Legături pierdute – volum de referinţă pentru ceea ce, generic, numim „literatura despre depresie”, cu un succes internaţional remarcabil în ultimul an şi jumătate (daţi un google cu această cheie: „Hari + lost connections”, ca să vă convingeţi!) – a apărut, la noi, în prima jumătate a acestui an, la editura Trei. Înainte de a intra, cât de cât, în materia acestui volum, câteva cuvinte despre editura care îl publică în ediţia în limba română. „Trei” este nava-amiral a caselor editoriale de la noi în privinţa a ceea ce putem numi, lejer, biblioteca de psihologie şi psihanaliză. De 25 de ani în piaţă, cei de la „Trei” au un portofoliu impresionant de titluri care restituie, în regim accelerat, prestigiul unei literaturi ocultate (când nu de-a dreptul condamnate) în România comunistă. Seriile – care includ fiecare numeroase titluri de psihologie şi psihoterapie, psihanaliză contemporană, Jung & Freud, Misterele inconştientului colectiv, psihologie practică, psihologie practică pentru părinţi, educaţie şi formare – stau mărturie, cu fiecare titlu, pentru un profil solid de instituţie care merită toată admiraţia.

Revenind la carte, iată, mai întâi cine e autorul acesteia – cu atât mai mult cu cât Johann Hari e, după ştiinţa mea, la prima intrare editorială (sper că nu ultima) pe piaţa de carte de la noi. Aşadar, britanicul este autorul cărţiiChasing the Scream, bestseller în topul New York Times, dedicat Războiului Drogurilor din SUA secolului trecut. A primit în două rânduri titlul de Jurnalist al Anului din partea Amnesty International (Marea Britanie), pentru reportajele privind războiul din Congo şi abuzurile în ceea ce priveşte drepturile omului, din Dubai. Scrie pentruNew York Times　şiLos Angeles Times　şi apare frecvent, în calitate de comentator, în cadrul emisiunii HBO „Real Time With Bill Maher”. Discursul său de la TED Talks, „Tot ceea ce credeţi că ştiţi despre dependenţă este greşit”, a fost urmărit de peste douăzeci de milioane de ori.

Despre cartea de faţă, mai întâi, în cuvintele autorului şi în mod direct, despre unul dintre „motoarele” sale evidente: „Deoarece ţi s-a oferit o explicaţie greşită pentru apariţia depresiei şi anxietăţii tale, cauţi soluţiile greşite. Deoarece ţi s-a spus că depresia şi anxietatea reprezintă defecte ale substanţelor chimice din creierul tău, vei înceta să mai cauţi răspunsurile în viaţa ta şi în psihicul tău şi în mediul tău, şi nu vei mai încerca să le schimbi. Vei rămâne blocat într-o poveste cu serotonină. Vei încerca să scapi de sentimentele depresive din mintea ta. Dar nu va funcţiona, decât dacă scapi de cauzele sentimentelor depresive din viaţa ta. Suferinţa ta nu este o avarie. Este un semnal – un semnal necesar”.

În privinţa arhitecturii acestui volum, scriitorul elveţiano-britanic procedează oarecum... medical & terapeutic. În sensul următor: cartea are trei mai „blocuri” narative – ordinea în care sunt aşezate acestea corespunde unui traseu normal, pe care îl impune o procedură complexă cu privire la o problemă foarte gravă: recunoşterea problemei, analiza detaliată a acesteia, diagnostic & scenarii de rezolvare (sau măcar de îndiguire). În logica de discurs pe care o regăsim în această carte: avem o primă parte în care naraţiunile la modă cu privire la depresie (care includ o notă farmaceutică şi aşa-zis pastilantă foarte puternică, mai ales în Occident) sunt puse sub semnul întrebării („Fisura din vechea poveste”); avem, apoi, o a doua parte, în care sunt listate „nouă cauze ale depresiei şi anxietăţii”– acestea nouă, separate, combinate sau în sumă integrală dând ceea ce Hari numeşte „deconectare”; de asemenea, avem, în ultima treime a cărţii şi un scenariu – nu infailibil, atenţionează de mai multe ori autorul cărţii – cu privire la „un alt tip de antidepresiv”, care poate să fie la un moment dat în măsură să asigure „reconectarea”.

Există, pe de o parte, o doză evidentă şi asumată de autoreferenţialitate în cartea publicată de Johann Hari – înainte de a fi o problemă şi o temă de cercetare şi de discurs, marele personaj din Legături pierdute a fost (şi, în forme diferite, după seria de revelaţii – intelectuale, nu mistice – trăite şi mărturisite de Hari) o prezenţă constantă, uneori presantă, în chiar viaţa autorului. Felul în care depresia e asumată, în carte cel puţin, şi ca o „problemă personală” este unul aparte, iar formula în care explică aceasta şi pentru care optează J. Hari merită să fie consemnată: „în fiecare carte despre depresie sau anxietate severă, scrisă de o persoană care a trecut prin asta, există o bucată mare de pornografie a durerii, în care autorul descrie – într-un limbaj din ce în ce mai detaliat – profunzimea suferinţei prin care a trecut. Aveam nevoie de acest lucru cândva, atunci când oamenii nu ştiau cum se simte depresia sau anxietatea severă. Datorită oamenilor care distrug acest tabu de decenii întregi nu mai trebuie să scriu aceeaşi carte. Nu despre asta voi scrie aici. Însă credeţi-mă pe cuvânt: doare”.

