O nouă expoziţie Constantin Flondor e oferită publicului bucureştean, unică în felul ei şi totuşi înscriindu-se în mod armonios în şirul manifestărilor expoziţionale personale şi colective, la care Constantin Flondor a luat parte în cursul prestigioasei sale cariere. Întâmplarea face să fi fost un martor discret şi în acelaşi timp privilegiat al primei expoziţii personale pe care tânărul pe atunci Constantin Flondor a deschis-o, în 1968, la Galeria Uniunii Artiştilor Plastici din Timişoara. Cu acel prilej, el înfăţişase publicului o serie de pasteluri. Era primul contact cu arta abstractă al elevului care mă aflam pe atunci. Deşi viziunea plastică pentru care Flondor optase respecta virtuţile expresive ale suprafeţei, perspectiva fiind eludată, era ca şi cum două lumi – amândouă necunoscute – ar fi intrat, paradoxal, într-un soi de osmoză, despre care afirm încă şi astăzi că era una conflictuală, în pofida liniştii pe care imaginile păreau că o emană. Asistam la o transformare lentă, petrecută în chiar corpul imaginii, dureroasă şi totodată armonioasă. Pastelurile pe care mă străduiesc să le evoc erau rodul activităţii lui Constantin Flondor în cadrul grupurilor de creaţie „111”, sau poate „Sigma”, expresie încadrabilă unei noi avangarde active în spaţiul est-european, a doua în ordine cronologică, succedând aşa-numitei „avangarde istorice”, cea din primele trei decenii ale secolului trecut.

În cursul vizitei pe care i-am făcut-o recent artistului, mi-a fost dat să admir o pânză de mari dimensiuni, pe suprafaţa căreia motivele vechilor pasteluri erau reluate, însă aduse într-o stare de comunicare cu însemne figurative de extracţie vegetală, proprii fazei de creaţie căreia îi voi zice, simplu, „Prolog”. Dar prin aceasta am şi determinat cele două „voleuri” ale creaţiei lui Constantin Flondor, cel geometric-abstract şi cel figurativ, acesta din urmă marcat de retractilitatea şi senzitivitatea ţesutului viu. Pentru a ajunge la Cernăuţi şi la gustul cenuşii, în mod obligatoriu va trebui spus ceva despre această întâlnire pe suprafaţa uneia şi aceleiaşi pânze a mesajului avangardist al anilor ’60 cu cel purtat de pânzele fazei „Prolog”. Aprofundând creaţia artistului sau pur şi simplu meditând asupra ei, am avut de mai multe ori ocazia să afirm în public ori să-mi mărturisesc mie însumi că amintitele „voleuri stilistice” poartă una şi aceeaşi semnificaţie, rod al unei călătorii către cele esenţiale ale lumii acesteia. Călătoria e săvârşită în „vehicule stilistice” distincte, la început acela al geometrului, apoi al creatorului dedat contemplaţiei. Prin aceasta nu doresc să afirm că geometrul e incapabil de contemplaţie. Atât doar că, în faza „Prolog”, Flondor a renunţat să mai pună „ordine în lucruri!”. Dimpotrivă, ordinea firii este aceea care îi pătrunde fiinţa, semn al unei atitudini mistice în raport cu lumea şi cu propria-i creaţie. Consider că nu e decât o simplă întâmplare că geometria şi contemplaţia sunt chiar „uneltele” dintotdeauna ale pictorului. Geometrul întrezăreşte cele esenţiale în adâncul lucrurilor, străpungându-le „coaja” cu puterea minţii, în vreme ce creatorul dedat contemplaţiei vede în „coaja lucrurilor” nimic alta decât splendoarea creaţiei divine. Altfel zis, scrutând insistent cele văzute, toate câte rămân ascunse privirii sunt conjurate să urce din adânc, către ceea ce voi numi „stare peliculară a firii”, în care aparenţa şi esenţa se confundă, tinzând să devină şi chiar devenind una. Cele două căi menite a conduce către cele esenţiale, cărora le putem spune şi „noimă a lucrurilor”, au fost experimentate de Flondor, fiecare la timpul cuvenit. Şi e demn de notat că, în ambele cazuri, explorarea s-a produs nu în izolarea turnului de fildeş, nu în intimitatea conştiinţei creatoare care s-a autoexilat doar pentru a căuta nemărginirea între limitele ce-i sunt proprii, ci în cuprinsul unei experienţe creatoare generoase, împărtăşite de toţi membrii grupului de creaţie, fie că acesta s-a numit „111”, „Sigma” sau „Prolog”.

