Poezia lui Mihai Măceş se ţese din exprimarea laconică prin care autorul îşi propune să rostească adevăruri pe care le consideră a fi esenţiale prin evidenţa lor, dar poate tocmai de aceea greu de fixat într-o formă atât de restrânsă (de văzut cele 20 de haiku-uri), iar pe de altă parte, din locvacitatea spumoasă, adeseori, din elegiile, psalmii şi poemele de dragoste, pe care autorul ni le propune, ca pe o veritabilă descărcare a sa. În fond, dorinţa acestuia, firească pentru un creator de poeme, e de a evada dintr-un sistem de referinţă vetust şi viciat de impostură, în interiorul căruia ne ducem volens nolens existenţa, într-o altă dimensiune, pură dacă se poate, acolo unde iubirea şi credinţa sunt culoarele care substituie în mod fericit spaţiul şi timpul.

Mihai Măceş vine în volumul Îngeri decăzuţi cu un mix ce se doreşte original (şi îl creditez a fi aşa), un compozit de stiluri în care textura principală rămâne, totuşi, metafora generată de sensibilitate şi ingenuitate (ambele fiind caracteristici evidente şi ale „personajului” Mihai Măceş).

Poezia lui Măceş se autodefineşte a fi: „aerul dintre două cuvinte/ rostite când ai timp să vorbeşti cu tine însuţi/ în şoaptă/ să nu te audă lumea”.

De la dimensiunea aceasta intimă, prezentă în multe zone ale volumului, până la pozarea zgomotoasă pe tapetul contemporaneităţii a unor adevăruri dureroase, cel puţin, dar vechi de când lumea şi poezia, precum: „în zilele noastre nemaisuferind de îngereală/ poeţii se ocupă cu chinuirea cuvintelor/ tot visând să le transforme în poezie”, nu este decât un pas. Dar acest pas este făcut de autor cu graţie poetică, cu naturaleţe şi mult firesc.

Poetul lasă cititorului convingerea că nu se preface, nu mimează, nu păcăleşte, el spune acum ceea ce crede dintotdeauna. Este un alt fel de Don Quijote, veşnic perdant în lupta cu morile de vânt ale realităţii, dar pentru poezie merită să te avânţi în orice luptă – acesta pare să fie crezul autorului.

Ca Don Quijote, Mihai Măceş exersează iluzia (devenită la autor chiar convingere) că merită să încerci să schimbi lumea prin metaforă – metafora nefiind aci decât un ecou al luptelor cu morile de vânt.

Personal, îl prefer pe Măceş ca autor de poeme în vers alb: „când te-am văzut pe aleea marelui oraş/ păşind alături de umbra ta/ enigmatic unduitor ca o ceaţă/ şăgalnic mirată de ce se-ntâmplă/ cu un surâs mai frumos ca surâsul prăpastiei/ mi-am scos din piept inima/ şi ca un cavaler medieval am şoptit/ e a ta/ e singura mea bogăţie (naturală)”. Dar sunt versuri oricând citabile şi în elegiile sau psalmii cu formă clasică din volum: „şi stelele şi iarba şi fluturii de noapte/ mai tulbură tăcerea ta nu auzi cum cad/ ca picături de brumă ca umbre vagi de şoapte/ sunt umbra ta răsfrântă de margine de iad ” sau: „…nu mai ţin minte ce m-am înţeles cu Domnul/ ce nici nu ştie dacă mai exist/ toiagul Lui de fier şi glasul lui şi somnul/ din care mă trezesc amar şi trist/ sunt mântuirea mea şi sprijinul şi slava/ şi de mă culc şi de mă scol ori strig/ sufletul meu cel vrăjmăşit degeaba/ mă învoalbe de nădejdi când mi se face frig...”.

Maeştrii la care şi-a făcut Măceş ucenicia se văd chiar de la o primă lectură: Arghezi, Voiculescu , Pillat… – nu este rău deloc.

Cât despre haiku-urile prezente în volum, chiar dacă seminţia acestora vine din alte zări decât cele ale literaturii autohtone, reuşesc să bucure de cele mai multe ori sensibilitatea şi imaginarul cititorului.

În esenţa sa, autorul Îngerilor decăzuţi rămâne un romantic; îl trădează până şi maniera sa comportamentală, frizura şi chiar atitudinea faţă de sine însuşi şi faţă de cei din jur; aparent total dezinteresat de ceea ce scrie, îşi lasă sieşi iluzia că alţii se ocupă de fapt de propria-i scriitură, el nefiind probabil decât depozitarul unui mare geamantan cu metafore pentru contemporani. (Aşa o fi, dar îi amintesc că numele său a fost omis de pe coperta celei mai recente cărţi – adică cea despre care facem vorbire –, chiar de către bunii săi prieteni, foarte altruişti de altfel.) Poate pe viitor, autorul va încerca să devină şi propriul său prieten, măcar în preajma publicării unor noi cărţi.

În rest, Mihai Măceş le face... aproape pe toate: redactor de cotidian, difuzor de presă, ba chiar preşedinte de asociaţie de locatari.

Rămâne însă poet adevărat atâta vreme cât se consideră „un prizonier între două ziduri de aer/ aerul pe care-l respir de la naştere/ şi aerul dintre două cuvinte”. Ceea nu este puţin lucru.