Ileana Roman a fost – şi pentru că există, în multe feluri, în memoria mea, dumneaei este în continuare, în fond – un fel de mătuşă a mea. Spun „un fel de”, pentru că, sincer, de la un punct încolo nu ştiu cum (mai) e cu gradele de rudenie. Fapte certe: dânsa era vară de gradul al doilea cu bunica mea dinspre mamă; deci mătuşă îndepărtată a mamei mele. Roman e numele său, Roman era numele de fată al bunicii mele de la Căzăneşti (jud. Mehedinţi, căci mai sunt şi alte localităţi, în alte judeţe, cu acest nume).

Nu am simţit apăsarea gradului de rudenie între noi. Repet: nici nu ştiu dacă, în conformitate cu datinile, la a patra generaţie se mai consideră că eşti rudă, în mod oficial, cu cineva. De fapt, nu am simţit niciodată vreo apăsare de când mă ştiu când e să fie vorba de dna Ileana Roman. Aşa i-am spus mereu: „Doamna” – chiar dacă, de multe ori, m-a invitat să o tutuiesc. Băi, puţă, noi suntem rude. Hai, gata, spune-mi Ileana! Am încheiat citatul. Nu am putut să îi spun altfel decât aşa, „Doamna”, am gândit că nu se cade să o fac vreodată. Nu am fost, de fapt, foarte apropiaţi – eu, fire analitică; dumneaei, uneori explozivă, trăind exuberant forme de dezordine cu geometrie variabilă şi (totuşi) destul de calculate.

DAR, mai ales: niciodată nu am simţit – în raport cu mine – nici cel mai mic gând încercănat despre ce fac, ce spun, ce gândesc, ce scriu. Dimpotrivă: foarte des, foarte des am stat sub umbrela generozităţii sale – care, uneori, putea să ia forma, magnifică, fie şi a numai câtorva vorbe, spuse într-o doară, în olteneşte.

În interiorul acestui mare capital de generozitate, îi datorez foarte mult – începând cu bucuria imensă a unei mari intersecţii din viaţa mea. Am debutat în volum cu poezie şi acest debut e legat direct şi foarte puternic de dna Ileana Roman. Cred că sunt primul câştigător al concursului „Sensul iubirii”, iniţiat de dumneaei, ceea ce mi-a adus primul meu volum de autor, Spectralia (la editura Prier, pe care ea însăşi o înfiinţase şi o păstorea) şi, de fapt, mult mai mult decât atât, inclusiv multă iubire (despre o fracţie de aici nici nu se prea poate povesti...) şi mult sens. Îmi amintesc foarte bine cum vorbea despre mine în acele zile în care se „tăinuia” debutul meu – nu numai că roşeam de fiecare dată când auzeam ce spune, fiindcă, deşi mult mai naiv decât acum, înţelegeam că, totuşi, exagerează aşa de mult în bine despre mine, ci şi fiindcă, Doamne, ajută, să fie cât mai mulţi oameni ca dânsa!, să auzi la 20 de ani şi un pic vorbe precum acelea echivala cu un super-„combustibil” de rachetă cosmică în literatură.

Apoi, în ani mulţi după aceea – iată, deja decenii, deşi nu îmi vine să cred că aşa stau lucrurile – cum adică „decenii”?... – am văzut, de multe ori, ce forţă de catalizare ieşită din comun poate să dezvolte un singur om, Dumneaei, Ileana Roman, şi cât e de important ca asemenea oameni să existe într-o comunitate. Nu idealizez nimic şi nu sunt naiv: ştiu foarte bine că, uneori, unele forţe care par de catalizare sunt de fapt altceva. Că unele dintre bunele intenţii ale oamenilor pot să fie catastrofe pur şi simplu atunci când sunt puse în practică. Însă ţin neapărat să accentuez, în legătură cu dna Ileana Roman – nu naiv, nu idealizând – că oameni care pot să adune în jurul lor alţi oameni şi care pot să modeleze idei (şi să le convertească în, bunăoară, cărţi sau, deşi e mai greu, instituţii cu cadenţe ale firescului) nu sunt foarte mulţi; şi, de aceea, ei sunt foarte preţioşi.

Ştiu că în 25 septembrie, anul acesta, în ultima zi din viaţa dumneaei, a vorbit mult la telefon. Pe la miezul zilei, a vorbit şi cu mine – la ora 13.04 m-a sunat, am verificat în telefon. A vorbit – şi nu puţine minute. Era bucuroasă despre noul său volum de poezie – remarcabil, căci ştiu manuscrisul de câteva săptămâni bune; un volum care era la câteva zile distanţă de ieşirea din tipografie. Croia planuri cu aceeaşi voce, cu aceeaşi energie ieşită din comun. Pentru începutul de noiembrie, ştia deja liniile directoare de la „festival”. Pe 3 noiembrie ne vedem neapărat. Şi, în stilul său inconfundabil: hai, gata, te pup, ne vedem în noiembrie, ce mai încolo-încoace, veniţi aici, o să vezi ce frumos o să fie! Apoi, peste câteva ore, de dimineaţă, în 26 septembrie, când am pus mâna pe telefon...

Una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le păstrez cu dna Ileana Roman e recentă – de anul din trecut, din septembrie 2023. Anul trecut, am fost – împreună şi cu Gabriel Chifu, şi cu Nicolae Prelipceanu, şi cu Mihai Firică, şi cu Max Iachimovski, şi cu Isa, şi cu eleganta doamnă directoare de la Palat, şi cu Valantu, şi cu Nicu Jinga şi cu profa mea de filozofie din liceu, şi cu mai mulţi oameni foarte apropiaţi mie din oraş – la un fel de festival de la Tr. Severin. Spun un fel fiindcă a fost ceva ca un uragan, în aceeaşi exuberanţă, cu momente de improvizaţie care nu se mai terminau. Ei bine, la plecare, cum ieşi din micul şi cochetul restaurant de la Teatru (sau de la Palatul Th. Costescu – acelaşi lucru!) sunt câteva trepte până la trotuarul generos din faţa fântânii arteziene. Spre plecare, etalând cu aceeaşi fantastică energie intelectuală, aşadar, vorbind mereu, eu doar apucând să deschid gura ca să spun ceva, de fapt, doar ca să respir, dna Ileana Roman a venit lângă mine şi m-a luat de sub braţ. Aşa am mers câteva zeci de metri, aşa am început să urcăm acele scări. M-a sărutat spre final – te aştept la anul, vă aştept la anul! Haide! Vino! Veniţi mai des pe aci-pe la noi! Am încetinit la un moment dat şi am lăsat-o să facă, dumneaei prima, ultimii paşi până la trotuar. Aşa cred că se cuvenea, aşa cred că se cuvine. Să fie prima la capătul unor scări pe care le-a urcat, cu bine şi în bine, de atât de multe ori!

Dumnezeu să o odihnească! Dumnezeu să vă odihnească, Doamna Ileana Roman!