Astăzi, confruntat fiind cu selecţia de imagini menite a invoca „Cernăuţii şi gustul cenuşii”, consider că sunt pe cale să descopăr şi realitatea unei „a treia căi”, pe care Flondor s-a angajat în mod firesc, urmând meandrele parcursului său creator. Voi afirma că această „a treia cale” oscilează între celelalte două, deja enunţate, a geometrului şi a pictorului dedat contemplaţiei. La originile sale, ea pare a se alimenta din energiile experimentului plastic, slujit cu mijloacele fotografiei, ale filmului şi ale artei performative. Opţiunea pentru performance nu este, desigur, una întâmplătoare. În momentul în care Flondor s-a angajat pe această „a treia cale”, creaţia sa dobândeşte o indubitabilă, chiar dacă discretă, dimensiune autobiografică. Dacă geometrul străpunge coaja lucrurilor pentru a ajunge la esenţă, iar artistul dedat contemplaţiei conjură cele esenţiale, chemându-le la „faţa peliculară a lucrurilor”, devenit practician al celei „de a treia căi”, Flondor tinde să aducă laolaltă cele două procedee într un act de intensă autocunoaştere. E ca şi cum, descoperind cele două „parcele” ale personalităţii sale creatoare, s-ar fi gândit să le coasă una de alta, aşa cum croitorul îşi coase pânzătura. Inutil să adaug că filonul autobiografic nu e descoperit în mod meschin între limitele propriului eu. Acesta din urmă – eul artistului – se vede conturat oarecum din exterior, de imagini ce surprind locurile copilăriei, cercetate în anii maturităţii în cursul unui soi de pelerinaj nostalgic de rememorare.

Este important ca vizitatorul expoziţiei să ştie că lucrările aflate pe simeze nu au fost realizate toate recent, cu gândul de a oferi un răspuns prompt momentului istoric şi politic actual. Expoziţia „Cernăuţii şi gustul cenuşii” stă aninată între două tragedii, cea din 1940 şi cea actuală, împrejurare care îi conferă, cred, o aură de atemporalitate. Faptul îşi are importanţa sa artistică şi chiar filosofică. Flondor priveşte, simultan, înspre cele ce au fost, dar şi către cele care vor să vină. El este, simbolic gândind, arheolog şi profet deopotrivă. Reconstituind pe calea imaginii cele ce au fost, devine apt să întrezărească toate câte vor veni. Iar mesajul său profetic, trebuie să mărturisesc, nu este unul încurajator. El se aseamănă aceluia aşezat de Odysseas Elytis, poetul grec, într-unul din poemele sale, cel construit pe un eşafodaj alcătuit dintr-o întrebare repetată obsesiv, „Spune poete, ce vezi?”, şi răspunsurile ce aduc cu sine dezolarea şi cenuşa. Că tot astfel stau lucrurile şi în cazul „Cernăuţilor şi gustul cenuşii” o pot dovedi tablourile construite – sau poate trăite? – în jurul unuia şi aceluiaşi subiect: o vedere aeriană asupra oraşului Cernăuţi. O anume însuşire, aceea a atemporalităţii, le însoţeşte aidoma unei umbre. Iar atemporalitatea aduce cu sine – aş zice că în mod automat – realitatea aspaţialităţii. Prin aceasta înţeleg că privitorul e confruntat cu profilul vizual al Cernăuţilor dintotdeauna, pe care îl recunoaşte însă ca fiind şi spaţiul locuirii sale.

