Iniţial, privind coperta cărţii şi luând con-tact cu titlul, My Modernism, am crezut că este vorba despre o lucrare de teoria arhitecturii sau, mă rog, o încercare de a teoretiza pe un fond arhitectural. Dar am înţeles repede că este vorba de un anumit tip de confesiune, însemnări apropiate unui gen de jurnal în care sunt montate, precum pietrele într-o bijuterie, sclipitoare bucăţi de concepte arhitecturale, viziuni funcţionale şi estetice, dialoguri şi dispute. La început, însemnările păreau legate de istoria unei vieţi, rupte de contextul discuţiilor tematice – copilăria şi mediul magic al acesteia într-un orăşel patriarhal precum Râşnovul, rude, prieteni, vecini, saşii cu tehnicismul lor proverbial, ciclurile şcolare, pasiuni adolescentine, drumeţii, schi – dar, înaintând în lectură, am descoperit că autorul
n-a mai rezistat presiunii şi a dat drumul zăgazului arhitectural care aproape că inundă ultimele două treimi ale cărţii. De fapt, nu este o inundaţie propriu-zisă care ar pune în pericol celelalte aspecte abordate, ele rămân, în continuare, ca insule locuibile ale spiritului cărţii, ci, mai degrabă, acest torent este disciplinat printr-un fel de inginerie subtilă a unor ecluze ce încearcă a egaliza cotele ridicate de multele probleme ce-l frământă pe autor. Ceea ce era de aşteptat s-a relevat, fondul principal constă în discuţii pe tema arhitecturii, ornate, din când în când, de diverse probleme de viaţă. Este evident că, spre bucuria unui lector oarecare, viitura arhitecturală nu reuşeşte să potopească totul. Rămâne mult text referitor la muzică, arte plastice, Brâncuşi, călătorii, promenade, portrete.

Miza cărţii? Mergând pe firul unor deprinderi, am căutat filonul filosofiei acesteia şi cred că l-am găsit: raportul dintre corpul eterogen al arhitecturii, împletit în foarte multe linii de forţă sociale, istorice, estetice, şi modernismul, modul în care conceptul de modernism, atât de disecat de peste un secol, se mufează pe structura clădirii şi a urbanului în istoria acestora.

În ciuda domesticismului ei, cartea are o anumită stranietate, căutând un fel de cărare spre metafizicul modernismului în care autorul pare a se simţi mai bine. Spun mai, deoarece bine nu se simte în niciun -ism – realism, formalism, raţionalism, funcţionalism, brutalism –, fie el chiar şi al modernismului. Pare paradoxal cum marile întrebări metafizice, ce fac deliciul atâtor jurnale, nu apar explicit în diarismul lui Dorin Ştefan. Pare, şi totuşi nu, fiindcă ele ar putea fi cumva sublimate şi încărcate în teritoriul arhitecturii, unde se pot regăsi sub diverse forme absconse. Căci clădirea, învelişul structural al vieţuirii umane, are viaţă şi denotă o astfel de fiinţă la care profanii nu au acces decât tangenţial şi numai dacă se iniţiază. Cartea este plină de pontifi şi iniţiaţi în tainele acestei arte atât de copleşitoare. Fiinţa spaţiului construit este una specială, dar nu mai puţin metafizică în sensul filosofic al trăirii. Ontologia omului nu se poate separa de ontologia construcţiei, a locuirii sale, a mediului urban în care se mişcă.

Dorin Ştefan revelează un apriorism al modernităţii, o stare ancestrală ce se vede încă din templul egiptean (deşi mărturiseşte că la piramide nu a simţit niciun fior), precum şi faptul că arhitectura refuză să aibă structura conectată doar la ţevile geometriei generatoare de simetrii. Se alătură manifestului proferat de codul anticlasic al lui Bruno Zevi. Cu toate acestea, autorul ne face adeseori să simţim că spiritul său creativ se situează pe terenul calm, meditativ al apolinicului şi nu în disconfortul clocotului dionisiac. Gestul lui e revoluţionar, ancorează apolinicul în modernism, acolo unde bat vânturile aspre ale dionisiacului. Adesea se revoltă împotriva coloanelor, precum Brâncuşi se revolta împotriva biftecurilor michelangeloniene, alungând clienţii care trăiesc încă nostalgia stilurilor neocoloniale propagate de serialul Dallas.

În ciuda teoretizărilor de tot felul, modernismul este situat în spatele revoluţiei tehnologice, în însăşi libertatea artei de a se juca prin şi cu puritatea spiritului. Modernitatea nu poate fi încorsetată, îngrădită în vreo formă ce vrea s-o capteze, legitimându-se mimetic pe piaţa arhitecturii. Astfel, ca într-un mozaic, sunt generate mai multe modernităţi. La modul general, modernitate ar putea însemna libertatea arhitectului de a se juca cu spaţiul descoperind optimizări funcţionale, dar şi cu plastica obiectului, atât în măruntaiele sale, cât şi în modul anvelopării lui prin faţadele sale. Trebuie înţeles faptul că prin această epidermă, mai mult sau mai puţin îngrijită, clădirea radiază cultură spre universalitate.

