Poezie

Oriîncotro
Eu cred deopotrivă şi că exist şi că nu exist

Eu cel sătul de mine însumi
Sastisit de propriu-mi suflu
Nu sunt totdeauna prezent aşa cum pare
Am rămas într-o latentă aşteptare
A şirurilor de erori pe care le mai am de făcut
Chiar dacă încă mai caut prin cufere vechi
Sfeşnice de lumină care să-mi decoreze dimineţile mate
Pe care adesea mă îndoiesc să le fi trăit vreodată

Tramvaie ticsite cu umbre din toate timpurile
Îmi străbat fiecare secundă pe care o inspir
Adesea câte o umbră coboară din fiecare tramvai
În staţia la care eu tocmai aştept
Şi se lipeşte de mine
Să vadă dacă este chiar umbra mea

Până acum niciuna nu mi s-a potrivit
Întotdeauna devin fie prea mare
Fie foarte mic în comparaţie cu umbra
Dar de cele mai multe ori dispar pur şi simplu
Şi nu pot să urc în vreun tramvai
Care să mă ducă oriîncotro

La braţul ei
Am simţit-o în urma mea păşind
Ca o balerină pe poante de rouă
Apoi m-a prins strâns de braţul stâng
Aproape că s-a lipit de mine

Avea pe faţă şi în păr toată ceaţa
Unei dimineţi de toamnă

Nu ştiu din care motiv mă feream
Să fiu văzut la braţul ei
Deşi era mai frumoasă
Decât oricare vis

Te cunosc te ştiu foarte bine-i-am spus
Dar niciodată nu mi-ai fost atât de aproape

Acum ai putea să treci chiar şi noaptea
Printr-o pădure cu mine
Mi-a spus Ea – Teama de mine însumi

Despre poeme
Spre seară mi-ai spus
Să nu mai umblu prin preajma ta
Cu poeme – nici măcar în gând
Fiindcă tu le auzi şi le simţi
Inclusiv pe cele care roiesc în jurul meu
În mintea mea
Cele neaşternute pe hîrtie

Şi asta este doar una din lecţiile despre poezie
Pe care mi le-ai dat

Poezia adevărată nici nu trebuie rostită – mai spuneai
Ea se aude mult mai clar aşa nerostită
Doar ştiută a fi undeva prin apropiere
Cum sunt toate lucrurile şi fiinţele
Care ne înconjoară
Sau cum sunt întâmplările răsăriturile sau apusurile
Ori alte minuni pitite sub firescul cotidian 

Şi tot tu mi-ai mai spus într-o altă seară
Că dacă doresc să-ţi spun ceva despre noi
Să şoptesc doar înlăuntrul meu
Fiindcă tu vei auzi şi vei înţelege totul
Şi îmi vei răspunde cu un zâmbet sau o mirare
Făcând să tresară oglinda vălurită a zilei
Sau respiraţia caldă a nopţii

Festinul unde să te bucuri zgomotos
De câteva toamne zilele mele trecute sunt duse în goană
Pe copitele aurite ale jertfelnicilor cai
Departe într-un hău sub o bulboană
Bine ascunsă nu prea departe de rai 

Ştim – îmi şoptesc câţiva arhangheli fără noroc 
Încă prinşi în strânsori de icoane – ştim că te doare
Dar trebuie să înţelegi că la un anume soroc
Suntem obligaţi să facem un fel de salubrizare
Şi te vom scăpa foarte uşor
De ceea ce nu-ţi mai este folositor 

Cu zilele care ţi-au mai rămas din întâmplare
Poţi să plăteşti un festin unde să te bucuri zgomotos
Fără să mai fii apăsat de cele care 
Nu ţi-au fost nicicând de vreun folos

Resturile visurilor tale arzătoare iată
Deja ruşinat le porţi ca pe o cocoaşă
Curând vei dori să te eliberezi de îndată
Şi de această iluzie devenită laşă

Din zilele şi visurile toate câte vor fi fost
Purtate pe copite de caii jertfelnici
Ploi inverse vor rândui un compost
Pentru mulţi alţii – cu tine identici...

Ascunşi dincolo de bine chiar dincolo de rău
După norii striviţi sub copite de cai
Departe într-o vale peste o apă peste un hău
Sau într-o grădină nu prea departe de rai

Viperă îndrăgostită vara
Viperă îndrăgostită – vara aceasta
Se târăşte pe caldarâm

Până spre dimineaţă îmi fusese inel de logodnă
Înfăşurată languros pe deget
Acum mă urmează supusă prin cetate 
Dar la apus ca un ştreang jucăuş mă va sugruma
Apoi mă va preface într-o biată furnică
Şi tot ea mă va înghiţi cu iubire

Iar când în toamnă probabil mă va elibera
Cu siguranţă nu voi mai fi nimic din ce-am fost

Poate mă vor recunoaşte câţiva prieteni
În ruginiul unde apun
Toate marile iubiri
De-o vară

Totem
Praful de pe cuvintele încă nerostite
Lăsate-n dodii de bicisnici gnomi
Cu zvâcnete uitate printre site
Din litere-ncrustate pe atomi

Până mai ieri ninsese pe o liră
Cu corzi ascunse-n tresăriri cuminţi
Făcând să pară că respiră
Poemele care nimbează sfinţi

Printre torenţi galactici de tăcere
Fără memorie în şoaptă decăzut
Nu sunt ursite ca să-i poată cere
Păcatului să nu-i mai fie scut

E praf stelar – nu vine – nu se duce
Totem aproape ferecat în cruce

Plecarea cuvintelor
Au plecat cuvintele din poemele mele
Cum apele se retrag din albiile râurilor
Pe vremuri de secetă
Mi-au ramas doar paginile albe
Mai albe decât fuseseră vreodată
Gata să primescă noi semne

Oricum îmi uitasem toate poemele
Doar câteva metafore mai erau în mintea prietenilor mei
Crezându-le mici monede pentru vămile viitoare
Numai bune pentru îmblânzit furia stihiilor de tot felul

Si eu bietul de mine care credeam
Că unele cuvinte – cele mai credincioase
Vor rămâne lipite de mine ca nişte umbre
Ale respiraţiilor mele din ce în ce mai slabe
Sau măcar prin apropierea mea vor poposi
Precum frunzele arămii lângă tulpina copacului
Căruia odată demult chiar nimb îi fuseseră

Ce-mi mai puteam dori de la ele
Decât să aşteptăm împreună cu resemnare
Venirea iernii totale
A iernii absolute pe care miriade de cuvinte
Şi semne şi sunete şi culori şi visuri
Nu pot s-o înfăţişeze nici măcar cu aproximaţie

Iarna aceea – ultima – când din toate cerurile
Foste prezente sau viitoare
Nu fulgi albi de zăpadă vor cădea
Ci fulgi grei de beznă

Din volumul Oriîncotro,
în curs de apariţie la Editura Cartea Românească