Volumul Cealaltă aceeaşi cultură. Studii despre exilul literar românesc, coordonat de Lucian Dindirică, expune şi interpretează problematica exilului din multiple perspective racordate la actualitate, cu numeroase deschideri, realizând sinteze, reevaluări şi abordări originale. Autorii volumului analizează fenomenul cultural al exilului cu precizie din multiple unghiuri, folosindu-se de instrumentele potrivite, care ţin de specificul fiecărei abordări (teologică, literară, lingvistică). Atent documentate, studiile dovedesc spirit critic şi o flexibilitate care ţine de armonizarea multiplelor nuanţe exploatate în expuneri ce aduc argumente pertinente şi întregesc viziunea asupra subiectului abordat.

Studiul liminar al volumului, O introducere în problematicile exilului cultural românesc, îi aparţine lui Lucian Dindirică şi trasează principalele axe în jurul cărora gravitează cele mai importante elemente de conţinut. Titlul cărţii este foarte bine explicat prin prisma logicii terţului inclus şi prin optica transdisciplinarităţii: „Cealaltă aceeaşi este expresia feţei şi suprafeţei culturii române. Am riscat, prin alăturarea celor două tipuri de pronume demonstrative – de diferenţiere şi de identitate, un titlu ce poate părea contradictoriu. Este însă aşa numai în măsura în care îl citim într-o logică a «terţului exclus», dar una dintre marile lecţii pe care le-am învăţat de la cultura română din exil este tocmai aceea a terţului inclus, principiu pe care Basarab Nicolescu l-a pus la originea transdisciplinarităţii. Iată, aşadar, un prim fel în care această experienţă ne-a influenţat modul de a concepe şi de a ne raporta la cultură”. Cultura exilului este teoretizată de autorul studiului introductiv în termenii unui puzzle imens, care trebuie privit şi analizat din multiple perspective care corespund mai multor nivele de realitate ce se cer integrate într-o sinteză cât mai cuprinzătoare.

Studiul se deschide cu capitolul lui Mihai Ciurea, De la exod la exil – o abordare teologică, în care autorul stabileşte asemănări şi diferenţe între noţiunile de exil şi exod. Exilul presupune un parcurs individual, o ruptură la nivel personal, în vreme ce exodul are caracter colectiv. Autorul merge la originile biblice ale exilului definit ca „traumă a negăsirii mediului favorabil” (p. 20), ceea ce produce şi vulnerabilizarea fiinţei, punerea propriei existenţe sub semnul întrebării. Astfel se explică alungarea din rai în termenii dobândirii (auto)cunoaşterii ca „unul dintre marile privilegii ale traumei exilului”. Cultura poporului evreu reflectă, de asemenea, noţiunea exilului din perspectivă biblică, ca fiind o stare firească a sa. Văzut ca o tensiune, nu mult diferită de înţelesul originar, statutul de exilat aplicabil teologilor, literaţilor şi artiştilor presupune în cazul unor personalităţi nu numai o stare firească şi naturală, dar şi o nouă realitate cu numeroase conotaţii simbolice, manifestată prin dezacordul dintre eu şi lume sau chiar la nivelul propriului eu. Toată această tensiune generează motivaţia actului artistic şi este aplicabilă statutului creştinului: „întocmai precum creştinul, scriitorul este tot timpul un exilat, care nu se simte nicăieri realmente acasă, un surghiunit la propriu şi la figurat” (p. 23). Foarte interesant este şi subcapitolul dedicat autorului romanului Dumnezeu s-a născut în exil, intitulat „Studiu de caz: Vintilă Horia – o evaluare teologică”, în care este analizat pe larg eseul Crucea al scriitorului din exil. Extinsa interpretare a lui Mihai Ciurea sintetizează şi analizează prin intermediul eseului evoluţia teologică a crucii cu valenţe gnoseologice, religioase şi soteriologice.

Volumul se continuă cu capitolul lui Gabriel Nedelea, Arheologia exilului românesc postbelic, în care se pune problema raportului centru-margine la scriitorii aflaţi în exil. Aceştia au şansa integrării într-o cultură majoră, în noile spaţii în care ajung: francez, spaniol, italian, american, german. Însă atitudinile variate şi diversitatea comportamentului identitar sau atitudinile conservatoare de protejare şi securizare a identităţii în vederea revenirii în locul de origine nu rezolvă problematica centru-margine, ci îi intensifică nuanţele, pe care studiul le surprinde foarte bine dintr-o perspectivă critică echilibrată. Important în economia demonstraţiei este şi subcapitolul „Exilul românesc postbelic din Italia” în care fenomenul socio-cultural al exilului este teoretizat din perspectiva identităţii şi aculturaţei într-o abordare descriptiv-analitică cuprinzătoare. În egală măsură, în secţiunea „În oglinda Jurnalului esenţial al Monicăi Lovinescu” ni se relevă o frescă socială realistă, supusă analizei pe mai multe paliere şi unificate de relaţia Eu-Tu, în termenii lui Martin Buber. Studiul continuă periplul cultural şi cu alte capitole relevante şi provocatoare care exploatează tensiunea şi paradoxurile exilului în acelaşi context cultural bogat în referinţe relevante, armonizate într-o viziune integratoare.

