Realismul postdecembrist sau proza compozită

Dacă aş merge pe ideea că gura prozatorului adevăr grăieşte, aş credita spusele lui Traian Dobrinescu din nota autorului la Siberia de la capătul drumului, mai exact că: „în submersiunea profundă (aşa pare să definească Traian Dobrinescu efortul, sau după caz, uşurinţa de a scrie] [ai şansa să regăseşti timpul pe care l-ai crezut uitat şi pierdut”. Cu toate astea, n-aş zice nici pe departe că prin Siberia de la capătul drumului prozatorul face un demers similar celui întreprins de Proust în celebra sa Ŕ la recherche du temps perdu. Nu, nici vorbă despre aşa ceva. Fie şi numai pentru că timpul uitat în aparenţă devine la Traian Dobrinescu un ţinut în care poţi să re-trăieşti, un spaţiu unde se poate manifesta aventura ori aventurile unei vieţi, a autorului însuşi, sau a oricăruia dintre noi, odată ce vom considera ca exprimare cu valoare de axiomă mărturisirea prozatorului. Această aserţiune devine posibilă fără echivoc după parcurgerea întregii proze din Siberia de la capătul drumului, fiindcă acolo, în acest întreg, timpul uitat, definit anterior ca un alt spaţiu derivat din timpul trăit deja, resoarbe în sine şi face să se re-trăiască povestea autorului, dar şi poveştile altora care se pot constitui din măcar o parte a cititorilor.

Volumul masiv de proză ne propune participarea la o aventură fabuloasă, alături de autor, un adevărat Iason modern, ca atare pragmatic, plecat ce-i drept fără corabia Argo şi fără argonauţi, dar alături de prieteni aleşi fără a greşi prea mult, în căutarea nu a lânii de aur, ci, printre altele, a metalelor rare şi scumpe, a lemnului din vastele păduri siberiene, dar, mai ales, neocolind, ba chiar căutând să înfrunte pericole extraordinare. Proza are o fluiditate generată cu siguranţă şi de sinceritatea autorului, asumată dintru început, din dorinţa sa de a fi cât mai corect cu faptele şi mai ales cu personajele, destul de numeroase, dar, ce-i drept, foarte apropiate prin trăiri şi simţăminte similare.

Toate personajele şi acţiunile acestora vin ca nişte afluenţi către fluviul numit realitate crudă, trăită, iar acum propusă spre re-trăire prin pana şi implicit prin talentul autorului, menită să se solidifice undeva în memoria cititorului care se va fi putut regăsi în acest clocot al acţiunilor multiple, descris cu un realism pe alocuri aspru, aşa cum plini de asperităţi şi capcane au fost şi acei ani de la sfârşitul secolului trecut, un realism subordonat total regulilor consacrate respectivului curent literar, adică detalierea ridicată la rang de tehnică, perspectiva narativă obiectivă şi chiar prezenţa, dar nu neapărat în exces, a toponimelor, toate acestea conferind prozei maximă autenticitate, iar lectorului chiar convingerea că acţiunea şi personajele sunt reale, şi că el însuşi poate participa direct la oricare deznodământ. Un realism după canoanele consacrate, dar şi poetizat nu de puţine ori, fiindcă nu trebuie să pierdem din vedere nicio clipă că prozatorul care ne-a dat Siberia de la capătul drumului este, în acelaşi timp, autorul volumelor de poeme Cântec de violoncel. 60 de texte lirice　(2002),　Urme. 51 de texte lirice　(2004), Şi urme vor rămâne toate, apărut în anul 2014.

„Mâncăm tăcuţi, gândindu-ne în ce fundătură de lume am ajuns. Cum nu văzuserăm din Zapadnaia Dvina decât un drum troienit în amurg, nici nu puteam să ne facem o părere despre locul unde ne aflăm. Doar că am ajuns undeva unde zăpezile se întrec cu gluma. În ce fundătură am nimerit, frate? oftează Oleg. O să vedem dimineaţă la lumina zilei, încerc eu să cred că la lumina zilei lucrurile vor sta altfel. N-o să ningă la nesfârşit. N-o să ningă, este şi el de părere, dar nici curând nu se va opri.

Ce bem, ceai sau vodcă? Ceai, îi răspund. Televizorul, un Rubin vechi, din vremurile glorioase ale comunismului, dădea imagini din Nogorod şi Leningrad, unde îngheţaseră Neva, râul Volhov, lacul Lodoga şi Golful Finic, prinzând în gheţuri vapoare mici şi mari.

