Identitatea, concepţia egalităţii noastre cu noi înşine, expresia unicitaţii eului, fundamentată prin raportarea la un mediu cultural, social, etnic, devine în romanul lui Ioan T. Morar, Negru şi Roşu, rezultatul unei uitări provocate, a extirpării unei părţi a identităţii, a unor rădacini ce nu convin pentru a exila eul într-o existenţă carapace, care respiră prin fisurile generate de spargerea acestei existenţe datorită luptelor eului profund, eului autentic. Este vorba despre Jorjan Nicolae, un ţigan din Tărtăşeşti, care vrea să uite identitatea sa de ţigan, ceea ce-l legă de şatră, de mahala, de ţigănie, de bordei, de sinele lui adevărat pentru a deveni Georgian Nicolae, un român cu vechi rădăcini greceşti: „Singura lui variantă ca să respecte tema de la română ar fi fost să inventeze şi amintirile din copilărie, aşa cum şi-a inventat bunicul grec de la care are numele Nicolau, care i-a luat locul celui ţigănesc Nicolae, numele cu care s-a născut, aşa cum şi-a inventat mătuşa din Bucureşti care l-a crescut după ce a rămas orfan de ambii părinţi.”

Această atitudine a protagonistului romanului ascunde o suferinţă, o neacceptare a propriei condiţii, care începe cu falsificarea copilăriei, a unei vârste ideale în care culorile etnice ar trebui să fie umbrite de vârsta inocenţei, de amintiri dragi: „Peste ruinele copilăriei lui, peste iarba grasă a uitării şi-a fabricat un fel de copilăre ideală, o utopie personală fragilă care venea din cărţi. O copilărie în care răsărea soarele, în care era îmbrăcat cu haine curate, avea de mâncare şi părinţii îl plimbau cu şareta, îl duceau la bâlci şi-i povesteau despre bunicul bogat din Grecia, refugiat în Bucureşti. Copilărie de hârtie în locul unei copilării de noroi. «N-o fi un geniu domnul profesor Floroiu, dar tare mi-a plăcut titlul lui: Omul fără amintiri. Ăsta sunt eu.»”.

Suferinţa lui Georgian este declanşată şi de prezenţa Celuilalt, a celui diferit, diferit de etnia sa. Acest mod de a aşeza lucrurile, de a pune problema, de a găsi o cauză a neasumării, concordă cu viziunea lui Jean-Paul Sartre, pentru care suferinţa e declanşată de prezenţa infernală a celuilalt. De aceea, autorul piesei de teatru Cu uşile închise ajunge la concluzia că „Infernul înseamnă ceilalţi”. Există şi o singură cale de a te elibera de suferinţă: libertatea. Însă puţini sunt aceia care au forţa asumării. Prin urmare, sensul originar al suferinţei este prezenţa celuilalt. Aşa cum personajele lui Sartre sunt condamnate să se suporte fără sfârşit, închise într-un salon de unde nu mai pot ieşi, Georgian se închide în propria-i utopie, obsedat şi torturat de prezenţa Celuilalt, care-l poate demasca, şi nu are curajul libertăţii, nu are curajul asumării, cel puţin nu total.

Vorbind de structura intimă a personajului, asociat de critica literară cu un Julien Sorel, se observă construirea unui personaj monologic, care îşi dedică întreaga existenţă sieşi, edificării unei noi imagini, ascensiunii, binelui propriu, pentru ca totul să se răsfrângă în ochii celuilalt. Celălalt, care, astfel, va deveni egalul protagonistului, cu care poate porni în competiţie din acelaşi punct, dar, pe care, posibil, îl va învinge. Armele cu care Georgian luptă implică mimetism, maximă prevedere, calcul al gesturilor, al acţiunilor, totul e gândit, calculat, masca e bine lipită, şi sosia ţiganului devine una cu persoana românului. „Camuflajul meu a fost perfect. Îl socotesc opera mea cea mai importantă. Un camuflaj social care a reuşit să păcălească pe toată lumea. Aproape şi pe mine. Chiar am crezut, pentru câteva clipe, de mai multe ori, că sunt românul care spuneam că sunt. Eram ca un cameleon care se camufleză în cameleon. Românul ireproşabil, patriotul, descurcăreţul, şmecherul. Deodată, în aceeaşi clipă.”

Există şi câteva împrejurări în care eul îşi pierde coerenţa şi consecvenţa, în care personajul monologic nu mai este egal cu sine, datorită unui conflict interior, mişcării sale într-un univers nesigur şi ca efect al dezacordului dintre esenţă şi mască, dintre eul ca expresie a intimităţii fiinţei şi eul social, astfel unitatea personajului se clatină, însă nu suficient de puternic încât sinele să se modifice. Primatul individualismului exacerbat, al autoreferinţei şi autosatisfacţiei, se vede şi în imaginea din ochii celuilalt, a alterităţii, respectiv, a colegului şi prietenului său Ştefan Velescu: „dar Georgian, strălucitul lui coleg, blândul lui tovarăş, eminentul elev, să ajungă la frazele astea violente, primitive, şi să le rostească de parcă ar fi esenţa gândirii umane.....voia să avanseze în carieră, voia să ajungă foarte sus, voia recompense pe care nu le putea atinge altfel şi pentru asta călca pe cadavre. Şi, în primul rând, chiar peste cadavrul omului extraordinar care fusese el însuşi înainte de război...”.

Cu alte cuvinte, acest microscosmos al eului este folosit ca expresie a pierderii unicităţii lumii, şi face loc unui univers fragmentat, îmbucătăţit, spontan în sensul adaptării mimetice, cameleonice, fără scrupule, o lume a experimentului, al cărei nuceleu îl formează incoerenţa, dar în care protagonistul rămâne egal cu el însuşi (în inautenticitate), un topos al războiului, al crizei, în care metamorfozele eului sunt analizate cu fineţe, într-o perspectivă ce include profunzimea şi captează detaliul romanesc în pluralitatea sa.