| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Cristian Liviu BuradaVără suprarealistă Vară incandescentă cu heruvimi bronzaţi Şi cu arhangheli negri dogoritori hipnotici Cu-apusuri precum sorţii încremeniţi în zaţ Şi răsărituri mate pitite-n nori narcotici Abia se mai iveşte dorinţa de-a fi Şi ea dogoritoare prelinsă abisal Se scurge totul parcă-ntr-un ceas de-al lui Dali Ce sprijină pe-o cârjă ca pe un piedestal Cerşind ziua de mâine ca pe o vindecare Chiar dacă te aştepţi ca ultima să fie Acum orice silabă te chinuie te doare Şi ai vrea pulverizat tot duhul din stihie Dar n-ai şti cum şi-ai trece iar hotarul Însă toţi heruvimii-ţi vor cere înapoi darul. August 2024, Craiova Seminţele cometelor Să continuăm ştiam că nu se poate Aşa simplu cu un abur de poem Ivit din ploi ori galaxii trădate Tocmai acum când mai tăcuţi suntem Deşi ar fi răspunsuri-nimeni nu întreabă Nici de vreun soroc ce nu mai vine Nici de minuni reinventate-n grabă Şi vânturate-n trupuri drept destine Deja ni s-au ascuns oasele-n pietre Albite de saliva unor milenii fade Privirile ni-s duse-n imense diametre Urmând să se topească în cascade Iar tu îmi ceri să-ngrop în stinse vetre Seminţele cometelor nomade Clepsidra dintre respiraţii Credeam că toată viaţa îmi va fi dat să ascult Ceea ce alţii n-ar putea vreodată să audă Acum ştiu că de fapt n-a fost niciun mare secret Era doar vântul care-mi răsfira cuvintele Până la picioarele prietenilor Tot ce a mai rămas este doar Scâncetul cuvintelor strivite Sub paşii lor foarte apăsaţi Mai credeam că destule răspunsuri La întrebările ivite aveau să se nască De sub firele de iarbă ori dintre secunde Oglindite-n roua dumnezeiască Sub ceruri devenite prea scunde Peste cărările către niciunde Clepsidra dintre două respiraţii Nu-mi mai dă răgaz Pentru prea multe aşteptări Deja mă pregătesc să îmbrac un fel de pelerină Care mă va face aproape invizibil Şi surd şi orb la toate Abia atunci mi se vor arăta poate Răspunsurile mult aşteptate În şoaptele aceloraşi pale de vânt Ce până nu demult cuvintele mi le-au răsfirat La picioarele prietenilor Care de mult mă vor fi uitat. Ce mă mai desparte de mine Strigăte cufundate în adâncuri de ochi Ca ancorele uitate prin fiorduri foarte mici Sub zări încercănate de orizonturi reci Toţi m-au crezut plecat dar eu sunt tot aici Rătăcitor pe-alături de poteci Şi mă izbesc mereu de strâmte maluri Nemaiputând să trag spre înainte Deşi aş fi putut să iau aminte Că mările pe care le-am visat Nu din apă şi sare erau ci din cuvinte Privesc disperat icoanele-busole vindecătoare Îmi este teamă că mă voi rătăci pe vreme rea De celălalt când mai mic când mai mare Cel care-mi duce umbra în spinare Aflat doar cu o respiraţie mai departe Oricum să vă spun n-aş mai putea Pe mine de mine ce mă mai desparte. Sufletul coroană de aur Pentru sora mea Mili Nu ne puteam despărţi aşa doar cu un cântec sau un poem Tu abia şopteai ceva despre trecerea ce răzbate prin toate Eu te imploram să mai stai să mai ştim să mai vrem Dar zâmbind amar îmi spuneai că nu se mai poate... Rămăseseră doar cuvinte nerostite în jurul nostru nu mai era aer Oceanele tăcerilor viitoare deja ne cereau să le fim liman Lumina palidă se topea în fuioare de vaier Secundele-n apusuri uitate îşi căutau alt cadran Deodată ţi-am văzut sufletul o coroană de aur devenit Deasupra noastră şi a tuturor lucrurilor