Arta şi sexul sunt acelaşi lucru, e afirmaţia cu care porneşte la drum Baraka Artist, un proiect dificil de definit, început în urmă cu câţiva ani la Timişoara. Se spune că îşi are originea în Wiener Aktionismus – mişcarea experimentală a anilor ‘60 – sau că ar continua mişcările experimentale ale scenei timişorene, atât de activă în anii ‘70-’90, dar desluşirile n-ar trebui să se supună unei taxonomii simplificate.

Constituită iniţial ca o grupare artistică, Baraka Artist a avut un număr oscilant de membri şi dezvoltă mai multe direcţii artistice, teoretice şi chiar curatoriale. În timp, a devenit o entitate nediferenţiată care pune în comun plasticitate, conceptualizare, context, ca într-un falanster artistic în cadrul căruia se aplică cele spuse de Heraclit, căci multele lucruri emană dintr-unul şi unul din toate.

Într-o societate dominată de problematica identităţii asumate, diferită de arhetip, Baraka este ca o manifestare androgină a sexului, o alegere dezbărată de determinism, în care rolurile părţilor preiau funcţia genului şi construiesc un model aparent imposibil, format din cutume – artistul, criticul, comerciantul, galeria, atelierul, câinii, zebrele australiene – un întreg ecosistem caracterizat de un eclectism restrâns, absolut necesar existenţei. Arta nu mai este doar un produs, este un stil de viaţă, mirosul răşinii acoperind putreziciunea în melanj cu emanaţia aşternuturilor curate şi aburii cafelei în clocot, halitoza, dar şi fragranţa, fără vreo falsă osmofobie.

Fiecare apariţie de până acum a Baraka Artist a generat polemici, indiferent că a fost vorba de apariţii în spaţii convenţionale, la Muzeul Banatului, la Galeria Reperaj, la Art Safari sau în diverse alte contexte publice. Intervenţiile în spaţiul public răspund situaţiei actuale a scenei internaţionale de artă, cu toate disfuncţiile ei legate de monetizarea actului artistic – o pledoarie în favoarea celebrării spiritului artistic.

Temele abordate pornesc de la realitatea imediată, percepută prin prisma generaţiei tinere – o realitate concentrată pe prezent, fără modele, dar cu năzuinţe puerile, lipsită de reguli, confuză şi partinică. „E uşor să glorifici morţii!”, spune Baraka. Arta de azi nu se mai poate construi pe scheletul trecutului, pentru că ea nu se mai adresează aceloraşi oameni şi nu mai are aceeaşi menire. Arta de azi cere asumare până la nivel prostesc, cere sacrificiul de a merge până la capăt în apărarea ei.

Astfel, în actul său artistic, Baraka are ocazia să se elibereze de aspecte intime ale identităţii sale, ce se relevă ca atunci când se află în timpul actului sexual. Este o exprimare a egocentrismului într-un context de renunţare la individualism. Sexualitatea în sensul artistic este, însă, asemănătoare sexualităţii freudiene, un imbold instinctual, o pulsiune a plăcerii care nu are neapărat conotaţii genitale. Jonglând între Eros şi Thanatos, între plăcere şi frica de moarte, ajunge să le contopească în lucrările sale, provocând astfel senzaţii şi emoţii contradictorii.

Influenţe religioase, ştiinţifice, sexuale, sociale se regăsesc toate în actul artistic într-un mod aproape ludic, dezbărat de teama de penibil, o avalanşă de provocări ale obsesivului „de ce?”. Acest amalgam de emoţii şi trăiri, de căutare a unor sensuri, de manifestare a unor imbolduri parcă provocate hormonal face ca arta să nu mai fie adresată doar privitorului, ci să devină o punte a unei comunicări bidirecţionale, prin care însuşi artistul ajunge să contemple Creaţia, misterioasă şi inexplicabilă, deşi intenţionată.

Cea mai recent expusă lucrare, Furnicarul Penticostal, a apărut în centrul istoric al Timişoarei, în faţa Muzeului de Artă, într-un mod controversat, amintind de graffiti-urile realizate la limita legalităţii – o adevărată artă de gherilă. Faţă de lucrările precedente, care aveau dimensiunile şi anvergura specifice galeriilor, Furnicarul este o lucrare monumentală, lungă de şase metri şi înaltă de aproape patru, reprezentând o nouă etapă Baraka Artist şi – prin materialele folosite – o schimbare de paradigmă în arta monumentală. Realizată din polistiren pe structură de fier-beton, învelită în fibră de sticlă şi „tencuită” în răşină, Furnicarul este o lucrare pentru case care încă nu au fost construite, o lucrare monumentală destinată mai degrabă unui spaţiu interior (foarte) generos.

