– „Ne trebuie oameni”, ne mai trebuie oameni? Cât de actuală este formula din 1922 a lui N. Iorga?

– De ce „Ne trebuie oameni!“? Aceste cuvinte exprimă poate cel mai bine deficitul de resurse umane cu care s-a confruntat societatea românească în ultimii 150 de ani. Este şi propoziţia rostită de N. Iorga la o prelegere ţinută în Ardeal. Telegraful Român a preluat îndemnul lui Iorga într-un articol publicat în 1922. Iorga făcea atunci apel la elitele din fostele imperii Austro-ungar şi Rus să devină parte din comunitatea de destin naţional, propusă de statul român după 1918. Apelul său a ajuns emblematic pentru procesul statal de prezervare, generare şi educare a noilor elite academice în cadrul instituţiilor noului stat. Cu amendamentele de rigoare, formula îşi păstrează valabilitatea şi în zilele noastre. Ne lipsesc oameni calificaţi, pricepuţi în a accesa fonduri europene, după cum nu beneficiem de elite politice capabile să guverneze în interes public. Există un exod al creierelor, al medicilor ş.a.m.d. Observăm şi astăzi precaritatea formării intelectuale a multora dintre cei selectaţi să ocupe funcţii importante în înalta birocraţie culturală.

– În carte, eu şi colegii mei ne-am referit mai ales la elitele intelectuale, în special cele umaniste (istorici, critici, psihologi, sociologi, scriitori ş.a.). Dar există o cuprindere şi a unor elite mai speciale, cu deschidere către ştiinţele exacte, vădită mai ales în capitolul scris de colegul meu Narcis Tulbure, cel care a tratat zona economiştilor, a ciberneticienilor şi statisticienilor. Nu i-am uitat nici pe medici şi igienişti.

– Care sunt marile direcţii – canonice, să le spunem pe nume! – cu privire la rolul elitelor româneşti în raport cu proiectele de modernizare a societăţii? Şi în ce fel, în ce termeni apreciezi că merită să fie ele de rediscutat? Unde, cu alte cuvinte, sunt lucruri importante de spus şi nu s-au spus suficient de clar şi de des?

– Acest volum, prin studiile sale, încearcă să rediscute canonul istoriografic privitor la formarea elitelor intelectuale româneşti în decursul unor proiecte succesive de modernizare a societăţii. În timp ce numeroase cercetări asupra subiectului de până acum s-au axat pe surprinderea procesului de eliminare a elitelor în perioade de schimbări sociale radicale sau/ şi pe crearea de noi elite de către fiecare nou regim politic, lucrarea noastră se concentrează asupra unui al treilea mecanism: recuperarea/ convertirea elitelor din fostele regimuri în noile proiecte modernizatoare derulate de sistemele politice care se impun. Acest mecanism de schimbare istorică şi socială apare la fiecare tranziţie majoră, dar îi este oferită mai puţină importanţă atât în cercetarea istorică/ în ştiinţele sociale, cât şi în discursul public.

În această carte susţinem că recuperarea/ reconvertirea elitelor e parte a unui mecanism rezistent de schimbare istorică în România începând cu secolul al XIX-lea şi continuând pe parcursul întregului secol XX. Mecanismul devine mai uşor de observat în momentul în care este plasat într-o succesiune de procese modernizatoare prin care a trecut România pe parcursul secolului trecut. Aceste procese modernizatoare (crearea statului naţional, liberalismul, dictaturile carlistă, legionară, antonesciană, stalinismul, comunismul naţional, naţional stalinismul, democraţia liberală imperfectă post-1989) au loc într-un mediu social subdezvoltat, care nu este aliniat cu timpul istoric occidental.

Cred că volumul nostru a acoperit un gol; s-a desprins de acea direcţie canonică din istoriografie care afirma şi sugera că fiecare regim politic apelează aproape în exclusivitate la o nouă elită, după ce a trecut în prealabil la eliminarea vechilor elite. Cumva terenul pentru cercetarea noastră a fost deschis de Lucian Boia, în anul 2011, cu provocatoarea sa carte: Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950 (Humanitas, 2011). Boia a părăsit periodizarea convenţională şi a privit către evoluţia ideologică şi culturală a unui grup de intelectuali de-a lungul unei perioade ce traversează mai multe regimuri.