A concepe clădiri, cel puţin în unele cazuri, transcende ideea de ficţiune, aşa cum este ea în literatură, bunăoară, unde spaţiile, de regulă, rămân fictive, cu personaje fictive, iar consumarea lor se face într-o lume fictivă. Fictivitatea arhitecturii ar trebui să fie o stare iniţială, tranzitorie, sau cel puţin aşa constată cei care au capul plin de idei ce, puse pe planşetă, nu pot lua fiinţă, căci arhitectura concretă este dependentă de investiţii. Arhitectul eşuează de multe ori în labirint, fie din cauza muzelor sale rebele, fie a orgoliului comanditarilor (Dedal, Meşterul Manole), fie, cel mai adesea, din cauza subfinanţării sau a retragerii acesteia din varii motive. Firul Ariadnei trece obligatoriu prin mâna bancherilor care-i stabilesc traseul final.

Arhitectura este o artă legată de investiţii şi, deci, de costuri semnificative, de lumea versatilă, fluctuantă a finanţelor. Ea prinde viaţă acolo unde sunt bani şi acest fapt ni-l întăreşte adeseori autorul. Astfel, Dorin Ştefan ne prezintă Universitatea Ion Mincu ca un club în mare măsură, la vârful său, al oportuniştilor ce pot să se deghizeze şi să se mişte în arealul puterii politice. Şi asta dintotdeauna. Trebuie să fii un mistagog al acestei arte pentru a deveni erou, a avea resurse, a călători, a te menţine puternic în imediata apropiere a celor cu adevărat puternici. Eroii devoratoarei arte arhitecturale, vip-urile acestei lumi, Cezar Lăzărescu, Ascanio Damian, Mac Popescu sau Cornel Dumitrescu apar ca pioni auriţi, ţesuţi în iţele în care ideologia se împleteşte cu arhitectura şi cu posibilele ei faţete. Lupii tineri, precum Dinu Patriciu, stau la pândă, vânând oportunităţile apărute. Aici se dau luptele intestine pentru influenţă, pentru tronurile acestui voievodat al artei. Sub protecţia acestor voievozi de bună credinţă trebuie să înţelegem că adeseori arhitectura reuşeşte să scape de sub restricţiile ideologice care ar cangrena forma ei finală. Adeseori, dar nu totdeauna, situaţie care conduce spre multe frustrări. Ucenicia şi, implicit, relaţiile accesului în castă se fac încă din perioada obligatorie de pregătire pentru intrarea în facultate. Oportunismul, cât şi antioportunismul au făcut dintotdeauna casă bună cu toate formele de artă. Artiştii au fost fie revoltaţi, fie pliaţi pe structurile de putere. Căldicelul nu prea are loc în artă şi, cu atât mai puţin, în arta arhitecturii.

Citind însemnările autorului, ne dăm seama că mare parte din ideile ce structurează iniţial un proiect rămân în această fază incipientă. Multe propuneri, chiar cele mai multe, împietresc ca potenţialităţi neîmplinite, învelite într-o zidire ce nu va putea depăşi fictivul. Fie că alte idei şi viziuni, uneori rivale, le dau cumva la o parte, fie că nu prind viaţă. Evident că multe frustrări apar şi în aceste cazuri. Şi, totuşi, există o supapă care mai poate scădea aceste stări de frustrare: concursurile de arhitectură, atât interne, cât şi internaţionale. Aici, într-o fictivitate asumată, arhitecţii îşi zidesc din speranţe ideile. Concursurile ocupă un spaţiu important în activitatea profesională a autorului, în ciuda multor eşecuri care apar consemnate. Competiţia, lupta generată de aceasta îl motivează. Astfel, satisfacţiile sunt mari când jocul este câştigat. Celebrul Taiwan Tower şi agitaţia ce se declanşează îi conferă energia ce spulberă nerealizările anterioare.

O altă latură care prinde consistenţă din când în când este muzica, ale cărei fineţuri şi secrete le descoperă şi adânceşte în cadrul Clubului A, unde cunoaşte pe viu diverşi creatori implicaţi în arta compoziţiei. Face referiri detaliate la jazz, pop, pop-rock. Evident că simpatizează cu cei care au trecut şi pe culoarele arhitecturii, precum cei de la Pink Floyd sau, în domeniul regiei, Liviu Ciulei.

