La finalul lui 2019, într-o ediţie cu adevărat de gală, la editura Humanitas a apărut un masiv tom de poezie semnat de Ana Blandiana. Sună aparent ciudat alăturarea cuvântului „masiv” cu formula „tom de poezie” în acest caz – Ana Blandiana însăşi a povestit cum marea sa problemă (şi mai ales marea problemă a editorilor săi) a fost aceea că volumele sale de poezie sunt mici, au un număr destul de mic de pagini. În cazul de faţă, lucrurile devin imediat limpezi, întrucât titlul acestui volum este Integrala poemelor. Peste 750 de pagini cu aproape toate poemele publicate în volum de-a lungul deceniilor de marea poetă al cărei nume de scenă, „Blandiana”, provine de la denumirea satului natal al mamei sale, satul Blandiana din judeţul Alba.

Integrala poemelor este cel puţin de două ori un extraordinar obiect de artă. Întâi şi, îndrăznesc să spun, într-un mod senzorial, cartea arată, cum spuneam şi mai înainte, ca de sărbătoare. E un volum aşa cum se cuvine să fie al unei scriitoare – poete, mai ales – care a marcat, pregnant şi inconfundabil, literatura română a ultimelor decenii. Apoi, cei care ştiu poezia Anei Blandiana înţeleg imediat de ce avem de-a face cu un excepţional obiect estetic: Integrala poemelor e o carte de referinţă pentru ce e acolo, înlăuntrul ei, în pagini şi în atmosfera poetică pe care o (pro)pun aceste pagini. Este un volum în faţa căruia admiraţia nu numai că nu e interzisă, dar e chiar indicată.

Însă, cum poţi să vorbeşti despre cineva în România cu admiraţie? Şi cum să o faci în aşa fel încât să nu fii nefiresc, strident, fals?

Cum poţi să o faci, în condiţiile în care – şi cu ocazia lansărilor de carte, şi în multe dintre cronicile de carte care apar în revistele culturale de la noi – se manifestă ceea ce mi se pare că nu este ceva tocmai firesc pentru un spaţiu public matur, maturizat: şi anume, se vede clar ceea ce am putea numi o epidemie de adjectivită sau, mai grav, o epidemie de superlativită. Numai în 2019, şi fără să fac vreun efort special, am numărat amuzat că avem (şi nu ştim să apreciem!) vreo trei urmaşi ai lui Gabriel Garcia Marquez, vreo doi neo- Henry Miller, o moştenitoare în linie directă aproape a lui Dostoievski, ba chiar şi un „Messi al prozei” (aici am fost nu numai amuzat, ci şi uşor nedumerit, pentru că nu am reuşit să îmi imaginez cam ce a vrut să spună cu adevărat emitentul unei asemenea „idei”). Sigur, am auzit, aşa cum auzim des în ultimii ani, şi că nu avem încă un Nobel (100% românesc) pentru literatură, dar asta şi pentru că, nu-i aşa, „în timp ce noi ne băteam cu turcii, ei construiau catedrale”...

Nu vreau deloc să se înţeleagă că scriu în aceşti termeni pentru a da lecţii – nu am o poziţie morală pentru a putea face una ca asta; constat doar că există o aplecare nefirească de a (pro)pune formule maximale, formule care închid mai degrabă o discuţie şi care, în secundar, pentru că sunt aruncate „în cascadă” şi cu mare uşurinţă, alterează o bună tabelă a valorilor. Nu vreau să aduc în discuţie ceva şi mai grav; şi anume, strategiile de linşaj sau de diminuare, în ciuda evidenţelor, a valorii operelor şi a profilurilor publice ale unor oameni remarcabili. Acestea otrăvesc pur şi simplu buna tablă a valorilor pe care o evocam ceva mai înainte.

Aşadar, e dificil de vorbit şi de scris, într-un spaţiu public supraîncărcat cu formule maximaliste, când ai de-a face cu cei mai buni. Pentru mine: cu cea mai bună, în cazul de faţă. Cu, aceasta este o credinţă foarte puternică pe care o am, cea mai valoroasă, mai sofisticată, mai puternică, mai luminoasă figură feminină a poeziei româneşti.

