Urmăresc, cât pot de atent, publicistica şi apariţiile editoriale autohtone, şi sunt foarte atent la dimensiunea dialogală a diverselor apariţii. Una dintre formele în care se declină această atenţie „la purtător” ţine de piaţa cărţilor de dialoguri/ convorbiri/ interviuri. În alte cuvinte: îmi place să ştiu – cât mai detaliat posibil – ce volume din această specie (în care sunt implicat activ şi pe care îmi îngădui să o consider foarte atrăgătoare, dar nu foarte uşor de făcut la standarde ridicate) apar în fiecare an, care sunt vârfurile, care sunt personajele principale, ce scenarii de dialog subîntind substanţa celor mai bune cărţi.

Îngăduiţi, vă rog, o confesiune de două-trei rânduri: eu public interviuri şi volume de interviuri, dar nu gândesc că aş fi în concurenţă cu cineva anume. Ideea aceasta, dusă mai departe în ceea ce mă priveşte, are, obligatoriu, şi următoarea notă tare: admir, mai ales admir, şi o fac sincer şi foarte tare, interviurile şi cărţile de interviuri bine făcute. Prin urmare, ceea ce se regăseşte în această pagină este în primul rând – şi chiar rog să fie citit în această cheie – un exerciţiu de admiraţie.

Pentru 2018, încă neîncheiat (ceea ce înseamnă că, la târgul de carte de toamnă de la Bucureşti – cel mai mare târg de carte din România – nu putem exclude apariţii foarte interesante sub această specie literară/ publicistică), îmi face mare plăcere să propun două titluri de profil – în mod cert, dintre cele mai bune. Exact, sec, înainte de orice: un volum care îl are în prim-plan pe scriitorul şi medicul Ion Vianu şi un altul, cu o (minunată) doamnă, chimistă cu performanţe remarcabile în privinţa profesiei exercitate (locuieşte în Canada, de mai multe decenii), dar şi cu un formidabil simţ literar şi, de fapt, mai mult decât atât, Veronica Pavel Lerner – sora cea mică a lui Toma Pavel. La prima. În definitiv este titlul cărţii în care Ioana Scoruş este în dialog cu Ion Vianu. În cea de-a doua – Oameni. Repere. Mărturii se cheamă volumul – Nicolae Băciuţ este în dialog cu Veronica Pavel Lerner.

Să detaliez, aşadar.

Doamna Scoruş şi domnul Vianu sunt interlocutori care au mai multe asemănări profesionale de familie. Ion Vianu – absolvent al Facultăţii de Medicină şi Farmacie – a practicat ca medic, mai întâi în ţara sa natală, apoi în ţara de adopţie, Elveţia, psihiatria. Ioana Scoruş – absolventă (şi a) Facultăţii de Psihologie – este psihanalist cu practică privată. Dl Vianu – fiul lui Tudor Vianu – este, pe de altă parte, un intelectual umanist cu o operă puternică şi cu o prezenţă (publică şi editorială) pregnantă în ultimele decenii pe scena culturală din România. E eseist şi romancier de primă linie. Dna Scoruş a publicat două romane, o plachetă de versuri, o carte de interviuri (înaintea acesteia în discuţie) şi e autoarea unui blog distinct şi delicat (www.insula49. blogspot.com). De altfel, apropo de specia numită interviu, Ion Vianu i-a fost Ioanei Scoruş partener de dialog şi în volumul de convorbiri intitulat Paradoxurile psihanalizei în România şi dedicat celor care, în condiţii cvasi-legale, practicau psihanaliza în România de dinainte de 1989. Sunt, aşadar, doi interlocutori care sunt plasaţi într-o poziţie privilegiată – da, putem risca şi termenul „ideală” – pentru dialog. În plus, se vede aceasta şi „printre rândurile” acestui volum de „unu la unu”, cei doi protagonişti sunt foarte buni ascultători – unul pentru celălalt; a şti să asculţi fiind o virtute esenţială pentru reuşita unui dialog.

