Pentru spaţiul editorial românesc, în ultimele două decenii, numele lui Olivers Sacks şi Irvin Yalom sunt dintre cele mai pregnante pentru culoarul (generos) de „literatură” scrisă în cheie neurologică, psihologică şi psihanalitică.

Opera lui Oliver Sacks este scoasă în româneşte, în exclusivitate, la editura Humanitas. Textele, conferinţele, cărţile sale sunt despre boală şi despre sensurile de adâncime pe care le poate aduce o boală în viaţa cuiva; sunt despre limite şi despre depăşirea acestora; despre ce e dincolo de boală, deci, dincolo de o aparentă neputinţă, dincolo de accident, de „fatalitate”; sunt, în egală măsură, despre forţele nebănuite care se ascund în oameni şi care ies la suprafaţă când aceştia se găsesc la răscruce de drum în viaţa lor. Sunt texte şi cărţi care vorbesc despre atenţie, empatie, generozitate, iubire. Sunt texte care descriu experienţe reale de viaţă (la limită, pe limită) de un umanism profund, spus pe un ton al unui firesc care emoţionează. Sunt, pe de altă parte, şi textele unui uluitor povestitor – el însuşi spune despre sine: „Sunt un povestitor, într-un fel sau altul. Presupun că o înclinaţie spre poveşti, spre naraţiune, ţine de firea universală a oamenilor, împreună cu capacităţile noastre lingvistice, cu conştiinţa de sine şi cu memoria autobiografică. Scrisul, atunci când merge bine, îmi oferă o plăcere, o bucurie, mai presus de oricare alta. Mă transportă într-un alt loc «indiferent de subiect», unde sunt complet absorbit şi uit de gândurile care m-ar putea distrage, de griji, de preocupări şi chiar de trecerea timpului. În aceste stări sufleteşti deosebite, divine, pot să scriu fără oprire până când nu mai văd hârtia. Abia atunci îmi dau seama că s-a făcut seară şi că mi-am petrecut toată ziua scriind”. Un povestitor care trece departe de un nivel academic arid – şi o face într-un mod strălucit (atât de strălucit încât cărţile sale sunt, în întreaga lume, în milioane de copii): „Abordarea mea neurologică nu este de tip academic şi, în fapt, dincolo de vasta lor educaţie medicală, cei mai mulţi medici practicanţi sunt prea puţin în măsură să aprofundeze cunoştinţele legate de numeroasele patologii existente, mai ales în cazul celor mai puţin frecvente, care, în facultăţile de medicină, sunt studiate destul de sumar”. La Humanitas, de altfel, sunt aproape toate textele majore ale lui Oliver Sacks, inclusiv autobiografia sa, În mişcare. O viaţă.

La această autobiografie face trimitere (cu empatie şi cu respect), într-o carte recentă, şi Irvin Yalom. Mai precis, într-o carte care stă sub aceeaşi specie ca şi În Mişcare. O viaţă. Fiindcă şi la el, la 86 de ani (atât avea când a publicat volumul; în vara acestui an a împlinit 87!), Yalom a decis că este vremea să îşi scrie memoriile. Călătoria către sine. Memoriile unui psihiatru este titlul cărţii, una pe care Irvin Yalom o propune şi prin intermediul următorului statement: ,,Sunt un începător al vârstei de optzeci şi cinci de ani. Uneori accept ideea că bătrâneţea ar trebui să fie un timp de odihnă, linişte şi reflectare împăcată. Totodată, ştiu că încă mai există sentimente turbulente din tinereţea mea care continuă să ameninţe că vor ieşi la suprafaţă imediat ce încetinesc ritmul. Am citat mai devreme cuvintele lui Dickens: «Întrucât, apropiindu-mă de acum tot mai mult de sfârşit, mă deplasez într-un cerc tot mai aproape de început.» Sunt cuvinte care mă bântuie. Simt tot mai mult forţele care mă trag înapoi spre începuturile mele”. Despre această carte şi despre autorul ei, mai ales, va fi textul de faţă, introducerea în care este invocat numele lui Oliver Sacks având rostul prim de a încadra într-o tradiţie literar-medicală tipul (tipurile, e mai corect spus) de discurs cu care lucrează Irvin Yalom; de asemenea, cum veţi putea constata, PS-ul, la rândul său, va semnala succint şi una dintre direcţiile în care ceea ce face Yalom, dar şi ceea ce a făcut Olivers Sacks a fost preluat, ca la o ştafetă specială, de un autor mai tânăr şi de mare impact în ultimii ani în întreaga lume.

Portofoliul editorial al lui Irvin Yalom este mai diversificat decât cel al lui Oliver Sacks; întrucât şi în cazul lui Yalom în româneşte există traduse marea majoritate a cărţilor acestuia, şi portofoliul editorial românesc al acestui autor este mai complex. Cronologic, pentru piaţa de carte de la noi, numele profesorului emerit de psihiatrie de la Universitatea Stanford şi practician, în acelaşi domeniu, la San Francisco şi Palo Alto, este legat, la început, de literatură. Abia apoi de meseria pe care o practică de decenii, fie în direcţia valorificării sub forma unor poveşti terapeutice a experienţei, fie în direcţia unui complex aparat teoretic.

