Robert Şerban: – Ai debutat, ca romancier, cu Iureş. Mare Iureş! Nu doar că ţi-a citit Fâşii de ruşine, nu doar că a lecturat din roman la lansarea sa, dar actorul te-a şi invitat să dramatizezi cartea. Înseamnă că i-a plăcut şi că urma să joace în spectacolul ce decurgea din carte. Ai făcut dramatizarea?

Cristian Fulaş: – Nu chiar cu Iureş, asta a venit câteva luni mai târziu. Am debutat cam singur ca romancier, m-am debutat la mica editură pe care o aveam pe atunci, Gestalt Books. Nici self-publishing, dar nici foarte departe. Pentru puţină respectabilitate am pus pe carte sigla Editurii Vinea, dar m-am ocupat singur de cartea mea. Am umblat din om în om şi – printr-un miracol – am reuşit să o fac destul de cunoscută cât să conteze puţin în peisajul literar.

Cu Iureş a fost o întâmplare, am să o povestesc. Cunoşteam pe cineva care îl cunoştea şi am obţinut o întâlnire cu dânsul. Am intrat în culisele Teatrului Act fără să îl mai fi văzut vreodată pe marele actor în carne şi oase, i-am explicat că voiam teatrul pentru o lansare şi – din senin – l-am întrebat dacă ar fi dispus ca la lansare să citească pentru public o pagină-două din carte. A tăcut, a citit câteva minute din cartea pe care i-o întinsesem, a ridicat o sprânceană la mine şi (pe o voce groasă de fumător înrăit) a spus Da, te ajut. Nu mă aşteptasem, m-am emoţionat tare atunci, cred, dar aşa a rămas şi în seara lansării ne aştepta pe toţi la teatru, a stat o oră şi ceva cu noi pe scenă, a citit şi chiar a rămas cu publicul la un pahar de vin.

Nu l-am mai întâlnit de atunci, am o fotografie care din când în când îmi apare în feed-ul de Facebook şi atât, de dramatizare nici nu m-am apucat, nu mai vorbim de realizarea ei. Cam asta a fost cu Iureş.

– Spui în Jurnalul de debutant (volum ce a apărut imediat după Fâşii de ruşine) că ai venit în literatură ca o formă de protest. Protest la adresa cui? Ce nu-ţi convenea acum un deceniu, încât ai decis să publici o carte?

– E foarte greu să îţi explic anul acela, nu cunoşteam pe absolut nimeni din câmpul literar, cred că primii oameni cu care am vorbit nu-şi aminteau de mine din studenţie, Carmen Muşat şi Bogdan Creţu, dar într-un final i-am convins să îşi aducă aminte, apoi te-am cunoscut pe tine, au mai fost şi alţii. Încercam – de unul singur şi fără nicio cunoştinţă – să promovez o carte, că autorul pur şi simplu era un necunoscut. De-a binelea. Sigur că m-am supărat mult, sigur că s-au acumulat frustrări, am spus multe în acel Jurnal de debutant de atâta vreme dispărut de pe piaţă de mă întreb dacă a existat vreodată cu adevărat, sigur că am dat în mania persecuţiei, nici nu e mare lucru să cazi în fandacsie într-o situaţie ca aceea, dar într-un fel am înfrânt sau aşa îmi place să îmi închipui. Aş pune o notă aici, de fapt, lumea nu e aşa de rea cum pare şi eu sunt un exemplu că un om din afara oricărui sistem de relaţii poate pătrunde relativ uşor în literatura română, dar atunci te asigur că eram cât se poate de supărat.