ridicându-se foarte încet Către ramurile copacilor albaştri despletiţi la zenit Cu seve-ncătuşate de mereu alt secret. Multe din firele astea chiar eu le-am urzit Se întâmplă câteodată lucruri spectaculoase Iată cum tramvaiul acesta Zdrăngănind pe calea sa de rulare Tramvaiul care străbate oraşul în noapte Precum despică joagărul ruginit un tei în floare Tramvaiul acesta zic are în pântecul său Doar poeme aşezate pe scaune Ca nişte pasageri unii gălăgioşi Alţii tăcuţi şi trişti Aşa plin de poeme trece chiar prin mine Dar nimeni nu vede Mă taie în două pur şi simplu Iar poemele toate se revarsă în mine Închizându-mi rănile Din care asurzitor ar fi ţâşnit Arteziene de sânge Iată m-a străbătut tramvaiul O imensitate mă înfăşoară acum în fire mătăsoase Ca pe o mumie de cuvinte Eu ştiu că multe din firele astea Care m-au imobilizat deja Chiar eu le-am urzit. Doar din mine însumi plecasem Ca să recunosc drumul înapoi Am început să arunc în urma mea pe poteca îngustă Cuvinte mai mici sau mai mari Cum nimeream să le scot din desaga Ce-o aveam la îndemână Din cuvintele astea mi-am zis Că la întoarcere voi face un ghem Pe care să-l las alor mei Pentru ca nici ei să nu uite vreodată De unde au plecat şi unde să revină Eu nu după lâna de aur plecasem Nici să răpun vreun minotaur Erau prea grele poruncile astea pentru mine Nu plecasem nici peste mări îndepărtate Şi eram singur fără semizeii argonauţi Doar câteva amintiri ca un colier diamantin Aveam la vedere Nu de acasă ci doar din mine însumi Plecasem un pic Fiindcă eram tare curios să văd Cum sunt celelalte lumi din afara mea Care adevărat este Precum nişte veritabile sirene Mă ademeniseră mai demult Oh ... dar minunatele lumi din afara mea Toate m-au izgonit Întoarce-te de unde ai venit nepriceputule Nu ai nimic extraordinar în tine Dar cum m-aş putea întoarce Când vijelii ninsori şi ploi interminabile Mi-au spulberat toate cuvintele Despre care crezusem că semne perene vor fi Cum să mai merg înainte sau oriunde la întâmplare Chiar dacă mai am câteva cuvinte de esenţă tare În desagă ori prin buzunare Sunt şi ele gata să mă părăsească la unison Monede să fie pentru trecerea cea mare Dincolo de Acheron . Nesăbuita mea jumătate de viaţă Într-o veche servietă mi-am pus Jumătate de viaţă Învelită între paginile unui ziar Împăturind bucata asta Ca pe o pulpă de carne grasă Pe vreme de criză alimentară Mi-am dat seama că nu pot trece neobservat Şi că în curând îmi vor smulge servieta din mână Nu neapărat pentru nemaipomenitele întâmplări Din jumătatea mea de viaţă Ci mai ales pentru ziarul Îmbibat cu informaţii mult mai utile Decât cele mai interesante fragmente Din jumătatea nesăbuită a vieţii mele Care nu mai erau decât nişte pete de sânge Peste titlurile de-o şchioapă din ziarul Devenit papirus aproape viu Firul mătăsos al poemului Eu ştiu că măcar foarte puţin Din ce s-a scris mai frumos în poezie A pornit şi de la mine Razele de lună în nopţile de vară Sclipirea şi-o iau de la firele mătăsoase din pânza Celui mai mic şi mai necunoscut păianjen Cine poate să ştie câte miriade de păienjeni mici Aproape invizibili Şi-au pus toată munca la dispoziţia lunii Pentru ca razele ei să fie şi mai strălucitoare Cam asta este cu poeţii toţi ţin ascuns înlăuntrul lor Miraculosul fir mătăsos al poemului Dar numai luna şi alţi câţiva aştri luminează a poezie În nopţile calde de vară. |