A doua zi, afară totul este otova, nimic gri. Coborâm dezbrăcaţi, cu un săpun şi două prosoape. Recepţionerul se uită la noi ca la nişte arătări. Dobri utro... dobri utro... Ne urmăreşte cu gura căscată cum ieşim în zăpadă şi ne frecăm cu săpun. Zăpada crescuse până spre piept. Parcă ne bălăcim într-o apă albă. La început e mai greu, îi spun lui Oleg. Să nu păţim ce-ai păţit tu iarna trecută, îmi zice clănţănind. Dăm cu zăpadă şi cu săpun până ne umplem de clăbuci, apoi numai cu zăpadă, ca să spălăm clăbucii. Trec minute bune. Încet, strânsoarea frigului se înmoaie, făcând loc căldurii care vine dinăuntru. Ne scufundăm în zăpadă şi ne încurăm ca nişte animale tinere şi sănătoase. Nici urmă de pârtie care să treacă pe acea stradă albă. Clădirile sunt năluctoare forme albe, cele mai multe, cu un etaj. Frigul din timpul nopţii se topeşte încet, încet. Ne frecăm cu prosoapele până ni se înroşeşte pielea. Zăpada cade rară şi insistentă.”

Din tablourile şi figurile bine conturate surprinse în ele, toate mişcătoare ca un abur imprevizibil, răzbate cu pregnanţă când goana după afaceri şi câştiguri, care mai de care mai riscante, derulate printre cămătari, recuperatori periculoşi, mafia rusească, trupe înarmate până-n dinţi, care oricând pot să pună în pericol însăşi viaţa, când teama de ziua de mâine, teama de război şi de moarte, regretul de a nu fi fost mai mult împreună cu cei dragi. Dar cei dragi pot fi în ţară, aici, în România – copiii, soţia –, sau tot aici, la noi, în Basarabia şi poate chiar la capătul Siberiei.

Problema, sau tema de rezolvat propusă de prozator cititorului este următoarea: unde poate să fie capătul drumului, fiindcă devine limpede că Siberia nu este, deşi ar fi putut fi un capăt de drum, aşa cum pentru prea mulţi a fost, în condiţii dramatice, chiar capătul vieţii? Traian Dobrinescu m-a convins odată în plus, şi nu cred că sunt singurul, că toate drumurile îşi găsesc finalul doar în interiorul nostru, în arealul nostru ideatic, plin de amintiri, de dorinţe, de regrete, de victorii şi eşecuri, dar şi de aspiraţii, de provocări care mai de care mai desuete, adică de viaţă, viaţă adevărată, nu simulată.

O altă temă care se cere anvizajată ar fi aceea că orice capăt de drum, oricare revenire la matcă, în sine, este doar pretextul unui alt început, al unui nou drum, cel puţin la fel de imprevizibil precum cel abia încheiat. De fapt, noi, oamenii, suntem nişte veşnici şi vajnici călători în afara, dar mai ales în interiorul nostru, aceasta pare să fie doar una dintre cheile în care poate fi abordată proza lui Traian Dobrinescu din Siberia..., şi mă feresc să pun o altfel de etichetă, fiindcă, de fapt, avem de-a face cu un compozit, reuşit ce-i drept, format dintr-o matrice memorialistică bine definită şi stabilizată sub aspectul construcţiei, ranforsată cu autentice însemnări/ jurnal de război.

Traian Dobrinescu a străbătut el însuşi fabuloase, neverosimile cărări după absolvirea Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai”: de la profesor într-o mică localitate, la a fi patronul unui ziar privat, evident după decembrie Ľ89 – printre primele ziare de acest fel, dacă nu cumva chiar primul de după revoluţie, la afaceri de import-export cu tot felul de lucruri – de la produse agricole la televizoare, stofe ori metale rare –, la corespondent pe frontul de război din Transnistria, până la a ajunge parlamentar al României, cum altfel decât liberal, calitate în care a reuşit să promoveze, printre altele, legea prin care revistele Uniunii Scriitorilor din România au finanţare din bani publici, ceea ce, evident, nu este puţin lucru.

Nu are nicio importanţă cât de profitabile au fost (dacă vor fi fost...) afacerile ivite pe parcursul acestui nemaipomenit de riscant periplu propus de autor, dar pot spune că, în urma acestuia, Traian Dobrinescu a rămas credincios sieşi prin literatură, aducându-ne dinspre întinderile îngheţate ale Siberiei, nouă, cititorilor, o minunată proză care merită a fi citită, savurată, bineînţeles comentată şi chiar premiată, fiindcă alături de cele scrise anterior se conturează şi mai clar imaginea unui autor de literatură bună, care contează în contemporaneitate.