Dar să revenim la întrebare. Ce nu-mi convenea? Lipsa mediilor de comunicare, medii care între timp s-au împuţinat. Lipsa de transparenţă a sistemelor publice, deşi nu-mi dau seama cum ar putea deveni altfel, nu poţi să pui tarabe în faţa instituţiilor şi să le spui oamenilor să pună cereri şi petiţii şi eventual nişte cărţi acolo, există email pentru asta. Sistemul valoric, relaţia centru-periferie în toate sensurile ei, doar că între timp am înţeles că asta nu se va schimba niciodată şi m-am pomenit eu însumi acuzat de apartenenţă la centru, acuzaţii complet stupide, dar nu am cum lupta împotriva lor, distribuţia fondurilor publice, dar mai bine să nu intrăm aici, pur şi simplu am obosit să discut despre asta fără niciun efect.

– „Eu scriu pentru publicul literaturii, nu pentru criticii literari”, mărturiseşti în acelaşi jurnal. Dar publicul de la noi nu prea citeşte, nu prea cumpără cărţi, cu atât mai puţin pe ale autorilor români. Iar scriitorul de aici e, firesc, foarte prost plătit, cum tot tu spui, cu năduf. Cum ar putea să fie bine plătit când cărţile lui nu se vând? De la cine să primească bani?

– Între timp, Robert, m-am răzgândit de atâtea ori – sunt un sucit, dar e ok –, că nici nu mai ştiu ce să cred despre ce am spus. Sigur că scriem pentru public, atât cât e. Pentru cine altcineva? Pentru critică? Aş putea să te întreb care, ce a mai rămas din faimosul peisaj critic care a sprijinit lansarea douămiismului, de exemplu. Mai nimic. Ce a mai rămas din critica anilor nouăzeci? Şi mai puţin. Dacă există un declin real al culturii scrise de la noi, acela e declinul criticii de întâmpinare – pe care de la an la an am văzut-o împuţinându-se şi devenind aproape irelevantă. Criticii sunt bine, merci, îşi scriu studiile şi s-au reorientat pe proiecte şi granturi şi ce mai vrei, dar par să se fi retras – în marea lor majoritate – din critica de întâmpinare. Nu vreau să-i judec, n-ar avea sens, dar cam aşa arată realitatea. Scriitorul de azi e relativ singur în „lupta” cu publicul şi piaţa, promovarea cărţilor a intrat pe alt drum, reţeaua Facebook e cel mai important mediu de promovare de la noi, situaţia nu e chiar tragică, n-ar avea de ce, dar nici bună. Şi se va înrăutăţi, îţi promit.

Cât despre câştigurile scriitorului român, mai bine să nu vorbim despre asta că ne întristăm şi nu cred că e cazul. Rămânem, cum descriam în Jurnal de debutant, o piaţă culturală în care veniturile nu vin din cărţi, ci din oricare alte părţi (festivaluri, şi alea foarte slab plătite, câteva deplasări pe an la care contribuim şi cu banii noştri, câteva joburi la stat care n-au îmbogăţit niciodată pe nimeni, tot câteva joburi la revistele literare care n-au cum să întreţină un om cât de cât normal). Suntem pe cont propriu şi nu văd soluţii, poate nişte scheme de sprijin de la stat, dar vom reveni la asta.

– Nu ştiu. Chiar nu ştiu, câţiva dintre criticii importanţi de azi îmi sunt cunoscuţi şi chiar prieteni, dar par să se fi retras din joc. Critica, spuneam şi mai sus, pare să se fi reorientat spre alte lucruri, în special studiile academice. Nu vreau să judec, pur şi simplu nu vreau, trăiesc convins că studiile academice sunt tot o formă de critică, doar că pe această turnantă critica de întâmpinare a pierdut enorm din importanţă. Şi mereu mă voi întreba dacă nu cumva titulatura de critic ar trebui înlocuită cu alt cuvânt, „cercetător”, de exemplu, ceva care să descrie mai clar situaţia.

În orice caz, la situaţia şi aşa nu prea strălucită a pieţei de carte se adaugă şi această retragere din joc a criticilor, acest pas înapoi care sunt convins că pentru ei e un imens pas înainte – măcar profesional şi financiar pentru că, aşa cum scriitorii nu câştigă pentru că vânzările sunt mici, criticii câştigă şi mai puţin din eventualele cronici pe care le scriu.