E onest, cred, să încerc să procedez puţin altfel, scriind în marginea acestei încântătoare Integrale a poemelor doamnei Ana Blandiana. Mai întâi, vreau să rezum care este poziţia din care scriu această cronică de întâmpinare şi de admiraţie. Pentru aceasta, e obligatoriu să povestesc, pe scurt, cum am cunoscut-o pe Ana Blandiana prima dată, cum am devenit – în mod distinct – conştient de numele său. E oarecum copilăresc, iar pentru mine, e ceva de neuitat. Nu mai ştiu exact câţi ani aveam; poate 5, poate 6, nu mai mult, în orice caz, pentru că ştiu sigur că nu eram încă la şcoală. Ştiu sigur, de asemenea, unde s-a produs acel moment: la ţară, în satul copilăriei mele, undeva în Mehedinţi. Era la bunici. Şi mai precis: eram în curtea, cu o mică grădină cu flori, din faţa casei bunicilor mei. Primăvara, era primăvară bine de tot. Şi mai către dimineaţă aşa. Într-o zi luminoasă, nu încă foarte călduroasă, dar care promitea să fie aşa. În grădina aceea erau tufe de zambile, într-un colţ, brânduşe şi, undeva către poarta pe care se ieşea din curte, un rugar cu trandafiri – an de an, bunicul încerca să îi educe, îngrijindu-i atent, cu o foarfecă de tăiat viţa de vie (ţin minte foarte bine cum arăta şi e de neuitat tocul de piele în care o ţinea, inclusiv mirosul acestuia). Era, aşadar, spre dimineaţă, bunica ieşise să culeagă câţiva trandafiri şi să îi pună într-un pahar înalt, pe masa din tindă. Eram şi eu pe acolo, foarte aproape de ea; erau încă boabe de rouă pe rugar. Şi deodată am întrebat, cu aceste cuvinte care parcă au ţâşnit din mine fără să ştiu de unde, fără să ştiu de ce: mamaie, CE este Ana Blandiana?

Aşa am întrebat prima dată, CE, nu CINE – chiar aşa a fost, căci mi s-a reamintit de mai multe ori, când m-am făcut mai mare, cum am ratat cine-le cu ce-ul. Aşa am cunoscut-o pe Ana Blandiana: de dimineaţă, ca o apă limpede, ca apa limpede din boabele de rouă ale copilăriei mele, ca un sunet muzical amplu, rotund, nu căzând din cer, ci venind din cer. Şi poezia domniei sale aşa a rămas pentru mine până astăzi.

Aşadar, aceasta este poziţia din care vorbesc acum: nu sunt critic literar, nu sunt un specialist în poezie, sunt un amator de poezie, un amator de cursă lungă, e adevărat; sunt un admirator al poeziei doamnei Blandiana, un sedus de poezia domniei sale, sunt un om care stă şi învaţă, de ani bun, citind cât poate de des, de fiecare dată cu plăcere, de fiecare dată cu un imens folos, un om, aşadar, care învăţă la şcoala unui fastuos şi năucitor univers poetic.

Ca mare admirator al poeziei doamnei Blandiana, ca amator al acestei lirici, iată, cu onestitate, o listă foarte scurtă decupată dintr-una foarte lungă cu motive pentru care îmi place foarte mult poezia Anei Blandiana:

– Pentru că poezia reface/ repară lumea, iar poezia dnei Blandiana, fundamental luminoasă, face aceasta într-un fel aparte. Unul dintre răspunsurile solide, juste la o întrebare care a fost formulată, e adevărat, într-un alt context – şi anume: la ce bun poeţii în vremuri de restrişte? – este poezia Anei Blandiana. Partea cea mai amplă a acestei minunate Integrale a poemelor e compusă din texte scrise şi publicate înainte de 1989. Ei bine, ceea ce se întâmpla atunci, înainte de 1989, chiar erau nişte „vremuri de restrişte” – şi, în miezul lor, (şi) prin poezia Anei Blandiana, totuşi, atâta lumină!

– apropo de lumină, Ana Blandiana o spune foarte bine, „poezia nu trebuie să strălucească, poezia trebuie să lumineze”. Despre lumină, sugestie, sens, iată doar patru versuri – din multele sute care pot fi convocate pentru a susţine această idee de mai înainte: „iarna crengile scriu/ poezii japoneze/ cu penel fumuriu/ pe mătasea zăpezii”. De altfel, cine are curiozitatea să caute cât de des foloseşte doamna Blandiana, direct sau prin complemente poetice, formule care trimit la lumină, va fi copleşit.

– Pentru că sensul poemelor sale e, adesea, către „sufletescul pur”, pentru lecţia (nu ştiu dacă tragică până la capăt, aşa cum consideră critica literară) pe care a pus-o fie şi numai într-un vers precum acesta: „Doamne, câtă literatură conţinem”.