Pe de altă parte, sensul discursului despre cauzele depresiei şi soluţiile posibile la aceasta ales de Hari este polemic – fără să fie demolator totalmente – faţă de ceea ce am numi paradigma farmaceutică, una care este încă dominantă şi care, adesea din raţiuni de business, tinde să reducă problema depresiei la o soluţie medicamentoasă. Ei bine, excelent mânuitor al argumentelor şi al logicii, Hari reaşază în termeni diferiţi – şi cu numeroase date de natură ştiinţifică pe masă – o discuţie esenţială despre soluţiile sub formă de „pilule”, în fond despre reducţia la pastile cu care operează atât marile companii farmaceutice, cât şi mulţi dintre cei care sunt, legal, desemnaţi să ofere soluţii terapeutice diverselor forme de depresie. Hari nu neagă, dar – argumentele sunt numeroase, vocile de autoritate pe care le consemnează în această carte sunt şi ele numeroase – nici nu exaltă virtuţile diverselor pastile care ar alunga sau care măcar ar ţine, cu consecinţe secundare minore, sub obroc depresia.

Dincolo de discuţia – foarte importantă, neapărat de purtat – despre componenta farmaceutică a problemei depresiei (şi pe care Hari o reîncepe de la alte premise şi în numele unor date, studii noi, cu rezultate alternative), o alta – cel puţin la fel de importantă – ar trebui să meargă, crede scriitorul elveţiano-britanic, în următoarea direcţie: „dar dacă depresia este, de fapt, o formă de doliu – pentru vieţile noastre, care nu sunt aşa cum ar trebui? Dacă este o formă de doliu pentru legăturile pe care le-am piedut, însă de care încă avem nevoie?”. Cu alte cuvinte, e bine să ne întrebăm şi să ne răspundem onest dacă nu cumva ne-am „deconectat”: de la o muncă plină de sens; sau de alţi oameni; de valorile importante; de traumele copilăriei; de poziţia socială şi de respect; de lumea naturală; de un viitor sigur şi promiţător; dacă, în fine, nu cumva, experimentând în stil hiper-revoluţionar, am plecat prea departe de „adevăratul rol al genelor”. Pentru fiecare dintre aceste subteme, Hari are numeroase exemple ilustrative; de asemenea, câte o naraţiune pe care o integrează în povestea – mare – despre depresie. Nu în ultimul rând, în oglindă cu aceste forme de deconectare, are scenarii de „reconectare”. Nu e discurs magic şi nici vreo arogantă paradă de scenarii de rezolvare care epuizează spectrul soluţiilor în ceea ce face el aici. E ceva profund uman în tipul de discurs cu care Hari vine în faţa noastră odată cu această carte: „ai nevoie de durere. Este un mesaj şi trebuie să ascultăm acel mesaj. Toţi oamenii deprimaţi şi anxioşi din lume – cu toţii ne transmit un mesaj. Ei ne spun că s-a întâmplat ceva greşit în modul cum trăim. Trebuie să încetăm să înăbuşim sau să reducem la tăcere ori să transformăm acea durere într-o patologie. În schimb, trebuie să o ascultăm şi să o apreciem. Abia atunci când ne ascultăm durerea o putem urmări până la sursa ei – şi doar acolo, unde îi putem vedea adevăratele cauze, putem începe să o depăşim”.

Legături pierdute nu este o carte de specialitate; nu este, aşadar, o carte care reclamă o pregătire aparte pentru a fi citită. În plus, Johann Hari este – jurnalist de top, excelent mânuitor al tehnicilor de discurs – şi un formidabil povestitor. Nu spun, pe de altă parte, nici că ar fi o carte plăcută, tema ei este una atât de delicată şi în ea sunt multe pasaje care, aşa cum ne-a şi avertizat autorul volumului, „dor”. Dar poate fi o carte a cărei lectură poate oferi sens şi direcţie. Nu este deloc puţin lucru.

Nu în ultimul rând, mai este de spus, neapărat, şi că Legături pierdute are o relaţie de profunzime cu un alt titlu de mare succes şi de mare impact pe care, de asemenea, îl cunoaşte şi publicul românesc; lectura lor împreună, spun aceasta dintr-o experienţă directă, nu poate să fie decât una extraordinar de profitabilă. În alte cuvinte, Legături pierdute se... leagă foarte bine şi cu folos de Demonul amiezii, extraordinara anatomie a depresei pe care ne-a oferit-o cel care spune(a) despre sine că este un „istoric al tristeţii”, Andrew Solomon. Un fel de istoric, aşadar, care spunea/ scria, între altele (în cartea mai sus menţionată; publicată în urmă cu mai mulţi ani la editura Humanitas) că „depresia este punctul nevralgic al iubirii. Pentru a fi făpturi care iubesc, trebuie să fim făpturi care pot cădea pradă disperării din cauza unei pierderi, iar depresia este mecanismul acelei pierderi. Când se instalează, degradează eul şi, în cele din urmă, eclipsează capacitatea de a da ori de a primi afecţiune. E lăuntrica noastră singurătate manifestă. Ea distruge nu numai legătura cu ceilalţi, ci şi capacitatea de a fi împăcat când eşti doar cu tine însuţi. Iubirea, chiar dacă nu are rolul de a ne păzi de depresie, este ceea ce protejează mintea şi o apără de sine”.

P.S. Există şi o (nu mai puţin preţioasă) bază de date pe care stă, în bună măsură, cartea lui J. Hari – e vorba despre înregistrări audio ale interviurilor, numeroase, care compun latura documentară la care se face referire în Legături pierdute. Adresa la care pot fi accesate/ ascultate este următoarea: www.thelostconnections.com.