Aşa că nu mai ştiu dacă oamenii pe care îi percepem drept critici literari mai contează cu adevărat în ecuaţie, cum bine formulezi. Aş înclina să cred că nu foarte mult, un critic contează atunci când scrie cronici, când participă la axiologie, la ierarhizare, contează mai puţin în jocul contemporan când scrie studii (fie ele şi studii publicate în afara ţării sau de alt fel).

Şi la asta trebuie să adăugăm schisma dintre cele câteva câmpuri ale culturii, Uniunea Scriitorilor pe de o parte, Observator Cultural şi Matca Literară pe de alta, cele câteva publicaţii independente care mai joacă în piaţă. Când tragi linie la final de an, cele trei instanţe nu par să comunice şi nimic nu ne arată mai clar acest lucru decât nepotrivirea aproape totală între listele de cărţi nominalizate la puţinele premii pe care le avem. Ai senzaţia că cele câteva câmpuri critice nici măcar nu citesc aceeaşi literatură, nu trăiesc în aceeaşi ţară, nu au acces la aceleaşi informaţii. E bizar, dar de aşteptat.

– Nu neapărat din scris, hai să nu înfrumuseţăm situaţia, veniturile mele vin în principiu din traduceri şi din alte colaborări. Nu cred că există oameni care pot trăi strict din scris în România, doar cadrul mai larg de mai sus poate să te susţină în cultură. Şi e nespus de greu, veniturile sunt fluctuante, mereu întârziate, preţul traducerilor nu a urcat, deşi preţul cărţilor a crescut foarte mult, situaţia e mereu foarte încurcată la noi şi cred că totul ţine de dimensiunile pieţei de carte – în realitate foarte mică. Se tot vehiculează cifre, totul pare să se învârtă în jurul a o sută de milioane de euro pe an, în care am uşoara senzaţie că intră şi manualele şi auxiliarele şcolare, nu ştiu sigur. În orice caz, din cifra aceasta literatura română acoperă cam 5%, nu ştiu dacă nu cumva exagerez, poate mai puţin totuşi. Făcând nişte socoteli şi trăgând linie, e aproape imposibil să trăieşti din scris în România. Şi, cum spuneam mai sus, relativ greu să trăieşti chiar şi din cultură. Sigur, ne place ce facem şi ne asumăm anumite limitări, nu ne obligă nimeni să fim scriitori, traducători, uneori gazetari sau altceva, dar asta nu înseamnă sub nicio formă că suntem mulţumiţi de veniturile noastre. În România trebuie să fii scriitor, traducător, gazetar şi altceva, trebuie să ai o altă meserie din care să te întreţii şi cred că acesta e unul dintre principalele motive (dacă nu cel mai important) pentru care cultura românească scrisă nu excelează, nu produce decât foarte rar cărţi importante, rămâne într-un spaţiu intermediar pe care l-aş numi – cu riscul de a mai supăra pe câte cineva, e ok – al amatorismului. Aşa arată lucrurile, avem foarte-foarte puţini profesionişti în general (ca traducători, redactori, corectori, editori etc.) şi cu atât mai puţini scriitori profesionişti. Mi se va spune că nici în străinătate nu e altfel şi e corect, dar asta nu mă împiedică să visez la o lume mai bună, la o lume în care cultura să capete un adevărat statut profesional şi în care să te poţi întreţine din meseria asta, nu din altceva.

Lasă-mă să visez, măcar asta se poate. Lasă-mă să visez la o lume mai bună pentru, cu scriitorul român.