A te afla la Cernăuţi sau la Bucureşti – bunăoară în sălile de la Elite Art Gallery – pare a fi unul şi acelaşi lucru. E ca şi cum Constantin Flondor ne-ar transforma în foşti, prezenţi, dar şi în viitori cetăţeni – prin adopţie – ai Cernăuţilor. Să mai adaug oare că dimensiunea stilistică a pânzelor întăreşte această senzaţie? Ele sunt pictate cu mijloace contemporane, care nu exclud însă sugestii ce par a veni de departe, din manierismul unui El Greco, bunăoară. Evocând numele pictorului născut în Creta şi strămutat la Toledo, mi-am îndreptat gândul către o pânză anume, Toledo sub furtună. Exact ca în cazul „Cernăuţilor” lui Flondor, există mai multe variante ale vederii toledane, prin care El Greco ne dă a înţelege că oraşul participă la realitatea aspaţialităţii şi a atemporalităţii deopotrivă. Pe una dintre pânze, imaginea lui Laocoon şi a fiilor săi sugrumaţi de şerpi apare în primul plan, alături de zeităţile protectoare şi persecutoare Minerva şi Iunona. Totuşi, în fundal, privitorul recunoaşte bisericile, porţile şi turnurile pe care ochii trupeşti ai pictorului le-au văzut aievea. Prin voinţa simbolic orientată a artistului, Toledo se identifică anticului şi de bună seamă miticului oraş Troia, a cărui pieire fusese prorocită de Laocoon. Consider că, pictând vederea citadină, El Greco a închipuit în preajma acesteia o întreagă aură ţesută din cenuşa nenorocirilor, despre care ne vorbeşte şi Homer în Iliada. Este, acesta, un mod de a aduce în planul vizibilului presiunile istoriei, prin alcătuirea „portretului” unui oraş care pătimeşte. Voi mai adăuga că recunosc în gestualitatea tablourilor înfăţişând Cernăuţii ceva din energiile manierismului, pe care El Greco ni le-a împărtăşit atunci când şi-a pictat vederile citadine. Iată de ce propun ca în tumultul tablourilor lui Flondor înfăţişând Cernăuţii să recunoaştem – oricât de îndepărtată, oricât de discretă – şi „mâna lui El Greco”. Apoi, admiţând că tabloul a fost pictat „la patru mâini”, să îl percepem prin „grila de lectură” a lui Rainer Maria Rilke, acela care, subjugat de splendoarea picturii lui Domęnikos Theotokópoulos, îi împărtăşeşte lui Auguste Rodin – cel căruia îi slujea pe atunci ca secretar – întreaga sa emoţie. În cursul descrierii, la un moment dat, sunt pomenite undele fluviului Tajo. Voi adăuga că, aflându-mă în atelier, Constantin Flondor mi-a indicat pe una dintre efigiile Cernăuţilor cursul discret al Prutului. Iar acum, în final, iată emoţia lui Rilke, transpusă în cuvinte:

„Scumpul meu Rodin, mă întorc de la salon, unde am petrecut o oră în faţa pânzei «Toledo» a lui El Greco. Acest peisaj îmi pare din ce în ce mai miraculos. Trebuie să vi-l descriu aşa cum l-am văzut. Iată. Furtuna s-a stârnit şi cade brusc în spatele unui oraş care, pe panta unei coline, urcă în grabă spre catedrală şi, mai sus, spre citadela în patru colţuri, masivă. O lumină în falduri frământă pământul, îl întoarce, îl sfârtecă şi lasă să se întrevadă ici şi colo livezile de un verde palid, în spatele arborilor, ca insomniile. Un râu îngust şi parcă nemişcat iese din îngrămădirea de coline şi ameninţă teribil cu albastrul său negru ca noaptea flăcările verzi ale crângurilor. Oraşul îngrozit şi tresărind se înalţă într-un ultim efort, ca şi cum ar vrea să străpungă spaima aerului înconjurător.”

6 aprilie 2023