Mircea Mihăieş este (şi) un obişnuit al cărţilor realizate în dialog; universitarul şi, totodată, redutabilul eseist timişorean are o serie de volume (şase la număr, care au dat un al şaptelea – imediat voi explica, pe scurt, la ce anume mă refer) de istorie politică şi socială recentă a României împreună cu Vladimir Tismăneanu. Ele au apărut cu o anume cadenţă – care a corespuns, de regulă, unui ciclu electoral de aproximativ 4 ani –, acoperind aproape un sfert de veac de democraţie românească (adesea, vai, originală, aşa cum, la începutul anilor ‘90, ne-a ameninţat Ion Iliescu şi s-a cam ţinut de cuvânt, vedem bine astăzi, când privim în spate la cele trei decenii de la căderea comunismului). La un moment dat, în anul 2011, mai precis, primele cinci volume au fost adunate şi „topite” într-unul singur, uriaş, şi întregului material i s-a adăugat încă o materie echivalentă unui al şaselea volum. Cu totul, a rezultat O tranziţie mai lungă decât veacul. România după Ceauşescu, un veritabil, redutabil şi extraordinar de preţios manual „în dialog” de istorie recentă a României.

Ilie Stepan nu avea, până la cartea despre care va fi vorba în cele ce urmează, niciun volum.

Din prietenia celor doi, care a avut şi un moment de recording oficial anul trecut, a rezultat o carte. Şi anume, prin Şapte zile, plus una. Mircea Mihăieş în dialog cu Ilie Stepan, întâi dialog înregistrat, apoi transcris şi publicat, ne-au dat una dintre cele mai frumoase şi mai consistente cărţi de interviuri apărute la noi în ultimii ani. De pe poziţia celui care se află în „linia aceasta de business editorial”, întăresc ideea de mai sus: Şapte zile, plus una nu este o simplă carte de interviuri, ci un memorabil loc geometric al mai multor istorii (mari şi mici, imaginate „în dialog” de doi oameni cu adevărat performanţi în domeniile lor de activitate). Întăresc, aşadar, ideea excelenţei acestei apariţii editoriale şi o argumentez, prin apel la (numai) câteva dintre „intrările” posibile în această carte.

Caseta tehnică minimală a acestui volum: Mircea Mihăieş este cel care (foarte inspirat) întreabă, Ilie Stepan e cel care (cu nerv, idei limpezi, argument riguros – şi cu mult, mult şarm) răspunde. E o carte mai ales pentru Ilie Stepan. Şi chiar mai mult decât atât. Ne-o spune şi M. Mihăieş, de altfel: „ceea ce a rezultat sper să fie, pentru cititor, nu un final de capitol, ci ispita de a reveni, cu un interes proaspăt, la muzica lui Ilie Stepan şi a companionilor săi, minunaţii artişti care i-au stat alături în lungii ani de frământare şi luptă, dar şi de frumuseţe”. Volumul e rezultanta, minimal stilizată îmi închipui, a unei serii de dialoguri purtate în prima jumătate a lui 2018 – în mai şi mai ales în iunie.

Oferta tematică a volumului de faţă este, realmente, boierească. Istoria Mare, spuneam mai sus – şi, iată, în acest sens, semnalat doar amănuntul că, în câteva rânduri şi, însumat, pe câteva pagini, avem în cartea de faţă povestea uneia dintre piesele cu cel mai mare impact politic şi social din ultimele decenii de la noi, este vorba despre „Timişoara”, precum şi a contextului în care aceasta a fost creată şi, în versiunea caldă din 1989-1990, în care a fost cântată. Un accent: Ilie Stepan, alături de Vasile Dolga, este primul muzician român care, în 20 decembrie 1989, a cântat la Timişoara împotriva lui Nicolae Ceauşescu. Avem Istorie Mare şi în alte privinţe, cei doi interlocutori au ochii atent deschişi la istoria pe care au trăit-o direct, la lumea căreia se întâmplă să îi fie contemporani, şi consideraţii despre toate acestea, dintre cele mai interesante şi, nu de puţine ori, dintre cele mai provocatoare, în sensul cel mai bun al termenului.