– Scriu relativ puţin, dacă e să cuantificăm scrisul în timp. Poate o oră pe zi, poate şi mai puţin uneori. Dar când scriu, scriu, nu fac altceva. În schimb, gândesc enorm de mult aceste lucruri pe care le fac, cărţile mele sunt principala mea temă de gândire. Cred că mi-am petrecut ultimii nouă ani din viaţă (cam în 2015 am decis să devin profesionist) gândindu-mă jumătate din timp la cărţile pe care le vezi acum, deci nu am scris chiar aşa de mult cum pare pentru că am timp să fac asta, în afară de scris, traduceri şi lecturi nu am altă meserie, pot să gândesc cât vreau eu. Ăsta e secretul meu, am timp să mă gândesc la propriile cărţi, am timp să lucrez cu variante, să refac, să stilizez la nesfârşit, să mă asigur că nu scriu tâmpenii şi nu mă fac de râs – trăiesc cu oroarea asta în minte, cu gândul că voi publica la un moment dat o carte proastă şi mă voi face de râs –, eu sunt oltean, nu pot trăi cu ideea ruşinii, mă ucide. De asta tot insist pe ideea profesionalizării domeniului, poate greşesc, dar experienţa m-a învăţat că e mult mai uşor să scrii dacă nu te apasă alte responsabilităţi. Aşa cum matematicianul sau fizicianul sunt matematicieni şi fizicieni, şi scriitorul ar trebui să fie scriitor, nu altceva. E opinia mea, poţi să o contrazici oricând, dar nu înţeleg de ce nu luptăm mai mult pentru chestia asta, de ce nu ne apărăm interesele, de ce nu ne sindicalizăm la modul serios. Nu înţeleg şi gata şi am obosit să lupt până şi pentru mine, la urma urmelor.

Dar să revenim la scris, e mai prietenos decât viaţa scriitorului. Ca la şcoală: la mine, mecanismul scrisului funcţionează în termenii următori: am iniţial nişte idei, fac un plan, îl gândesc şi regândesc până la ultimele lui implicaţii, stabilesc cu mine însumi care va fi abordarea stilistică, fac teste de sunet, cum le zic eu (adică scriu pagini după pagini doar pentru stil şi sunet, nu pentru conţinut), apoi mă apuc de scris cartea propriu-zisă. Între timp, fireşte că mă răzgândesc în sute şi mii de feluri, la final reiau totul de mai multe ori, trimit cartea spre lectură câtorva prieteni din lumea literară, aştept observaţii, reiau lucrul, e o muncă întreagă, un job. Nimeni nu-mi face mai mult rău pe lumea asta decât îmi fac eu când scriu o carte, pur şi simplu mă flagelez, cer de la mine ce n-aş îndrăzni în veac să cer de la alţii, sunt un perfecţionist şi un elitist ceva de groază, orice elită ar putea lua de la mine lecţii de luptă cu sine şi cu propriile texte.

Nu cred în geniu, nu cred absolut deloc în textele scrise din prima şi publicate ca atare, aproape nu-i cred pe cei care susţin că fac asta. Dar cred în muncă, e suficient. Şi mai cred că într-o zi, poate în timpul vieţii mele, vom vedea o literatură română mult mai importantă decât e azi, mult mai serioasă, mult mai profesionistă.

– Am foarte multe planuri pe care nu reuşesc să le duc la capăt, nici măcar să le încep, deşi privind din afară nu pare. De exemplu, spun că-mi termin trilogia începută cu Fâşii de ruşine şi După plâns de vreo şapte ani de zile. Eu (îmi spun), eu aud, nu se întâmplă nimic, am scris la un moment dat câteva pagini din volumul trei, m-a luat altă carte pe sus şi iar am uitat, înainte de fiecare carte pe care o scriu îmi spun Hai, mă, termină odată trilogia aia, ce tot aştepţi?, nu mă apuc niciodată. Am până şi un titlu general pentru ea, Cartea însingurării, ce nu reuşesc e să scriu volumul trei, volum despre care ştiu până şi cum se termină, îi ştiu detalii, personaje, stilistica, tot, e aici cu mine, şi, în acelaşi timp, e cartea cea mai îndepărtată de mine, un fel de Fata Morgana, ba e, ba mai ales nu e, am ajuns să-mi detest propriul proiect nu pentru că va ieşi cine ştie ce capodoperă, ci pentru că nu-mi plac lucrurile neterminate, sunt destul de fixist de felul meu şi mă îmbătrâneşte gândul că nu am dus ceva la sfârşit – bun sau altfel, nici nu mai contează.

