Trei decenii de la căderea (formală, cel puţin a) comunismului reprezintă, pentru multe direcţii de cercetare şi, de asemenea, pentru multe discipline, un interval excelent de analiză. Este fix ceea ce avem anul acesta – riguros exact, pe finalul său; în 2019, inclusiv România va marca împlinirea a trei decenii de la renunţarea la comunism şi, totodată, trei decenii de democraţie (nu obosesc să o repet: mai mult sau mai puţin „originală”, cum a spus cândva un fost preşedinte al ţării noastre). Chiar dacă deocamdată mai timid – afirmaţia e valabilă pentru prima jumătate a acestui an –, avem şi cărţi, studii sau dosare tematice (eu însumi mă ocup cu mare plăcere, de la începutul acestui an, cu o frecvenţă aproximativ lunară, în România literară, de un serial tematic construit chiar în această direcţie) dedicate celor 30 de ani care s-au scurs de la marele moment istoric pe care l-a reprezentat anul 1989, cu asupra de măsură pentru ţările din Europa Centrală şi de Est, deci, inclusiv pentru România.

Una dintre apariţiile editoriale cele mai distincte care stau sub specia acestei aniversări speciale este eseul, recentissim, semnat de Valentin Naumescu şi publicat la editura Humanitas – Politica Marilor Puteri în Europa Centrală şi de Est. 30 de ani de la sfârşitul Războiului Rece. Cartea – cu un decupaj istorico-tematic complex şi foarte provocator – merită toată atenţia. Iată, foarte clar formulat şi dintru început, care este marele predicat ce ghidează seria (impresionantă) argumentativă pe care ne-o propune, odată cu volumul acesta, Valentin Naumescu: „obiectivul esenţial al acestei cărţi este identificarea, explorarea, compararea şi evaluarea prezenţei şi intereselor Marilor Puteri în regiunea Europei Centrale şi de Est, la 30 de ani după căderea regimurilor comuniste şi sfârşitul oficial al Războiului Rece. Ne interesează totodată definirea pârghiilor şi instrumentelor specifice de acţiune ale actorilor globali în aria de referinţă, precum şi conturarea perspectivelor regionale, cel puţin pe termen scurt şi mediu”.

De asemenea, în sens propedeutic, este de spus, în legătură cu această carte că, atunci când ai în titlul unui eseu termeni grei precum „Marile Puteri” sau „Europa Centrală şi de Est”, este obligatorie o definire prealabilă a lor – ambele sintagme au, şi în sens istoric, (formula e faimoasă pentru un anume timp al Europei Centrale) „o geometrie variabilă”. De altfel, istoria acestor concepte, fie ea şi spusă „pe repede înainte” (Valentin Naumescu aşa o face aici), este ea însăşi fascinantă. În privinţa formulei „Marile Puteri”, e intuitiv la ce şi la cine anume se referă ea când este aplicată „spaţiului cuprins între Germania şi Rusia” – modalităţile în care jocul actorilor din această Ligă Mare modelează regiunea, în discuţie fiind diverse (politice, normative, economice, militare, informaţionale, culturale). În plus, tot în legătură cu titlulara de „Mari Puteri”, rezultatele cercetării pe care o ghidează Valentin Naumescu în această cheie sunt cu adevărat pline de miez, cu toată mica şi mai ales aparenta neadecvare (care vine pe o filieră mai degrabă ideologică) pe care asumă să o depăşească: „în pofida conotaţiei mai degrabă negative pe care o are astăzi termenul de Mare Putere la nivelul opiniei publice şi al mass-media, conceptele de Mari Puteri şi actori globali sunt utilizate în această carte interşanjabil, şi nu vom avea ezitări în a folosi acest termen care poate părea desuet, deşi este evident mai explicit, uneori chiar înaintea celui mai blând şi mai cosmetizat din limbajul diplomatic actual”.

În privinţa referenţialului de aici asupra căruia se exercită, în istorie şi, fireşte, în istoria ultimelor trei decenii, influenţa „Marilor Puteri”, „povestea” e încă şi mai complicată, mai încărcată şi mai fascinantă. Chiar dacă această regiune (Europa Centrală şi de Est – cum îi spune dl Naumescu în titlu; sau „regiunea cuprinsă între Germania şi Rusia”, cu o formulă, minimală, descriptivă, seacă şi, la suprafaţă, exactă) „a avut, cel puţin în ultimul secol, mai multe înfăţişări civilizaţioanale, graniţe externe şi delimitări teritoriale interne, denumiri geopolitice, componenţe statale, afilieri strategice, aranjamente militare şi de securitate, influenţe economice, orientări ideologice sau culturale, reprezentări pe harta mentală a Europei etc.”, a existat un soi de patrimoniu comun tuturor perioadelor, deci comun tuturor combinaţiilor în care a existat lumea din această zonă. Şi anume: „caracteristica periferiei, a marginalităţii regiunii, ori de unde ar fi fost privită, dinspre Occident sau dinspre Orient”.Apoi – în sensul menţionat mai înainte, al unei naraţiuni regionale foarte complicate – numai pentru ultimele aproximativ trei decenii, din raţiuni geopolitice, uneori chiar şi ideologice, au existat – spune, pe urmele faptelor, Valentin Naumescu – cel puţin trei versiuni, cu note distincte şi cu componenţe statale diferite, ale acestui teritoriu care nu îşi dezminte efervescenţa de decenii bune. Pe scurt: a) mai întâi, „URSS şi Europa de Est”; b) Europa Centrală şi de Est – ţările din postcomunismul primului deceniu, minus Federaţia Rusă; c) Europa Centrală şi noua Europă de Est – la fel, fără Federaţia Rusă, dar cu ţări care, între decenii, migrează spre o condiţie geopolitică mai sigură, sub dubla umbrelă (NATO şi UE). E o diversitate definiţională care îi prilejuieşte profesorului Naumescu şi o observaţie de acest gen, cu privire la istoria recentă a regiunii: „probabil nu vom găsi o altă regiune a Europei sau chiar a lumii la fel de schimbătoare şi de sensibilă la varianţiile ordinii mondiale, precum cea dintre Germania şi Rusia, dintre Occident şi Orient”.

