Poeme
de Cristian Liviu Burada
Toga
Tot ce ştiai ca fiind zbor
Acum e praf şi pulbere
Ce ştiai carne
Acum e frunziş
Priviri identice
Acum adieri de lumini răzleţite
Bine ar fi să nu desfrunzeşti copacul acesta
Simt într-un alt trup al meu
Uitat până şi de întâia-i memorie
Cum oasele miruite cu uleiuri verzi
Se frâng ca vreascurile călcate de urşi flămânzi
Să nu-i rupi nici o ramură acum
Clorofile albastre mi-ar irumpe din ochi
Continui să crezi că-l vei surprinde pe el
Pe marele cerb
În spate cu toată arşiţa prăfuitei câmpii
Apoi să te laşi dus de goana sa
Prin labirinturi viclene
E târziu totuşi
N-ai cum să ştii dacă mai multe zile
Ai bîntuit prin razele sure
Pe care privirile tale
Nu pot să le- ndure
Sihastrul pentru tine se roagă marelui cerb
Din nişa de piatră triunghiulară
La fel de mare precum un mormânt
O piatră rotunjită perfect nu de atingeri
Ci de zarva divinităţilor păgâne
Topită-n somnul altor minerale
După toţi magii încă în viaţă
N-ar fi trecut decât o clipa de cînd te chinui zadarnic
Să despici razele sure dinspre frunzişul copacului
Tu încerci să-l surprinzi pe marele cerb când bea apă
Din urmele propriilor paşi
De unde tâşneşte galbenul în vîrtejuri
Ba chiar să-i iei de pe umeri
Toată arşiţa prăfuitei câmpii
Togă să-ţi fie
Chiar şi vremelnic
Joia când aş fi putut fi aproape fericit
Mamei mele, Aurora Burada
Era ultima joie din lume
Când puteam sa fiu aproape fericit
Puteam s-o privesc
Puteam să-i vorbesc
Puteam să-i spun orice-mi trece prin minte
Puteam mai ales s-o ascult
Totdeauna avea ce să-mi spună
Cu sunete albastre de dincolo de ochi
I-am scris un poem
Nu cu rima împerecheată cum i-ar fi plăcut
Ci în vers alb
Mi-a spus că-i place
Chiar dacă nu rimează
I-a plăcut când am scris că nişte păsări
Vin în câte o dimineaţă şi ciugulesc fărâme din sufletele noastre
Ca pe boabe de rouă sau ca pe sticlă pisată
Dar este mai frumos când spun boabe de rouă
Decât când spun sticlă pisată
Nu pot să-i mai citesc poemul ăsta
Acum zei primitivi -un alt fel de păsări
Îmi sfârtecă sufletul
Ca sticlă pisată
Peste care un fachir palid tocmai călcând
Şi-a însângerat cuvântătoarele tălpi albăstrite de ceruri
Îmi fac nodul la cravată
Totdeauna o întrebam dacă noua cravată
Este cea asortată şi dacă nodul este bine făcut
Mă priveşte calm
Aşteptând să-i citesc un poem
Acesta este poemul :
Da este mai frumos cînd spun boabe de rouă
Decât când spun sticlă pisată
Mozaicuri romane
Din norul acesta de cuvinte gros ca un balsam
Cum oare să mai pot face poeme
Mozaicuri romane vechi pe capiteluri înflorate visam
Şi azi abia dacă mai simt fiinţa lor cum geme
Le calcă unii duşmănos apăsând pe călcâie
Îmi scrijelesc creierii sub loviturile de pinteni din oţel
Sunt turme pe care încearcă să le mâie
Ca pe prostituate peştii la bordel
|