– Capacitatea cu care unii membri ai elitelor intelectuale renunţă la opţiuni, poziţii şi atitudini din trecut, „ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat“, este poate izbitoare. Un astfel de exemplu este sociologul Tr. Herseni. Iniţial a avut opţiuni de stânga, pentru ca, la puţin timp, să devină legionar, anticomunist, ba chiar un fel de ideolog al Gărzii de Fier. Ulterior, după 1948, a trecut câţiva ani prin închisorile comuniste, pentru ca, la mijlocul anilor 1960, să ajungă să vorbească la postul oficial de radio despre Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. Obiectul adoraţiei sale nu mai erau legionarii, ci bolşevicii. Această capacitate de adaptare a avut consecinţe morale (şi nu numai).

– Cum am anticipat deja, cartea noastră a avut în vedere formarea elitelor intelectuale româneşti şi locul ocupat de ele în decursul unor proiecte succesive de modernizare a societăţii (de la modernizare propriu-zisă, având în minte dimensiunea economică mai ales, până la modernizare culturală – racordarea la curente occidentale, moderniste, la modernitate ş.a.m.d.). De altfel, iniţial proiectul nostru purta ca prim titlu sintagma modernităţi fragmentare, titlu pe care ulterior l-am schimbat pentru că era prea apropiat de titlul unei cărţi recent apărute – un volum despre „modernităţi fracturate“.

Modernităţi fragmentare sugerează ideea de nedesăvârşire, de fracturare, de proces neterminat. Spaţiul românesc a trecut prin numeroase schimbări, prin tranziţii şi rupturi care au înlesnit apariţia şi importul unor proiecte variate şi concurente de modernizare. Copiate, imitate, adaptate de actorii locali sau impuse din exterior, diferitele proiecte modernizatoare pe care le-am propus spre studiu sfârşesc prin a fi incomplete, parţiale şi/ sau fragmentate. Din această perspectivă, mai ales secolul XX pare a fi veacul unor modernităţi fragmentare ce şi-au pus amprenta durabil până astăzi, prin urmele lăsate la nivel de viaţă culturală, social-politică şi de mentalităţi.

– Da, şi avem şi exemple foarte concrete: incapacitatea de a avansa în ceea ce priveşte proiectele mari, de infrastructură – autostrăzile; centurile ocolitoare ale marilor oraşe; reţelele de utilităţi etc. Guvernul tehnocrat Dacian Cioloş a iniţiat câteva măsuri foarte bune şi utile care au fost repede abandonate după decembrie 2016. A existat o comisie „de tăiat hârtii“ ce propunea măsuri concrete de „raţionalizare“ a birocraţiei, care l-ar fi scutit pe cetăţeanul simplu de diverse corvezi. Fiscul românesc nu este nici astăzi informatizat. Politizarea administraţiei şi personalizarea funcţiilor publice sunt tare ale mai multor regimuri politice pe care le vedem şi astăzi şi care dau imaginea unei modernizări fragmentare.

– Depinde la ce perioadă ne referim. Dacă avem în vedere intervalul 1947-1964, aceste elite veneau din Est. Au fost mulţi bursieri în URSS care, ulterior, reveniţi în ţară, aveau să ocupe funcţii importante, chiar poziţii de conducere în aparatul de partid şi de stat, în universităţi, institute de cercetare ş.a.m.d. În multe cazuri nu a fost vorba de opţiune individuală, pur şi simplu specializarea în Uniunea Sovietică era singura variantă. Dar nu trebuie neglijat că o parte a celor care s-au format în universităţi din spaţiul sovietic credeau sau au ajuns să creadă în noua ideologie impusă după 1945. În general, însă, elitele româneşti au privit spre Vest, unde s-au şi specializat în mare parte. Dar şi aici trebuie să precizăm mai bine ce înţelegem prin Vest, pentru că unii dintre intelectualii români s-au format în spaţiul german, inclusiv în perioada nazistă, ceea ce a însemnat şi o îndepărtare de valorile pluralismului şi ale democraţiei liberale. Recent, Irina Nastasă-Matei a publicat o carte deosebit de valoroasă pe această temă, despre studenţii români din Germania nazistă.

– La noi termenul politic s-a degradat foarte mult şi a început să se identifice cu „politicianist“ (a face politică a ajuns să însemne ceva rău). Sintagma proiect politic nu ar fi trebuit să fie neapărat în antiteză cu conceptul de proiect tehnocratic. Admit însă că la acest moment există această dihotomie. Ideal ar fi ca proiectul politic să fie însoţit de o dimensiune tehnocratică/ profesională. Pe de altă parte, nu poate exista o guvernare eficientă, tehnocratică pur şi simplu, fără sprijin politic. E nevoie de o guvernare cu susţinere politică, parlamentară, populară. S-a văzut acest lucru foarte recent, de-a lungul anului 2016. Poate că multe guvernări au iniţiat şi proiecte viabile, necesare, având la bază un calcul temeinic, „profesional“, însă în numeroase cazuri aceste planuri au fost abandonate sau deturnate. Clientelismul politicianist, corupţia, personalizarea funcţiilor publice au fost doar câteva dintre cauze.

