Haosul ordonat al scriiturii

Parcurgând romanul lui Matei Vişniec, Negustorul de începuturi de roman, aproape instantaneu mi-a venit în minte un poem al lui Charles Bukovski, poemul metamorfoze al acestuia sună cam asa: „una dintre iubitele mele/ a venit/ mi-a făcut patul/ a spălat bucătăria/ a spălat pereţii/ a dat cu aspiratorul/ a curăţat toaleta/ cada/ a frecat podeaua băii/ mi-a tăiat unghiile şi părul./ apoi/ în aceeaşi zi/ a venit instalatorul/ şi mi-a reparat chiuveta/ cei de la gaze mi-au reparat caloriferul/ unul de la telefoane/ mi-a reparat telefonul./ acum stau în mijlocul perfecţiunii./ e linişte./ am rupt-o cu toate cele 3 iubite/  ale mele./ mă simţeam mai bine când în jur era/ un dezastru./ îmi va lua câteva luni să revin la normal./ nu găsesc nici măcar un gândac/ să am cu cine comunica./  mi-am pierdut ritmul nu pot să dorm./  nu pot să mănânc./ am fost jefuit de/ mizeria mea.” Acest haos, în cazul romanului nostru, haosul unei scriituri, al unor metamorfoze textuale sinuoase, care par că se scriu sub ochii cititorului, predomină şi în Negustorul de începuturi de roman.

Acest roman caleidoscop, după cum anunţă subtitlul, este aparent un imperiu al dezordinii, cu mai multe fire narative, condimentate de voluptăţile haotice ale hazardului, care tot transformă scriitura, o pot devia spre nu se ştie ce punct, cum este cazul intruziunilor literare ale Domnişoarei Ri în textul domnului M, ambii, prezenţe ficţionale ale romanului: „Enorme, enorme surse de plăcere şi de transpiraţie au fost pentru mine mai ales intervenţiile mele în textele scrise de tine. De multe ori ţi-am transformat substantivele în verbe şi verbele în substantive, ţi-am adăugat adjective acolo unde tu voiai să ai un stil epurat şi ţi-am scos zeci de adverbe şi comparaţii din textele scrise de tine în cheie flamboaiantă. Uneori am mers cu sadismul atât de departe încât ţi-am decupat unele începuturi de povestiri, accelerându-le de fapt naraţiunea. Iar din altele am tăiat finalurile sau diverse alte fragmente pentru a nu te lăsa să cazi în schemele  scriiturii clasice, cu început, cuprins şi închiere, cu conflict şi cu punct culminant. M-am amuzat hârjonindu-mă cu semnele tale de punctuaţie... Uneori ţi-am şters virgulele şi punctele – ah, a fost ca şi cum ţi-aş extirpat de pe buze tot atâtea săruturi, ca şi cum m-ai fi muşcat în timp ce dormeam.”

Chiar şi personajele acestui roman sunt enigmatice, stranii, inclasabile şi fermecătoare prin lipsa lor de contact solid cu realitatea, tot ceea ce le ordonează şi le dă un sens fiind însăşi scriitura: „Hotărât lucru, acest domn M pe care mi l-ai trimis acum trei luni rămâne o enigmă pentru mine. L-aş putea compara cu un ghem. Este un ghem de sentimente, spaime, pasiuni şi iluzii. În materie de disciplină, nimic de spus, scrie mult şi încearcă să-mi arate cât de serios este, vrea probabil să-mi fac o idee în legătură cu potenţialul său. În rest, însă, îmi pare zăpăcit şi fragil. Iar povestea sa cu domnişoara Ri nu a avansat foarte mult.” În manieră poetică, subtilă şi senzuală, chiar printr-un poem, este descrisă şi domnişoara Ri, prezenţă textuală şi metatextuală: „Aşa cum alfabetul începe cu litera a/ Domnişoara Ri începe de la buze/ despre buzele ei pline de tăceri fondatoare/ şi despre capacitatea lor de a desena semne misterioase în univers/ s-au scris deja câteva tratate incomplete din care evit să citez./ [...] poemul pentru buze vă sărută prelung/ fără să vă muşte, fără să strivească buzele/ este uşor şi fluid ca o ploaie de cuvinte/ lăsaţi-vă sărutată de el citindu-l mai ales în şoaptă/ un singur lucru s-ar putea să vă surprindă şi deci vă previn/ sărutul s-ar putea să dureze mai mult decât / lectura poemului.”

Însă această aparentă dezarticulare haotică, această dezintegrare de secvenţe narative, acest flux spontan al scriiturii nu este, totuşi, unul întâmplător, ţine mai mult de o construcţie postmodernă, de un fragmentarism asumat de scriitor, scriitor care, prin fineţea cu care trece de la un plan la celalalt, de la prezentarea unei scriituri mecanice făcute de computere, la scriitura viscerală şi intens trăită, de la imbricarea planurilor prezente cu cele trecute şi viitoare, dovedeşte un perfect control al scrisului conturat cu naturaleţea şi dezinvoltura unei perspective ordonatoare, perfect conştiente de combinaţiile ingenioase ale acestui joc romanesc greu descifrabil sau chiar indescifrabil. Frumuseţea, subtilitatea şi ingeniozitatea scriiturii constă tocmai în actul acestei antrenări a cititorului în universul ficţiunii, cititor care este lăsat în indecizie, deoarece personajul principal al povestirii îi rămâne necunoscut după acest sinuos periplu prin cele trei sau patru fire epice principale. De asemenea, autorul adevărat al povestirii este tot o enigmă, iar sfârşitul nu aduce ordinea şi elucidarea mult aşteptate. De aceea, poate că ordinea trăieşte in interioritatea fiecărui cititor, care citind se citeşte pe sine, se descoperă şi încearcă să se înţeleagă, important fiind drumul, parcursul, şi nu o finalitate certă: „Oare ai să-ţi dai seama într-o bună zi că acestă proză caleidoscopică imposibil de încadrat într-un gen literar are de fapt forma trupului meu, gustul fantasmelor mele, o irezistibilă patină retro şi parfumul unui tip de senzualitate pe care am inventat-o, ca un cadou de adio, doar pentru tine?”.