Dar, aşa cum se cade de altfel, avem în această carte mai ales istorii (să le spunem aşa) mici, personale şi de grup, sau istorii de nişă – şi toate, fără excepţie, au farmec, suculenţă şi, aş spune, chiar un sens înalt (sau adânc, cum preferaţi). În centrul celor mai multe dintre aceste istorii, altele decât poveştile care compun istoria marilor evenimente, personaj principal sau martor privilegiat este, din nou, aşa cum se cade, Ilie Stepan. Iată mai multe exemple, dintre foarte multele care se pot da: există, cu aceasta şi începe cartea de altfel, o poveste – una dintre cele posibile – a vieţii lui Ilie Stepan; profesioniştii muzicii, fie ei istorici muzicali sau creatori, dar şi amatorii de muzică şi de istoria muzicii pot recompune din confesiunile unuia dintre participanţii direcţi – iar un asemenea demers poate fi uşor captivant – o bună parte a istoriei muzicii (rock mai ales şi, în genere, a celei nealiniate la regulile ideologice ale regimului comunist); în centrul istoriei mai înainte menţionate, desigur, stă istoria muzicală pe care Ilie Stepan, individual sau ca ferment al mai multor proiecte muzicale şi trupe, a făcut-o de-a lungul a peste 4 decenii de muzică (dl Stepan e cel care a realizat, cu Pro Musica, prima operă folk din România; de asemenea, primul concert rock în aer liber într-un spital de psihiatrie în 1980 şi, de asemenea, în 2015, primul concert rock în aer liber într-un penitenciar); avem, de asemenea, câteva istorii senzaţionale despre ce se poate face, cu pricepere, cu câteva instrumente muzicale, despre forţa ieşită din comun a acestora (despre ce se poate face mai ales cu chitara – felul în care vorbeşte dl Stepan despre acest instrument muzical este cu adevărat copleşitor). Ar fi de insistat puţin asupra relaţiei foarte speciale, osmotice, pe care Ilie Stepan o are cu chitara. Şi anume, ar fi, neapărat, de spus următoarele: a) „...limba primordială, muzicală şi de sensuri pe care trebuie să ne transpun în muzică este cea a ghitarei. Limba mea este ghitara”; b) ghitara este instrumentul care l-a apropiat şi de Eduard Pamfil – medic, scriitor, dar şi un foarte bun cunoscător şi practician al muzicii, precum şi, în sumă, unul dintre marile personaje ale Timişoarei din anii 1970; Eduard Pamfil este şi cel care, pentru aproape doi ani, a fost un fel de maestru pentru Ilie Stepan („dumnealui avea un limbaj al privirii şi îţi trimitea subliminal tot felul de sugestii. Asta fără doar şi poate: lucruri care ţineau de comportament, de atitudinea pe care o ai când ţii ghitara în mână, privirea îndreptată spre cel care te ascultă, liniştea pe care trebuie să o emani când ţii instrumentul. Calmul, acea pauză de câteva secunde necesare pentru tine, apoi pauza de câteva secunde necesare pentru tine, apoi pauza pe care o faci pentru el, ca ascultător. Şi apoi începi să cânţi”); c) în mai toate cazurile, Ilie Stepan compune cu ghitara; d) „ghitara este forma perfectă a sunetului şi a reprezentării lui. Ea se află în prelungirea fiecărui om care cântă la ea şi o iubeşte. Ghitara este frumuseţe. O frumuseţe îndreptată înspre aceea prin care Dumnezeu ne-a dat şi nouă viaţă: frumuseţea numită femeie. Femeie: muză, mamă, bunică. Şi pământ, şi speranţă, şi cosmos, şi rai. Totul”.

Nu în ultimul rând, în altă ordine, într-una relaţională, este impresionantă maniera în care Ilie Stepan vorbeşte – în mai multe rânduri, fie sistematic, fie aparent la întâmplare, când „intră” câte un personaj sau altul – despre prietenii săi, despre colaboratorii săi, despre cei pe care i-a cunoscut; felul în care alege dl Stepan să vorbească despre oamenii întâlniţi de-a lungul vieţii face ca acest volum să fie şi unul al unei priviri înţelepte, şi o carte a prieteniilor şi a generozităţii.

Deşi tentaţia, pe care acum o suspend provizoriu din lipsă de spaţiu, e să insist asupra mai multora, mai evidenţiez o singură notă a acestei cărţi de dialoguri (de dialoguri reale, autentice): amprenta sa etică. Verticala sa, dacă e să formulez uşor preţios. Şapte zile, plus una e (şi) o carte a unui om credincios, care gândeşte şi care ia în posesie lumea la modul etic. Un singur pasaj ilustrator din această carte în sensul indicat mai înainte (o carte care, da, propune şi un model de verticalitate): „Se poate trăi fără compromis, fără să te înjoseşti? Se poate, aşa cum s-a putut şi în comunism. Nu toţi au făcut compromisuri. Unii au făcut compromisuri şi au dus-o mai bine. Au avut avantaje. Se fac şi azi compromisuri jenante, dizgraţioase. Cum se poate face artă fără compromis? Simplu: făcând arta în care crezi. Şi strângând din dinţi pentru că nu ai banii pe care-i are X sau Y. Sigur că aş fi tentat să-i spun unui tânăr artist de azi să meargă înainte şi să rupă norii. Dacă se poate, asta trebuie să facă. Dar fără niciun compromis. I-aş sfătui pe tineri să aibă verticalitate şi să încerce să discute, dimineaţa, cu ei înşişi. În intimitatea dimineţii. Dacă atunci când te uiţi în oglindă poţi să te priveşti înseamnă că e bine. Trebuie să ştii să renunţi şi să urmezi drumul pe care ţi-l propui. Drumul cel mai sănătos este cel în care faci ceea ce ştii, atât cât ştii să faci. Acesta ar fi idealul. Urmează-ţi drumul”.

Ilie Stepan, aşadar, în prim-plan şi în mare formă – nu doar muzicală, ci şi textuală. Citiţi-l şi ascultaţi-l!