunătăţii”), fascinantă. Apropo, Anna Kretzulescu-Lahovary a fost şi verişoară îndepărtată cu Martha Bibescu...