Studiul Alexandrei Ciocârlie, În dialog cu anticii, se remarcă printr-o fină şi nuanţată analiză a clasicismului antic în raport cu operele mai multor dramaturgi români. Demersul critic se îndreaptă spre teatrul antic, îndeosebi spre tragedia elină, arătând cum aceste surse au fost valorificate în dramaturgia românească. Autoarea îşi prezintă încă din argument cu claritate obiectivul cercetării: „Mereu reînnoita întoarcere a dramaturgilor din toate timpurile la sursele teatrului antic, cu precădere la tragedia elină, arată forţa de supravieţuire a unora dintre creaţiile clasice, dincolo de schimbările inerente de gust şi de mentalitate ale publicului. Ceea ce ne propunem să arătăm în această lucrare este că, alături de confraţii lor de pretutindeni, destui autori dramatici români au găsit că merită să revină la Antichitate ca la un izvor fecund de inspiraţie.”

Printre autorii vizaţi şi operele discutate se numără: Vasile Alecsandri (Fântâna Blanduziei), Victor Eftimiu (Prometeu, Thebaida, Atrizii), Nicolae Iorga (Casandra), Dan Botta (Alkestis), Mircea Eliade (Iphigenia), Petru Dumitriu (Preludiu la Electra), Radu Stanca (Oedip salvat), Paul Everac (Ifigenia în Tauris), Dumitru Solomon (Socrate, Platon, Diogene câinele), Iosif Naghiu (Misterul Agamemnon), Dumitru Radu Popescu (Ca frunza dudului din rai), Horia Lovinescu (Negru şi roşu), Ştefan Augustin Doinaş (Brutus şi fiii săi), Ştefan Zicher (Oreste în străinătate, Aglaia), Nicolae Ionel (Oedip), Vlad Zografi (Oedip la Delphi). Volumul conţine, de asemenea, şi observaţii cu privire la două importante monografii româneşti despre tragicii elini: Eschil de Alice Voinescu (1946) şi Sofocle şi condiţia umană de Zoe Dumitrescu-Buşulenga (1974), precum şi confruntarea viziunilor celor două autoare cu maniera de abordare a profesorului de limbi clasice de la Universitatea din Bucureşti, Avram Frenkian. Cele două monografii amintite sunt puse în dialog cu lucrarea profesorului bucureştean: Înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle şi Euripide.

Revenind la studiile cuprinse în această lucrare, fiecare dintre autorii menţionaţi aduc cel puţin un element de noutate în piesele lor inspirate din Antichitatea greco-romană. Printre acestea putem enumera: complicarea acţiunii, înlocuirea corului, înlocuirea intervenţiilor ex machina, afirmarea fondului autohton, diminuarea rolului divinităţii, utilizarea unor procedee precum cel de teatru în teatru. Complicarea acţiunii este prezentă, printre alţii, la Victor Eftimiu în piesa Prometeu, acest procedeu de adăugare de elemente satisface mai bine rigorile moderne şi transformă lucrarea dramatică dintr-o simplă replică într-o construcţie originală, amplă. Extinderea, redimensionarea, reinterpretarea includ implicit şi o nouă viziune, cea a autorului modelator. Un alt element asupra căruia se operează modificări este corul, care „este înlăturat cu totul sau i se modifică sensibil rolul de purtător de cuvânt al înţelepciunii colective şi al valorilor tradiţionale”. La Victor Eftimiu, rolul corului este preluat de două personaje cu nume exotic: Than şi Li.

Intervenţiile ex machina, din cauza artificialităţii lor, sunt şi ele înlocuite prin opţiunea pentru natural şi veridicitate. Este cazul operei lui Mircea Eliade – Iphigenia, în care protagonista cu acelaşi nume nu mai este salvată de Artemis prin substituirea cu o ciută. În ceea ce priveşte culoarea locală, Iphigenia poate fi dată încă o dată drept pildă. Violenţa morţii sale, acceptarea senină şi sacrificiul în virtutea unui scop creator ce dovedeşte „o înţelegere superioară a destinului” aduc laolaltă piesa menţionată cu Meşterul Manole şi Mioriţa. Percepţia asupra divinităţii este şi ea modificată. Cei care declanşează conflictele sunt acum oamenii şi nu zeii, iar soarta altădată imuabilă poate fi modificată, ceea ce duce „la anularea tragediei în sens clasic”, la un element de modernitate, de actualitate, specific unei abordări recente. În acest sens, îl putem oferi ca exemplu pe Radu Stanca. În piesa sa, Oedip salvat, eroul cu acelaşi nume învinge soarta potrivnică şi împiedică crima dictată de zei prin „luciditate şi aspiraţia spre libertate”.

Dovedind o subtilă vedere intra- şi extra-textuală, conştientizând relaţia dintre ficţiune şi realitate, autorul Iosif Naghiu aplică în piesa sa Misterul Agamemnon procedeul teatrului în teatru. Personaje precum: Electra, Egist, Clitemnestra, Agamemnon participă la o reprezentaţie menită să teatralizeze viaţa reală a acestora: „Electra, Egist şi Clitemnestra sunt actori care participă la o reprezentaţie scenică dedicată Atrizilor şi îşi asumă propriul rol.” Avem de a face cu o deconstrucţie a ideii de teatru care subliniază încă o dată adaptabilitatea subiectelor antice printr-o nouă viziune şi actualitatea acestei lumi.

Desigur, procedeele inovative care dau o notă originală adaptată gustului modern sunt mult mai numeroase, ele variind în funcţie de viziunea creatoare a autorului, dar ceea ce rămâne constant este focalizarea asupra omului, asupra finitudinii şi încercării sale de dezmărginire. De aceea, abordarea problematicii umanului de la origini şi până astăzi dovedeşte din partea Alexandrei Ciocârlie subtilitate, o sesizare foarte fină a nuanţelor, o reală capacitate integratoare şi diferenţiatoare, marcată de reflecţie, sensibilitate, selecţie, gust, care păstrează viu interesul pentru teatru şi literatura antică.