| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Cristian-Liviu BURADAPeretele Peretele din fața mea este umed Peste el curge o apă – nu știu de unde Nu știu încotro Perete al lamentațiilor prin care pot să trec Fără probleme de ordin fizic (nu voi ști niciodată dacă meritul este al meu sau al acestui preatrist perete) Dar totul pare aproape inutil Pentru că nici astfel nu se poate vedea Tot ce este dincolo… Iar ce se vede nu totdeauna este destul de clar Ca să poată fi înțeles Secrete foarte bine păzite Indiferent de schimbarea stărilor fizice… Și totuși o femeie uriașă cu pălărie și eșarfă Stă într-un picior Pe scaunul unei păpuși Un supersonic îi trece printre degete Propulsat de o multime de roți de bicicletă Învîrtite de energice mumii egiptene Domnule deși totul pare cuprins de nemișcare Străbătut de foșnetul eșarfei de la gîtul femeii Aici este un alt spațiu Iar spațiul acesta nu este mort… Explicație probabil inutilă De la tine pornesc poemele mele Care desigur că nu sunt poeme de dragoste Ci poeme de tine (așa-ți spuneam cînd doreai să știi exact în care anotimp al nostru ne aflăm) O emoție vegetală- priviri înfrunzite Doar în direcția bănuită a sufletului tău Coral mătăsos înlănțuit de alge albastre Urme de clorofilă lașă ar putea să mai rămînă După silabele prăvălite în semn de nesupunere La rostire… Însingurări cu ploi de august Îmi plăcea să te privesc Înflorită într-un surîs -complicele surîsului meu vreau să cred- Mlădioasă erai ca lumina prăvălită din ochi Erai aproape ca o ploaie de august Coborîtă peste trupul meu gloduros de arșiți Ca-n vechile anotimpuri O flacără adeseori erai Căci ți-am simțit trupul cum cîntă Voluptoase vegetații îți vesteau venirea Înlăuntrul somnului meu În trezie soarele imens curgea odată cu noi Nu mai trebuia nimic să căutăm Ne eram de ajuns nouă înșine Dacă lumina din jur n-am fi știut că tot a noastră este Că tot noi o făcuserăm cu atîta iubire Cu siguranță și de ea am fi dorit Să ne însingurăm… SemnScrîșnesc oasele unse cu mir Dar lucru mecanic nu este smerenia Clopote boltite din frunze Clopote surde Ascund ploi de lumină cu mantale lungi Priviri oarbe rezemate pe cuvinte prăbușite În căderi fără sunete Nici un sfîrșit nu poate să fie Cît încă sunt îngăduit Alături de păuni cu cozi imense Cu ochi de prunci în cozile lor Păsări cerșetoare De suflete pereche neiertate… Pinguinul albastru Pinguinul albastru al lui Picasso Venind spre mine Cu rama în jurul gîtului E miezul zilei … prea cald Să pot ști ce semn mai este și ăsta Îmi voi cumpăra o elice metalică De la care să pot învăța oricînd Să mă îndrăgostesc Picasso mai pictează și acum un tablou Cu ce vom face noi peste o zi Pe care mulți o definesc a fi fost totuși ieri… Schimbarea iminentă în mov De fiecare dată cînd cred că-mi vine inspirația Presimt că cineva îmi va vesti Schimbarea iminentă în mov A lăstărișurilor ca niște nimburi răvășite Capaci cu trunchiuri de aur masiv Își trădează inconștientele străvechi obiceiuri Așa rădăcinile ajung ramuri Iar sevele curg invers – dinspre cerul Devenit spumos verzui Către pămîntul ca o tîmplă de aramă Lovită adesea de trăsnete… Acoperișuri cu tone de cuvinte Din cerul acesta ca un imens uger De vacă albastră Cîteodată chiar se preling în capul nostru cuvinte Pe unii îi nimbează Bineînțeles fără ca ei știe Iar altora le fac cucuie Invizibile și nedureroase Pe cîte acoperișuri nu am văzut chiar tone de cuvinte Cîrpind găurile din învelitori Fără ca nimeni să poată înțelege Cum de nu plouă prin acoperișurile Aflate foarte aproape de cer Prin care se vede chiar cerul fără alte intermedieri… Peștii de piatră Pești din piatră rugoasă