Pentru marea majoritate a ţărilor sau a regiunilor care stau în interiorul perimetrului mărginit, la Vest, de Germania şi, la Est, de Federaţia Rusă, deschiderea (a spune „democratizare” – fie şi numai ca reper aspiraţional – nu este chiar greşit, dar e un termen-umbrelă mai strâmt parcă decât „deschidere”) a fost, pentru intervalul istoric al ultimelor trei decenii, marea experienţă pe care acestea au trăit-o. 1989 este anul în care cad, formal, majoritatea regimurilor autoritare şi/ sau totalitare care constituiau materia statală regulară a ţărilor din această regiune; deşi, pentru unele state sau regiuni, experienţe ale deschiderii se consumaseră deja, la niveluri şi intensităţi diferite, şi înainte de această bornă temporală. 1989 e, aşadar, anul în care cad majoritatea condiţionărilor statale de „rit” comunist – dar, e important acest accent pentru istoriile diferenţiate ale statelor şi regiunilor din Europa Centrală şi de Est, renunţarea la „alfabetul” comunist (în sens politic, dar şi societal, cultural, comportamental, economic, ş.a.m.d.), nu survine la fel (în sensul intensităţii, radicalismului, al cadenţei, al i-reversibilităţii) pentru actorii mici şi mijlocii din această zonă. Iată, foarte sintetic, tabloul proceselor nelineare pe care le-au bifat în primele două decenii mai ales ţările şi provinciile regiunii supuse analizei de faţă, în formularea (de asemenea, sintetică) a dlui Naumescu: „tranziţia postcomunistă a fost lungă, complicată (mult mai complicată decât s-a crezut la început), dură, costisitoare pe plan social, făcând numeroase victime. Est-europenii au descoperit repede că economia de piaţă şi democraţia pot aduce şi frustrări, nu numai libertăţi şi beneficii. Ajutorul Occidentului nu s-a dovedit nici nesfârşit, nici masiv din punct de vedere financiar, nici dezinteresat, nici necondiţionat. Privind retrospectiv, înţelegem că nici nu putea fi altfel. (...) Totuşi, politic vorbind, partidele de orientare pro-occidentală au dominat tranziţia cam peste tot şi au impus orientarea clară pro-NATO şi pro-UE a acestor state, încă de la mijlocul anilor ‘90. Politica externă a rămas, timp de vreo două decenii, probabil singura direcţie consensuală la nivelul acestor societăţi”. În legătură cu liniile de continuitate, dar şi cu cele de ruptură, despre notele comune ţărilor din această vastă (şi, da, încă o dată, complicată) regiune, dar şi despre diferenţele specifice, Valentin Naumescu construieşte o „plasă hermeneutică” cu mai multe niveluri, care dă „capturi” de sens spectaculoase şi dintre cele mai nuanţate. Cu alte cuvinte, când vorbeşte despre ce se întâmplă – cronologic şi tematic – aici, în Europa Centrală şi de Est, dl Naumescu are în vedere şi a)liberalizarea, democratizarea, occidentalizarea şi integrarea regiunii; şi b) extinderea NATO în această regiune şi revenirea în forţă a Statelor Unite; şi c) forţa modelatoare imensă a Uniunii Europene; şi d) impactul la zi şi coordonatele majore ale politicii americane în regiune; şi e) provocările şi limitele diverselor formate regionale în care sunt implicate unele state ale acestei regiuni; şi f) jocurile politice sofisticate şi de regulă agresive ale Rusiei faţă cu statele din Europa Centrală şi de Est; şi g) ce face China în ultimul deceniu şi, încă discret, încă aparent „sub radar”, ce face aici Japonia; şi h) cum sunt altoite în statele regiunii noile tendinţe – naţionalismele recentissime, iliberalismele, protecţionismele de secol 21.

Argumentele pe care le pune în joc în această carte profesorul Naumescu sunt multe, solide, provocatoare unele dintre ele. Pot fi, desigur, şi disputabile – cartea poate fi şi un foarte temeinic punct de plecare pentru dezbateri polemice (polemice, nu pamfletare!) de anvergură. E o carte despre trecutul recent al unei regiuni – e şi despre trecutul recent al României, implicit şi, adesea, explicit – şi, în egală măsură, e o carte pentru viitor. Inclusiv în sensul următor: „competiţia Marilor Puteri naşte deopotrivă oportunităţi şi ameninţări pentru ţările vulnerabile din regiune. Rămâne doar să sperăm, pentru un viitor credibil al României şi Europei Centrale şi de Est, că guvernele care vor veni în anii următori vor dori, vor şti şi vor putea să discearnă corect, să evalueze şi să decidă responsabil, în numele unor naţiuni pe care istoria le-a încercat deja de prea multe ori”.