Ioana Scoruş îl ia de departe pe Ion Vianu – şi acesta se lasă dus departe, către rădăcinile sale. Spune Ion Vianu, de altfel: „suntem cufundaţi prin ereditatea noastră într-un mediu foarte complex, dar totodată suntem un produs unic nu numai prin ceea ce se vede, ci şi prin locurile de unde venim. Nimeni nu este identic cu celălalt, nici măcar gemenii univitelini. Eu revendic această descendenţă plurală, care pentru mine are o altă semnificaţie decât o poate avea cu altcineva”. Cartea are, cum se poate intui, multe straturi şi acestea sunt ordonabile pe mai multe verticale sau orizontale. Unele ţin de dimensiunea istorică – familia Vianu a cunoscut bine mai multe epoci şi mai multe lumi, iar memoria filtrată a acestora are, în persoana dlui Ion Vianu, un păstrător privilegiat şi foarte profund. Altele ţin de dimensiunea şi de devenirea culturală şi spirituală – la fel, Ion Vianu coboară, provocat elegant de Ioana Scoruş, în mai multe dintre existenţele sale (fie în sens medical, fie în sens cultural/ literar).

Aşadar, dna Scoruş îl ia foarte de departe pe interlocutorul său şi îl (ni-l) aduce, prin dialog, „la zi” – nu numai într-un sens (vag) social, istoric şi politic, ci şi într-un sens spiritual, în (dacă vreţi) miezul viziunii despre lume şi despre viaţă pe care o asumă, acum, la senectute, dl Ion Vianu. Cel care formulează, în finalul dialogului, la invitaţia şarmantei, foarte atentei şi foarte bine pregătitei sale interlocutoare, şi „zece recomandări prudente”. Ultimele trei dintre acestea sunt următoarele: „i. fii sincer, dar nu brutal; ii. nu dispreţui pe nimeni; iii. bucură-te că exişti”. Capitolul final are el însuşi un titlu greu de uitat, din aceeaşi serie tematică în care sunt plasate „recomandările prudente”; el se cheamă „Nu numai că ne este îngăduit să visăm, suntem obligaţi să visăm”.

Ceea ce rezultă, În definitiv, este un dialog realmente memorabil. „Înnobilată de contactul cu Ion Vianu, am speranţa că şi alţii se vor simţi înnobilaţi citind această carte”, notează, în argumentul acestei cărţi, Ioana Scoruş. Foarte inspirată carte, densă, provocatoare în cel mai nobil sens al acestui termen, foarte bine condusă şi structurată! O carte, este de spus neapărat şi acest detaliu semnificativ, care oferă numeroase scenarii ale înţelegerii – în sensul în care, dna Scoruş este cea care enunţă, pe urmele mamei domniei sale, această formulă, „a te înţelege pe tine însuţi înseamnă a te vindeca”.

În altă ordine de idei, toţi cei trei termeni care compun titlul volumului de dialoguri între Nicolae Băciuţ şi Veronica Pavel Lerner sunt generos acoperiţi de substanţa cărţii şi sunt, fiecare în parte şi toţi trei împreună, importanţi pentru acest demers dialogic.

Mărturiile (al treilea termen al titlului cărţii) de aici sunt realmente preţioase – dna Pavel Lerner este un martor foarte bine plasat şi un povestitor cu o voce limpede şi foarte atent cu ceea ce ştie, cu ceea ce a trăit, cu ceea ce a văzut. „Mi-aş dori ca cititorul, după ce a terminat ultima filă a cărţii, să continue să-şi amintească de cele citite, iar emoţia să stăruie în inima lui precum în a mea, după ce mi-am destăinuit, în scris, trăirile”, notează dna Pavel Lerner. O dorinţă pe care este, cred, uşor să i-o îndeplinim, în calitate de cititori, doamnei Pavel Lerner, căci seriile de mărturisiri pe care ni le oferă aceasta au o anume, foarte specială, vibraţie.