trec prin mine Memoria lor foarte scurtă nu prea-i ajută Așa că mereu uită că m-au mai traversat Că m-au mai atins și s-au mai hrănit din mine Cred că am ajuns o formă goală pe dinlăuntru Iar ei tot cresc tot cresc Unii pe o direcție alții pe alta Sau pe multe alte dimensiuni greu de perceput Mai ales după ce ești aproape devorat Și mai exiști doar prin ceea ce alții mai conțin Din tine Peștii aceștia se lovesc din nou De puținul rămas din mine Ca de marginile unui acvariu gelatinos-sîngeriu Ca să scap de ei – mai ales în momente de cumpănă -Cînd habar n-am ce mai sunt sau dacă mai sunt- Nu-mi rămîne decît să-ncerc să-i pescuiesc Cu propriile-mi mîini ca niște liane Dar mereu și mereu din mlaștinile adîncurilor mele Un bărbat foarte bătrîn Dar în foarte mare putere Îmi spune Nu încerca să prinzi vreun pește de piatră Din cei care au îngăduința mea să te cutreiere Poți să pățești ca Iona și să te înghită un pește Să te înghită toți peștii aceia de piatră Fără să poți avea destinul lui Iona Fără să ai dreptul să întrebi ceva Fiindcă iată eu te-am avertizat… Despre adorație Un bot imens al unui cîine imens Ne amușină chiar și cînd dormim Cîteodată mi-e frică de respirația sa umedă Care poate deveni oricînd băloasă Dar și mușcătoare Amușinarea poate fi împinsă chiar pînă la adorație Doar s-au mai văzut cazuri Și atunci să te ții sentimente Dar este totuși un cîine Care nu poate în mod normal să ne domine Decît prin forță sau altceva asemănător Cum ar fi chiar adorația… Anotimp Neagră umbra dimineții foșnește prin curte Nici urmă de lună Doar o altă umbră ceva mai subțire alunecă În dreptul frunzelor de gutui Prăbușit în umilințe anotimpul acesta Abia mai respiră De ceasuri întregi Milioane de spini îi simt pe frunte Nu doar ca pe coroane regești Ci chiar înlăuntrul bietului meu craniu Sprijinit de propriile- mi mîini Peste alte cîteva anotimpuri… Albastru cu păsări care țipă Ierburi galbene Prelinse din asfințituri galbene Dincolo sunt niște foste lumini Ajunse la noi abia acum Sub formă de sunete Sau cuvinte de scrum Asfințituri verzi înșiruite În salbă peste suave gîturi femeiești Cu voci albastre aproape sleite Ca de îngeri dormind zîmbitori la ferești Cîteodată mi-e dor ca de-un tainic ecou Dar îmi este și frică să pășesc din nou În albastrul acela răsturnat peste clipă De năstrușnice păsări care țipă și țipă… Fotografie sau oul începutului Muntele acesta puțin mai la stînga ar trebui Norul acela aș dori mai în centru Să poată încăpea și stîncile alea stinghere O apă curgătoare ar fi prins bine Sau măcar o cascadă Ceva care să poată liniști privitorul Bine ar fi să nu se-ntunece prea repede Nu de alta – puțin întuneric autentic nu strică niciodată- Dar aparatul de fotografiat cu burduf și trepied al lui Brâncuși Nu are blitz- Și prin el țin morțiș să privesc pentru această fotografie
Doar pe final toată imaginea reținută Va să semene cu un ou de început de lume Perfect șlefuit După el pot să curgă oricîte alte lumi… Culori de apă Rătăcesc prin cohorte de străzi și de case Toate-n ruini amenințătoare Ziua aceasta abia se mai ține zgribulită În vîrful cîtorva copaci Ce-i drept cu rădăcini argintii În curînd or să apară torente de pietre Vîrtejuri de priviri răposate ascunse În culori de apă Hai să păstrez convenția Și stele să le numesc în continuare Cu urmele jivinelor Cu umbrele copacilor Cu amintirile de gînduri Alți pași vreau să-nverzesc spre alte cărări Din alte păduri Dinspre altfel de coline Cu-nfiorări mult mai rebele Vreau mai în adîncuri pe trepte să cobor Spre ape mult mai moi Iată Luna ca o tavă de cositor aproape înegrit În mușuroaie de cîrtițe s-a topit… |