Studiul adaugă o nouă dimensiune a receptării critice odată cu capitolul O privire asupra exilului literar românesc. Demersul lui Silviu Gongonea este unul atent la receptarea exilului în ansamblul său şi propune o reevaluare insistând pe factorul individual: „A defini literatura ţinând cont numai de nişte indicatori de ordin social şi ideologic înseamnă a neglija factorul individual capabil de a sintetiza un fond creator care îl defineşte în raport cu patria de origine şi, deopotrivă, cu ţara de adopţie”, ne spune autorul. Misiunea identificării specificităţii operelor raportate la experienţa exilului se dovedeşte una provocatoare, dificilă, dar şi productivă. Autorul discută operele unor importanţi exilaţi într-un amplu context cultural mergând la originea evenimentelor istorice cu implicaţii sociale, identitare, care dezvăluie multiple faţete ale condiţiei exilatului. Raportarea la două momente istorice importante, prezenţa otomană şi experienţa comunismului, dovedesc o gândire care contextualizează şi vede mecanismele generatoare ale unui fenomen în complexitatea sa. Astfel, proza lui L. M. Arcade este privită şi prin prisma contextului său politic evident, dar deformat de oglinzile ficţiunii cu multiple reflexe care dau naştere unui balcanism caricatural, sinteză a fuzionării mai multor coduri literare, sociale şi politice. Se ajunge la un adevărat spectacol al alterităţii în registru grotesc şi parodic, prezent în opera sa, Poveste cu ţigani fiind un exemplu, ceea ce dovedeşte privirea cu detaşare a propriei identităţi. Analiza operei lui L.M. Arcade prin integrarea acestor elemente şi a altora ce ţin de o construcţie critică merită descoperită parcurgând atent analiza autorului. Capitolul continuă cu o altă secţiune dedicată lui Gherasim Luca, citit prin lentila unei abordări care se raportează la identitatea şi biografia scriitorului. Vintilă Horia, Andrei Codrescu şi Bianca Marcovici completează tabloul şi ramifică înţelegerea condiţiei şi statutul unor exilaţi analizaţi în acord cu câte o paradigmă care îşi schimbă mereu unghiul din care opera este surprinsă.

Matilda Breazu completează volumul cu capitolul Lingvişti români din exil (1945-1989). Autoarea aduce în discuţie unele dintre cele mai importante studii ale lingvisticii din exil, cu o sintagmă propusă de Mihaela Secrieru şi pledează pentru extinderea studiilor lingvistice în monografii şi studii de caz care să fie reintegrate în cultura română, întregind înţelegerea noţiunii de exil alături de studiile şi scrierile literare. Analiza vizează problematica exilului lingviştilor români (din perioada 1945-1989) oferind o perspectivă diacronică ce se raportează la cele trei valuri ale exilului literar românesc. Se are în vedere activitatea şi specificul muncii lingviştilor români din afara ţării în perioada comunismului. Cercetarea atent construită se extinde pe mai multe paliere investigând circumstanţele care au determinat plecarea din România a unora dintre cele mai reprezentative personalităţi din domeniul lingvisticii româneşti în ţări din spaţiul european şi cel american. De asemenea, este ilustrată cu argumente pertinente ideologia preocupărilor lingvistice ale acestora în afara ţării, dar şi receptarea scrierilor care le aparţin în ţară şi peste hotare. Totodată studiul aduce în discuţie preocupările ştiinţifice diverse manifestate în exil de lingviştii români, toate compartimentele lingvisticii fiind incluse. În egală măsură se pune accentul pe activitatea didactică remarcabilă, majoritatea celor avuţi în vedere au fost fondatori ai unor catedre de limbă română în cadrul unor universităţi importante din străinătate şi s-au afirmat prin organizarea de colocvii şi conferinţe internaţionale, iar colaborarea la reviste prestigioase din exil sau la posturi de radio dovedeşte activitatea semnificativă şi proteică a lingviştilor incluşi în cercetarea Matildei Breazu. Astfel, unul din scopurile comune a fost promovarea limbii române peste hotare, lingviştii români continuând să scrie în limba română sau despre limba română: „ceea ce înseamnă că au fost depăşite de multe ori chiar şi frontierele lingvistice” (p. 199).

Acestea sunt doar câteva chei de lectură, studiul are mult mai multe faţete incitante pe care lectura atentă le va descoperi, iar invitaţia la lectură rămâne deschisă.