Concret, cu mai bine de două decenii în urmă, la Humanitas a apărut Plânsul lui Nietzsche; e o carte de ficţiune, cu mai multe ediţii în decursul timpului, care merge bine încă şi astăzi în librării. Direcţia aceasta în care scrie Irvin Yalom – strict literară – este completată şi cu alte titluri: sunt cărţi publicate fie la Humanitas (Minciuni de canapea), fie la Vellant (Soluţia Schopenhauer; Problema Spinoza). Yalom scrie limpede, puternic, problematizant; cărţile lui de literară au nerv, au poveste, au sens şi perspectivă. La editura Trei – o casă editorială care privilegiază titlurile din domenii precum psihologie şi psihanaliză – au fost publicate masivele tomuri Tratat de psihoterapie de grup şi Psihoterapia existenţială. Tot aici există mai multe titluri în care, într-un registru la care amestecă numeroase date reale cu elemente de ficţionalizare (obligatorii pentru protecţia identităţii reale a celor despre care este vorba), este vorba despre mai multe studii de caz. În fine, la Vellant întâlnim mai multe titluri care poartă semnătura lui Irvin Yalom – două de ficţiune pură, cum spuneam, şi altele în care e vorba despre povestea mai multor studii de caz, conform cu convenţiile internaţionale de gen, menţionate mai sus. La editura Vellant, de altfel, a apărut şi autobiografia lui Irvin Yalom.

Călătoria către sine e o carte care are 40 de capitole – fiecare capitol e, în sine, şi „o pildă despre viaţă “, care începe cu un text despre (ceva ce este esenţial pentru meseria de psihoterapeut) „Naşterea empatiei” şi care se încheie cu un splendid text despre „Un începător într-ale îmbătrânirii”. Ar fi prea simplu dacă am spune despre acest volum de memorii că este unul despre viaţa şi despre opera lui Irvin Yalom, dar nu inexact – pentru că marele psihiatru şi excelentul scriitor care este Yalom pune, în această carte, în faţa cititorilor săi, o serie lungă de amintiri personale din primii săi ani de viaţă (e, de fapt, chiar mai mult decât atât – ştim multe, după ce vom fi citit această carte, şi despre părinţii săi, ca şi despre unele dintre rudele sale, naturale sau prin alianţă) şi, de asemenea, redă coordonatele originare ale celor mai importante dintre operele sale, fie în registru medical, fie în cel literar.

Una dintre cărţile sale apărute cu ceva timp în urmă se intitulează Mama şi sensul vieţii; parafrazând acest titlu, putem, de asemenea, să spunem despre volumul de memorii al lui Irvin Yalom că este despre Yalom şi sensurile vieţii. Iată numai două exemple, în direcţia de lectură sugerată în fraza anterioară, ambele în legătură directă cu tema majoră a viziunii lui I. Yalom despre „terapia existenţială”, anume, despre moarte. A) „Există o frază pe care nu am uitat-o niciodată şi care m-a ajutat să dau formă practicii terapiei existenţiale. Am formulat-o astfel: deşi realitatea morţii ne distruge, ideea de moarte s-ar putea să ne salveze (...) Munca cu pacienţii muribunzi m-a condus, treptat, la confruntarea pacienţilor sănătoşi cu propria mortalitate, în vederea modificării stilului de viaţă. Un proces care adesea implică simpla ascultare şi susţinere a pacientului în momentul în care acesta conştientizează că este muritor. De multe ori am folosit un exerciţiu simplu şi explicit: le-am cerut pacienţilor să deseneze o linie pe o bucată de hârtie, zicându-le: «Imaginează-ţi că un capăt reprezintă naşterea ta, iar celălalt moartea ta. Acum, te rog, pune un semn în locul în care consideri că te afli în prezent şi meditează câteva momente la această diagramă”. Rareori s-a întâmplat ca acest exerciţiu să nu stimuleze o conştientizare şi mai profundă a efemerităţii vieţii”. B) „Privesc moartea ca pe un tunet îndepărtat în timpul picnicului numit viaţă, dar cred că o confruntare autentică a morţii poate schimba felul în care trăim: ne ajută să normalizăm ceea ce este normal şi ne încurajează fără a aduna regrete”.

Călătoria către sine este o carte de memorii splendidă, mare, complexă, captivantă. O carte care se încheie aşa: „cum să nu rezonez cu cuvintele lui Zarathustra, eroul lui Nietzsche: Asta a fost viaţa? Atunci, hai încă o dată!”.

P.S. Aş mai atrage atenţia, tot pe această nişă, şi asupra cărţilor (trei deocamdată la noi, în româneşte; toate trei publicate, de asemenea, la editura Humanitas) scrise de Andrew Solomon. Sunt – cea despre „anatomia depresiei”, cea despre lecţiile şi felurile (12) iubirii şi cea (foarte recentă) despre călătoriile „pe meleagurile schimbării” – trei tomuri excelente despre harta, atât de sofisticată, a minţii umane. Portofoliul editorial românesc al acestui autor atât de atent merită, şi el, o discuţie mai amplă.