Oameni (e termenul prim din titlul acestui volum) sunt, cum ar spune cel care a provocat acest dialog (Nicolae Băciuţ), de un roman. Sunt oameni pe care i-a cunoscut, alături de care a trăit sau trăieşte dna Pavel Lerner şi care i-au marcat biografia. O biografie demnă de a fi pusă într-un roman – „un roman pe care autoarea ezită, amână să-l scrie”. O biografie care s-ar putea converti într-un roman care, apropo, ar trebui neapărat să includă: o poveste de mare succes profesional (Veronica Pavel Lerner are o cotă foarte bună în Canada în domeniul chimiei), povestea pasiunii extraordinare a unei tinere pentru muzică, pentru pian, povestea unei vieţi care se întâmplă între două continente (a plecat la 38 de ani din România, locuieşte de 36 de ani în Canada) şi, nu în ultimul rând, povestea unei pasiuni de cursă lungă, nedezminţite pentru cultura de tip umanist şi pentru scris (din 2000 încoace, Veronica Pavel Lerner a publicat mai multe cărţi). Toate aceste poveşti, bineînţeles, populate cu oameni.

Între aceşti oameni, multe repere (termenul mediu al titlului cărţii). Se cuvine să insist puţin aici. Veronica Pavel Lerner este sora mai mică a lui Toma Pavel (Thomas Pavel, pentru publicul occidental): „când ne întâlnim, destul de rar, pentru că e foarte ocupat, vorbim despre toate, are un umor nebun, ştie să imite şi mă face să râd cu lacrimi! A rămas acelaşi Toma cu care, pe vremuri, mă jucam de-a teatrul şi improvizam piese, ale lui infinit mai bune decât ale mele”. Mama celor doi a fost Amelia Pavel – critic şi istoric al artelor, eseistă, traducătoare şi, în anii 1990, „femeia europeană a anului” (distincţie oferită de Consiliul Europei). Pe net (îngăduiţi să ofer şi linkul: http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/diverse/amelia-pavel ), se găseşte o foarte specială emisiune a Eugeniei Vodă din seria „Profesioniştii”, cu dna Amelia Pavel în prim-plan. Soţul Ameliei Pavel şi, totodată, tatăl lui Toma Pavel şi al Veronicăi Pavel Lerner, a fost avocat pledant – dumnealui este cel cu care, cu o seară înainte de a fi arestat, s-a consultat Nicolae Steinhardt. Acesta din urmă – căruia îi este dedicat un capitol distinct în carte, dar şi multe alte referinţe în restul volumului, precum şi o serie de fotografii inedite în care apare în diverse ipostaze – a fost unul dintre foarte apropiaţii familiei Pavel. Coleg de facultate cu Amelia Pavel, N. Steinhardt o numea pe Veronica Pavel Lerner „Cântăreaţa” şi a reprezentat pentru aceasta una dintre marile întâlniri. „Nicu oferă imaginea unui intelectual perfect şi a unui om de mare caracter, dar, dacă ar fi, de exemplu, să-l desenez, i-aş pune alături o pisică. Îl plăceau la nebunie şi, când îi dădeam ilustrate sau calendare cu pisici, primite de mine de la o prietenă din Germania, era ultrafericit şi-mi mulţumea de o mie de ori!”.

Mărturiile din această carte, despre câteva lumi, despre educaţie solidă, despre etică, mai ales despre oameni şi despre repere (de asemenea, între cei evocaţi, din întâlniri directe, memorabile: Alina Diaconu, Dan Grigore, Andrei Pleşu, Mihai Zamfir, Matei Călinescu, Ion Negoiţescu, Ştefan Augustin Doinaş, Theodor Bălan) sunt un splendid spectacol al memoriei şi al bunei-cuviinţe.

În fine, un detaliu – de ordin personal. Încă o confesiune – tot scurtă – care priveşte aceste două volume. Cartea în care Ion Vianu este personaj principal are puţin peste 250 de pagini. Cartea în care Veronica Pavel Lerner este personaj central are, pe partea de text, puţin peste 130 de pagini. Sunt, aşadar, cărţi de dimensiuni mici/ medii, care pot fi citite foarte uşor. Fiecare dintre ele, în câteva ore, nu foarte multe. Ei bine, atunci când, fără să fiu presat de cine ştie ce termen-limită, îmi place foarte mult o carte, prefer să o citesc foarte lent, leneş aproape. Am acordat paginilor fiecăreia dintre cele două cărţi mai multe zile – întorcându-le cu mare lentoare. S-ar zice, în alte cuvinte, că le-am savurat. Ceea ce este perfect adevărat şi ceea ce, cu toată sinceritatea, doresc şi (multor) altor cititori posibili ai acestora.