La fel: sunt vreo zece ani de zile de când îmi promit şi le mai spun şi altora că voi traduce măcar câteva pagini din Edmond Jabčs, un poet la care ţin foarte mult. Nimic. Nici urmă, se pare că mă mulţumesc să îl recitesc din când în când şi cam cu asta se încheie povestea.

Nici nu mai vorbesc despre refacerea unor părţi din cărţile mele, părţi mici de care nu sunt nici azi foarte mulţumit, despre eterna poveste a unui doctorat în opera lui Proust, doctorat de care trebuie să mă obişnuiesc cu gândul că nu mă voi apuca niciodată, probabil, despre alte şi alte lucruri pe care le plănuiesc şi niciodată, dar absolut niciodată nu le duc la capăt.

– Cred că un proiect – ce zici de cuvântul ăsta? – de succes al tău e Ioşca. Un roman straşnic, primit bine şi de public, şi de critica literară. Inclusiv în Franţa, unde a apărut în traducere.

– A apărut în traducere acum doi ani, în octombrie 2022. A fost prima traducere a unei cărţi scrise de mine, între timp a mai apărut o traducere, dar după altă carte. Asta e tot. În zece ani. N-aş fi aşa de sigur că Ioşca e un succes internaţional, m-aş abţine. E doar o carte care se întâmplă să fi fost bine primită în Franţa, chiar cu două ediţii în doi ani, dar aici povestea ei – cel puţin până în acest moment – pare să fi luat o pauză. Nu ştiu cum arată viitorul pentru ea, chiar nu ştiu, dar bineînţeles că sper să mai fie tradusă şi citită şi în alte limbi, vom vedea.

– Specii urmează să apară şi el în Franţa. Fiind despre bani, politică şi corupţie în lumea de zi, are toate şansele să intereseze cititorii de acolo, care prizează astfel de romane. Ştii bine contextul literar din Hexagon, tu ce cotă pariezi pe propria carte? Cât de dură e competiţia cu alte traduceri, dar şi cu romanele franceze?

– Specii e o carte aparte în peisajul pe care l-am creat în ultimii ani. E o carte poate mai accesibilă, poate mai puţin metafizică, e, în fond, pariul meu cu simplitatea atât de trâmbiţată în zilele noastre, cu acel story telling care pare să facă furori, deşi n-aş fi atât de sigur că publicitatea agresivă dă rezultate. Da, va apărea în franceză la începutul lunii martie a anului viitor, cartea e gata, a şi fost tipărită şi îşi începe drumul prin lumea francofonă – va apărea simultan în Canada, Franţa, Belgia şi Elveţia, vom vedea ce se întâmplă. Nu sunt sigur că eu am o cotă, în fond cărţile au cota autorilor lor, cam aşa funcţionează lucrurile, iar despre mine nu sunt foarte sigur că am o cotă foarte bună în spaţiul francofon.

Competiţia cu traducerile? Cât de dură e? Ca peste tot, până la urmă orice carte e o marfă, orice sistem literar e şi un sistem de vânzări, un sistem economic, aş îndrăzni să spun că stau bine pe partea asta, încă de la prima carte am depăşit nişte praguri şi am devenit unul dintre cei mai bine vânduţi autori români traduşi în limba franceză, să vedem ce se va întâmpla cu acest roman politic, cât de adevărat e mitul conform căruia politica vinde. Cu romanele franţuzeşti nu cred că există o competiţie directă, sunt categorii distincte.