– Se folosesc des în România (cam) aceleaşi elite pentru proiecte de modernizare contradictorii unele cu altele?

– Nu aş spune că foarte des, dar aş remarca un soi de continuitate a anumitor segmente ale elitei în poziţii influente atât înainte, cât şi după 1945. Şi am să dau un exemplu concret: Mihai Ralea, cel care a ocupat funcţii ministeriale importante sau echivalente atât în capitalism, cât şi în comunism. Simplificând, M. Ralea s-a pus atât în serviciul regimurilor capitaliste interbelice, cât şi în slujba sistemului politic comunist. M. Ralea nu a trecut de unul singur printr-un proces de reconvertire, ci a adus cu el o parte a anturajului, a amicilor/ cunoscuţilor săi din lumea intelectuală şi politică. De el au fost legaţi Tudor Vianu, Traian Herseni, Const. I. Botez şi alţii, având orientări politice diferite. Un caz interesant este ultimul, cel al lui Const. I. Botez. Ralea propusese CC al PMR încă din 1955 un plan de modernizare culturală în cadrele marxism-leninismului, care presupunea atât mai multă deschidere către Occident, inclusiv prin reluarea sistematică a schimbului de publicaţii academice şi culturale, cât şi prin iniţierea unei producţii ştiinţifice umaniste ceva mai autonome în raport cu imperativele ideologice. Apropierea lui Ralea de C. I. Botez avea să dea roade. Anul 1958 este un moment important, deoarece acum apare prima sinteză din spaţiul autohton (din perspectivă marxistă) de istorie a psihologiei, scrisă de Mihai Ralea şi C. I. Botez, colaboratorul său. Botez nu fusese un autor interbelic prolific, ba dimpotrivă; provenea dintr-o familie înstărită şi la Iaşi i-a cunoscut pe Ralea şi G. Călinescu. Avea mai degrabă o firavă formaţie de istoric al filosofiei; de altfel, atunci când Ralea l-a solicitat în echipa Secţiei de Psihologie de la Institutul de Istorie, Botez făcea parte din colectivul ce se ocupa cu redactarea unui vocabular filosofic. Ulterior a intervenit arestarea sa şi detenţia de câţiva ani. Acelaşi Ralea l-a inclus între cercetătorii noului Institut de Psihologie (al cărui director era), însă condiţia a fost concentrarea asupra studiilor de psihologie. Într-un fel, Ralea – ca şi în alte cazuri – i-a acordat şansa reconvertirii. C. I. Botez scrisese capitolul despre filosofia modernă de la Renaştere până la Kant, parte a sintezei de dinainte de 1945 (Istoria filosofiei moderne). Ei bine, sinteza de istorie a psihologiei din 1958 e importantă pentru că încetează să mai atace virulent curente „occidentale“ precum freudismul, behaviorismul, gestaltismul. E cumva o parte a planului lui Ralea de modernizare culturală limitată.

– Care apreciezi că sunt cele mai adecvate tipuri de judecăţi/ evaluări despre elite?

– Cred că un demers de tip academic, nuanţat, care să urmărească evoluţia elitelor pe o durată mai lungă este cât se poate de necesar. Abia având măcar câteva astfel de întreprinderi istoriografice, sociologice, politologice valabile (şi pornind de la ele), cred că putem să trecem şi la judecăţi de tip moral.