Brâncuşi pare a fi o constantă a preocupărilor sale încă din liceu. De altfel, prin curajul său, Brâncuşi incită pe toată lumea care rezonează într-un fel sau altul cu modernitatea. Sintagma de părinte al sculpturii moderne nu i-a putut fi smulsă, deşi încercări au fost în critica occidentală, punându-i-i alături pe Arp şi pe Moore. Ca cei mai mulţi intelectuali români, nu poate trece peste laşitatea academicienilor care l-au judecat refuzând, în numele României, oferta nepreţuită a sculptorului.

Cartea este împănată cu picanterii: anecdote, bancuri, situaţii ilare. Arhitecţii din mediul autorului sunt, cu toţii, nonconformişti, aşa cum le stă bine unor adevăraţi artişti. Marea majoritate a scăpat pe diverse căi, mai mult sau mai puţin aventuroase, de tirania comunistă şi-şi dau măsura prieteniei prin diverse relaţii şi aranjamente în proiecte şi colaborări străine. Autorul recunoaşte că nu l-au încurcat nici comuniştii, nici miliţia, nici securitatea, nici chiar ideologia ce ar fi trebuit să se răsfrângă în proiectele acelor vremuri, ci, într-o oarecare măsură, monotonia şi previzibilul vieţii acelei perioade. Nu a putut evada din spaţiul concentraţionar în lumea liberă, dar, mai ales, a liberei exprimări, oprit de omenescul din el: iubirea pentru o femeie. Pare a ne spune că nu are niciun regret, România i-a adus cam tot ce îşi dorea, iar ce nu i-a adus România, şi-a luat singur, punându-şi pe cap coroana, asemeni lui Napoleon la Notre Dame. Din tot acest corp amplu al însemnărilor sale reiese că a fost un răsfăţat al destinului, ce-i drept, acest răsfăţ este dublat de multă muncă, multă ambiţie şi, fără doar şi poate, mult talent. Fac şi aceste fapte parte din autodenunţ.

Autorul călătoreşte foarte mult. Călătoria, sub toate formele ei, a fost dintotdeauna o parte importantă în iniţierea intelectualului, dă greutate activităţii unui profesionist, încă de pe vremea lui Goethe şi chiar mai înainte, în Renaştere. Este şi un privilegiu pe care nu foarte mulţi şi-l pot asuma. Călătoria arhitectului este şi cunoaştere profesională, dar şi aventură. Oricum, lumea a devenit mult mai mică şi, astfel, mai accesibilă din punct de vedere al timpului şi, poate, şi al costurilor. Alocă mari spaţii Japoniei şi Braziliei, ţări în care, sub aspect arhitectural, modernismul s-a impus în mod hotărât, făcând casă bună cu vernacularul locului.

Scriitura este proaspătă şi adeseori alertă, modernă ea însăşi. Adesea, textul deschis, amplu, explicativ se contractă brusc într-o propoziţie scurtă, dar penetrantă precum: „23 mai: a fost o furtună în Bucureşti”. În ultima parte a jurnalului, autorul se dedică Net-ului şi FB-ului, întărind astfel mijloacele ce eliberează perspectiva modernismului şi în viaţa de toate zilele. Trece uşor de la zonele meditative la cele ample, dramatice chiar. Nu lipsesc sugestii de tot felul. Nu este simplu să-ţi explici viaţa, chiar dacă o faci în propria-ţi vitrină. Viaţa unui arhitect de succes este extrem de încărcată, tensionată adesea, chiar dacă în teritoriul spiritului ai o structură apolinică. Peste 440 de pagini de autodenunţ, cum zice autorul. Evident că, sub masca autoironiei, denunţul nu este uzitat în forma lui depreciativă. Sună mai degrabă a alint. Dorin Ştefan duce în spate peste 45 de ani de preocupări în domeniul arhitecturii. A parcurs toate complicatele meandre ale profesiei: planşetă, multă planşetă, şantier, catedră, începând ca asistent din anul 1979. Şi-a creat, astfel, mulţi discipoli din varii generaţii de studenţi.

Revenind la scriitură, naturaleţea unor comparaţii este seducătoare. Spre exemplu, corpul urban al unei localităţi, cu multiplele lui organe, poate fi asemuit cu un mileu din macrame croşetat de bunica, în care rondelele acestuia, concepute separat şi montate într-un anumit joc, ar putea reprezenta diverse zone urbane, cartiere.

Dorin Ştefan, la vârsta şi cariera sa, cu spiritul tânăr, încă este în căutarea Graalului arhitecturii, dar dă adesea peste câte un nod gordian, măiestrit împletit de om de la începuturile nevoii sale de locuire, nod ce nu poate fi tăiat decât printr-un act rebel, generat de alchimia modernităţii. Astfel, într-un final, autorul pare a paria aproape totul pe modernitate.

My modernism. Dar oare ce o fi şi asta?