– Pentru că, preiau acum o formulă faimoasă, odată cu poezia dnei Blandiana – aşa cum se vede ea pe secţiuni şi aşa cum se vede ea ca întreg – avem Poezia Est-Eticelor. Avem, 2 in 1, etică şi estetică. E, cred (şi nu sunt singurul, nu voi fi nici ultimul care crede aşa ceva despre ce face în poezie Ana Blandiana), o poezie a frumuseţii înalte şi a demnităţii. În 1964, domnia sa scria aşa, şi – se vede acum foarte clar – în sens anticipator: „iubiţi-mi liberul dans fluturat peste voi – genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul,/ Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi”.

– Apoi: pentru că poezia dnei Blandiana e una care are, cum să zic, transcendenţa la purtător. În alte cuvinte – ale lui Marin Sorescu: poezia aceasta are „scară la cer”. Iată, un singur exemplu (iarăşi, dintre numeroasele posibile): „asemenea fântânilor/ care îşi dau drumul/ cu cât le ceri mai multă apă/ Şi cu cât dau au mai mult de dat/ am vrut să fiu/ am crezut că sunt,/ până a apărut întrebarea/ dacă ceea ce izvorăşte atât de limpede/ şi de neoprit/ sunt lacrimi/ cine e ochiul/ şi, mai ales, ce vede?”.

– Aceeaşi idee, a unui înalt şi a unui dincolo la purtător, tot în cuvintele Anei Blandiana, dar nu în versuri, ci, de data aceasta, în proză: „N-am fost în stare să scriu altfel decât ieşind din viaţa mea obişnuită, decupând timpul poeziei din timpul vieţii… Plecam la scris cum plecau sfinţii în pustie, ca să-l întâlnească pe Dumnezeu, iar ceea ce urma avea uneori într-adevăr trăsăturile miracolului. Când începeam să scriu, nu aveam senzaţia preaplinului care se revarsă, ci mai curând al uimirii că trecea prin mine. Când se oprea, mă descopeream golită, pustie şi, mai ales, cu sentimentul că este de tot. Deşi ştiam că mi se mai întâmplase, deşi îmi spuneam că şi de alte dăţi mi se păruse la fel şi că totuşi minunea se repetase, mă uitam la ultima poezie scrisă cu sfâşietoarea convingere că de astă dată este într-adevăr ultima, că niciodată nu voi mai fi în stare să scriu nimic. Iar dacă următoarea evadare se dovedea zadarnică şi Dumnezeu nu venea la întâlnire, întâmplarea nu era decât o verificare în plus, pentru o perioadă, a acestei convingeri. Recădeam în contingent mai deprimată decât în momentul evadării, până când încet-încet începeam să simt că se pregăteşte o nouă iluminare care nu aşteaptă, pentru a se produce, decât o nouă fugă”.

– În mod aparte, îmi place foarte mult poezia doamnei Blandiana pentru, aş spune, bungee jumping-ul din finalurile poeziilor sale – sunt, foarte des, finaluri ca nişte explozii de lumină şi de sens venite parcă dintr-o infinită generozitate. În sensul acestei idei, Ana Blandiana este, da, şi o mare creatoare de finaluri. Iată un poem, cred, perfect, cu un final fără fisură: „La ce te gândeşti când vezi/ Un arhanghel murdar de funingine?/ La poluarea stratosferei, desigur./ Şi la mai ce?/ La obiceiul îngerilor/ De-a se vârî peste tot./ Şi la mai ce? La sobele care primăvara/ Încep să fumege şi să se înfunde./ Şi la mai ce?/ Oh, dacă mă gândesc bine,/ Un arhanghel murdar de funingine/ Poate fi şi un arhanghel care/ Şi-a dat foc/ Uitând că nu poate să ardă ... (Funingine).

– Pentru pedagogia, uneori explicită, cel mai adesea implicită a carierei poetice a dnei Blandiana – şi anume, pentru lecţia aceasta: că poezia chiar e o sărbătoare. Apropo de aceasta: cu câţiva ani în urmă, am făcut un interviu cu domnia sa – e publicat sub titlul Arta de a proteja. Mi-a spus aşa, între altele: a) cred că a fi poet e superlativul faptului de a fi scriitor; şi b) a scrie poezie e, pentru mine, a mă întoarce acasă.

– Nu în ultimul rând: pentru că eu cred că la întrebarea CE este Ana Blandiana?, răspunsul este la îndemână – Ana Blandiana e un nume impecabil pentru poezie.