– Este importantă, cum am anticipat, dacă este dublată (sau precedată) şi de o judecată mai rece, mai analitică, dacă mă pot exprima aşa. Este nevoie de o astfel de judecată etică, mai ales dacă avem cât mai multe probe documentare. Să luăm cazul lui G. Călinescu. La finele anului 2014, Ionel Oprişan, cercetător timp de decenii la Institutul de Istorie şi Teorie Literară, a editat cu ample comentarii dosarul întocmit de Securitate pe numele lui Călinescu. Dosarul a devenit disponibil la CNSAS încă din 2006 şi scotea în evidenţă o realitate pe care nu foarte mulţi o anticipau (cel puţin în anii 1990, când s-au iscat numeroase dispute în jurul „colaborării“ unor mari intelectuali cu regimul comunist); în primul rând, Călinescu – perceput după 1989 drept colaboraţionist sau măcar conformist – a fost în realitate extrem de urmărit de poliţia secretă, mai ales în momente precum 1953-1955 şi 1958-1960, intervale ce corespund cu finalizarea şi publicarea celor două importante romane postbelice ale sale, Bietul Ioanide şi Scrinul negru. În al doilea rând, dosarul de acţiune informativă vădeşte faptul că mai mulţi apropiaţi şi colaboratori, care ulterior aveau să contribuie la un adevărat cult închinat lui Călinescu, au oferit Securităţii – sub constrângere sau în mod voluntar – numeroase informaţii despre viaţa (inclusiv intimă) a reputatului istoric literar. După 1989 au preferat să tacă şi să nu se mărturisească. Pe de altă parte, atunci când îl judecăm pe Călinescu nu trebuie să uităm publicistica lui de la ziarele şi revistele de după 23 august 1944, şi în special de la Naţiunea, oficiosul Partidului Naţional Popular, prin care a veştejit aşa-zisa „reacţiune“, cu talent pus în slujba răului politic şi cu cinism fără margini (atacurile lui contra unui Iuliu Maniu sunt înfiorătoare). A fost preţul promovării şi menţinerii lui ca director de institut academic.

– Aparent, elitele umaniste, şi îi includ aici şi pe scriitori în general, au excelat în laude ditirambice la adresa puterii, transformându-se în poeţi de curte. Dar cred că fiecare categorie intelectuală a avut reprezentanţi „maleabili“, de la chimistul Cristofor Simionescu, la inginerul Radu Voinea ş.a.m.d.

– Cred că elitele umaniste au o poziţie ingrată în mai multe situaţii. Un exemplu concret: istoricii care au scris despre drepturile istorice ale României asupra Basarabiei şi Bucovinei nu au avut tocmai o soartă foarte fastă, ca să mă exprim eufemistic, după 1947. Gh. Brătianu a fost ucis la Sighet. Poate medicii au fost ceva mai protejaţi de-a lungul istoriei.

– Subspecie a întrebării de mai sus: ştiinţele sau umanioarele sunt mai protectoare în vremuri de turbulenţe?

– Dacă ne referim la perioada comunistă, ştiinţele tehnice şi exacte au putut fi un refugiu mai durabil, pentru că, deşi nu sunt în afara ideologiei oficiale, prin statutul lor au oferit o protecţie ceva mai concretă. Or, istoriografia şi filosofia erau mult mai expuse. În fapt, filosofia aproape se identifica cu materialismul dialectic şi istoric, baza ideologică a regimului. În Bucureşti, la Facultatea de Filosofie nu a mai rămas în 1949 niciun profesor care predase înainte la Facultatea de Litere şi Filosofie.

– Este destul de important, din păcate. Legat de „adecvare“, comuniştii au avut un Plan A şi un plan B pentru intelectualitatea percepută ca indezirabilă. Autorităţile ideologice şi represive puteau pune accentul pe un anumit trecut inutilizabil politic (naţionalism, colaborare cu regimurile de extremă dreapta etc.) şi puteau interzice sau chiar arunca în sistemul concentraţionar astfel de intelectuali sau puteau recupera acea parte dezirabilă a carierei profesionale pusă în serviciul maselor, al progresului cultural şi ştiinţific. Totul în funcţie de atitudinea adoptată, de „plasamentul“ celui în cauză. În 1945, Vasile Luca era dispus să treacă cu vederea, în anumite condiţii, trecutul problematic al unor intelectuali, îndeosebi dacă „păcătosul“ lua poziţii favorabile noii guvernări procomuniste. Gheorghiu-Dej şi-a asumat şi el această logică de recuperare a vechii elite.

– Istoriografia autohtonă a reuşit să documenteze faptul că şi înainte de 1938 (deci în timpul pluralismului politic) conta într-o măsură importantă o anumită aliniere politică, iar cei care nu îşi asumau această mişcare aveau nevoie de multă perseverenţă şi, eventual, de o validare internaţională pentru o reuşită profesională deplină şi în spaţiul autohton.

– Pentru că nu există instituţii solide în spaţiul privat, care să aibă tradiţie şi prestigiu. Nu există autonomie în raport cu statul, iar cele mai multe resurse sunt la bugetul public. Unii (poate chiar mai mulţi decât credem) dintre capitaliştii români sunt prea legaţi de fostul regim, de reţele de influenţă din trecut. Chiar s-a vorbit despre o parte a lor ca despre moştenitori ai Securităţii. Prin urmare, nu s-au creat multe universităţi sau institute private sau alte entităţi culturale, academice, pe baze sănătoase care să te facă independent de stat şi de bugetul de stat, adică independent de numirile şi promovările pe baze politice, politicianiste, clientelare.