– Ţii un curs, Cum scriem, pentru cei care sunt la începutul meseriei de scriitor sau, poate, şi pentru cei care vor să mai afle câte ceva în plus despre această meserie. Sunt tentat să te invit să spui care ar fi, din perspectiva asta, un decalog. Măcar jumătate din el.

– Aici e simplu de răspuns. Am o listă de patru propoziţii care guvernează acest curs, le voi enumera şi aici:

1. Forma creează conţinut;

2. Literatura e cu atât mai bună, cu cât limbajul ei se apropie mai mult de vorbirea naturală, spontană;

3. Cărţile se fac din cărţi;

4. Stilul e întâlnirea dintre vocea pe care o auzim când scriem şi vocea pe care o auzim în minte când citim.

Aşa ar arăta un început de decalog, mai multe într-o viitoare carte, da, încă una.

– Ziceam că nu-i deloc puţin cât ai reuşit să publici într-un deceniu. Ei bine, printre cele deja scrise s-a mai strecurat o alta, la care ai început să lucrezi în 2016 şi pe care ai finalizat-o în toamna asta: Forma tăcerii sau Haďdęs. Şi nu doar că s-a scris aproape singură, dar mărturiseşti că atât stilistic, cât şi din perspectiva construcţiei noul roman e peste Ioşca. Care, repet, e o carte grozavă. Oare nu supralicitezi? Eşti sigur de ce spui? Despre ce-ai scris, care-i subiectul?

– Cu foarte mare regret trebuie să te informez (încă o dată) despre mine că sunt un elitist feroce. Chiar dacă în spaţiul public sunt mai degrabă înclinat spre tăceri şi ironii la adresa elitelor româneşti şi chiar spre triste afirmaţii socialiste pe care le regret imediat ce s-au produs, când închid uşa casei şi mă aşez în acest loc al meu (întotdeauna acelaşi, locul în care am scris din 2016 încoace, acelaşi colţ de canapea) devin un asiduu susţinător al: ideilor înalte şi stilului, în consecinţă, al unui elitism deşănţat, scandalos, aiuritor. Dacă mă întrebi la mine acasă, refuz să cred în orice altceva în afară de marile realizări stilistice ale literaturii, nici nu-i iau în seamă pe ceilalţi, atât de rea e situaţia. Forma tăcerii, deci, e pur şi simplu un vârf al stilisticii, o frază înnebunitoare care descrie o buclă temporală şi joacă toate vocile imaginabile într-un soi de unison, una dintre acele cărţi în acelaşi timp extrem de tensionate şi ilizibile, o carte de necitit şi de necomentat, cum sunt toate pariurile stilistice. Sigur că e peste Ioşca măcar dintr-un punct de vedere, au mai trecut trei ani, m-am mai deşteptat, am mai învăţat câteva lucruri, am învăţat, hai să ridic puţin vălul de pe carte, doar puţin, că o înmormântare (ca orice altă întâmplare din moartea oamenilor care suntem) poate fi prilej de stilistică înaltă. Atât spun acum.

– Văd că intuitiv rămânem la numărul patru. Pe scurt, deci, un quattrolog:

1. O schemă de susţinere pentru scriitorii români, dar una care să nu implice editurile sau instituţii intermediare şi, în consecinţă, eternele noastre prietenii, bani direct pentru creatori sub forma unor burse de scris;

2. O lege care să le impună librarilor să expună în primul rând literatură română şi, în acelaşi timp, să limiteze rabatul comercial la cărţile scrise în limba română pentru a impulsiona piaţa, a o crea;

3. Crearea unui parteneriat cu o mare agenţie literară străină pentru promovarea literaturii române, lucru esenţial, dar întotdeauna ignorat (poate cu bună ştiinţă) de toată lumea;

4. Subvenţionarea masivă a cărţilor scrise în limba română, impunerea unui preţ unic, impunerea unor contracte tip între scriitori, editori şi alte entităţi.