Forma şi structura Furnicarului Penticostal, ca obiect în sine, reprezintă, de fapt, o metamorfoză a unei deficienţe sexuale. Acest neajuns este tratat şi eliberat prin simpla existenţă a Furnicarului. Acest hibrid patruped, cu coada ridicată şi limba scoasă, devine, prin monumentalitatea sa, o prezenţă impunătoare, ce reuşeşte să atingă, fără intenţie, anumite corzi în interiorul persoanei sensibile ideologic. Furnicarul nu urmăreşte să schimbe percepţii sau să clarifice anumite aspecte regăsite în societate, el este absolut detaşat de politică, social, religie sau orice altă direcţie predefinită.

Încorporat în arhetipul dinozaurului, un fel de Adam al unei alternative darwiniene, Furnicarul este un simbol al masculinităţii feroce, al dominării lumii. Este manifestarea sexualităţii Creaţiei, frumuseţea îngălată, care te face să îţi doreşti atingerea, dar şi purificarea ulterioară. Este sentimentul vinovăţiei plăcerii, dat rapid la o parte de asumarea conduitei acceptate social.

Materialele din care este realizată lucrarea îi subliniază însă slăbiciunea, efemeritatea. Totul trebuie să moară, chiar şi dinozaurii. O moarte, de altfel, recurentă în actele Baraka, o punere în discuţie a liberului arbitru, vanitos manifestat în timpul vieţii, dar scăpat de sub orice control după moartea individului, lăsând corpul neînsufleţit la voia întâmplării, la voia celor ce sunt încă în viaţă. Un destin incontrolabil, dar, totodată, o continuare a existenţei pământeşti, demnă de credinţa budistă, în completarea vieţii „de apoi” a spiritului, dar şi de schimbarea constantă a lui Heraclit.

Rugina în care este învelit Furnicarul, ca toate lucrările din seria IRON2O2O, subliniază atemporalitatea şi universalitatea lucrării. Textura vine să inhibe detaliile, să repoziţioneze privitorul, să antagonizeze. Este nou, este plin de măiestrie şi atât de îmbietor la atingere, dar, totuşi, învechit, arhaic şi atingerea lui cere un efort al simţurilor. Pare să ceară acceptare, dar respinge. Este ca un act sexual în care te dăruieşti cu totul, dar după care simţi nevoia de a face duş. Este ceea ce doreşti intens şi ceea ce te intimidează. Interacţiunea cu arta devine o luptă a privitorului, o provocare forţată a libertăţii: atingerea e un compromis, renunţarea, la fel. Nu poţi câştiga în faţa Furnicarului.

Ca un stomatolog care, pentru a repara o carie, sapă în dinte până ajunge la osul curat, neafectat, pentru ca apoi să aline durerea, vindecând gingia, reconstruind pereţii, plombând – în sfârşit – dintele, Furnicarul naşte reacţii febrile, viscerale, de contestare, pentru ca abia după trecerea furiei el să ajungă să îndemne la reflecţie şi acceptare, la împăcarea cu temerile fiecăruia dintre noi.

În ciuda reacţiilor tumultuoase stârnite în rândul publicului de orice fel, fără să fi avut vreo intenţie de acest gen, Furnicarul Penticostal îşi păstrează verticalitatea, reţinând coerenţa demersului artistic. El nu vrea să fie iubit, nu vrea să fie urât, nu vrea să fie acceptat, nu vrea să fie disputat. Lipsit de orice intenţie individualistă, Furnicarul reprezintă apogeul individualismului Baraka, o etalare a forţei creative şi a măiestriei, înadins lăsată în voia sorţii, o lucrare monumentală ce nu va fi vreodată monument, speranţa adolescentină a fiecăruia dintre noi de a schimba lumea.

„Ambiţia personală legată de actul divin al Creaţiei este de a-mi dezvălui lucruri intime despre identităţile mele ce se relevă atunci când sunt sub influenţa băuturilor alcoolice. Prin artă, mă întorc la ceea ce îmi acoperă raţiunea şi ochii în timpul nopţilor petrecute aproape haotic, absorbit de pofta nebună de a-mi elibera eul lăuntric, sălbatic, încătuşat de prejudecăţile societăţii. Nu cunosc o altă modalitate mai bună, mai profundă şi mai poetic capabilă să înţeleagă aceste apucături, decât arta, pe care o fac pentru a-mi înţelege demonii care trăiesc în mine şi în lucrările în care îi materializez” – spune Baraka. Este crezul pur al unei creaţii individualiste, menite ei însăşi, un omagiu al artistului dedicat eu-lui său subconştient, primar, instinctual.