Scorpionul galben. Şapte povestiri cuprinde, cum anunţă şi titlul, o serie de şapte povestiri ordonate cronologic după data scrierii. Fiecare dintre acestea surprinde cadre şi medii diverse, de la mediul armatei în 1974, la conotarea unui mediu artistic (Dispariţia violonistului), avem apoi un mediu familial (Mapa sau Blîndul Benn), se surprinde şi ceva din comunism, din mimetismul şi josnicia umană a acestei perioade (Iubiţi-mă chiar dacă put), trecem la cadre exotice cu intruziuni fantastice (Scorpionul galben), în cea de-a şasea povestire avem un cadru interior al dramei unei mame cu un copil invalid şi al suferinţei discrete şi demne a fiicei (Viaţa într-o rochie de bal), ultimul cadru este unul domestic, al unui ins proaspăt divorţat mutat într-o garsonieră, acest personaj însingurat şi posibil ipohondru are legături şi cu lumea spitalului.

1974 se constituie iniţial ca un jurnal, care surprinde atmosfera armatei. Relatarea este întreruptă de fluxul memoriei, ce o aduce în amintire pe „fata cu părul aproape blond şi ochelari cu rame negre”. Toamna, ploaia, amintirea fetei dau un aer nostalgic primei proze, care se va menţine şi accentua culminând cu accidentul personajului Remus, devenit invalid. Astfel, prin acest eveniment nefast avem şi un cadru al tragicului, al suferinţei. Infirmitatea lui Remus îl afectează şi pe narator, printr-o senzaţie de imobilitate şi depersonalizare. În ciuda tragediei, proza păstrează un ton simplu, firesc, natural, acelaşi ton se va regăsi şi în Viaţa într-o rochie de bal. Violonistul, personajul principal din Dispariţia Violonistului, trăieşte într-un mediu artistic, dar viaţa sa privată este cea a unui însingurat. Încrezător şi modest, cu o alură uşor comică, dar de un profesionalism aparte, personajul este un adevărat stăpân al instrumentului său. Pasionat, cu o capacitate extraordinară de a transmite şi a se transpune în actul artistic, violonistul rămâne un spirit retractil: „nu mai ieşi la rampă”. Mapa sau Blîndul Benn se derulează într-un cadru familial, în apropierea sărbătorilor. Familia aparent sudată a celor două personaje se destramă în urma cumpărării de la vânzătorul ambulant de jucării, Blîndul Benn, a unei mape. Mapa respectivă avea inscripţionată pe ea întrebarea „Cine este străbunica mea?” şi era destinată unei descrieri a părinţilor, bunicilor şi străbunicilor fiecărui membru al familiei, iar în timp, mapa va funcţiona ca un depozitar de amintiri. Soţul este cel care scrie despre bunicul său, o figură autoritară, energică, permanent nemulţumită, un spirit incomod şi revoltat cu simţul dreptăţii, precum şi un straşnic băutor de bere. Considerând că originile familiale ale soţului sunt inadecvate, improprii pentru educarea copiilor cuplului, soţia părăseşte căminul împreună cu aceştia. Finalul, deşi cursul povestirii se schimbă, este şi în această proză unul calm, expectativ. Iubiţi-mă chiar dacă put surprinde prin conturarea unui personaj grobian, fără scrupule, un oportunist, Floricel Laşcă. Dacă până la el personajele volumului avuseseră o anumită candoare, Laşcă este total lipsit de orice tact, de maniere. Întâmplările derulându-se în perioada regimului comunist în cea mai mare parte, Laşcă este tipul turnătorului înnăscut: „personalitate de lighioană ce muşcă mânuţa linsă. Ori o scuipă”. Interesant la această povestire este finalul dual: ni se oferă soluţia unei metamorfozări a personajului într-o lighioană, şi alternativa în care denunţarea se dovedeşte a fi patologică, Laşcă autodenunţându-se, mânat de plăcerea degenerată a acestei activităţi. Scorpionul galben, povestirea care dă şi titlul cărţii, îşi plasează acţiunea pe tărâmurile exotice ale Africii. Ajuns aici „din partea conducerii revistei pentru a scrie un amplu reportaj publicitar, însoţit de numeroase fotografii, despre litoralul tunisian”, protagonistul o întâlneşte pe seducătoarea Selchis, un personaj feminin misterios al ţinutului, care îl atrage pe protagonist prin înfăţişare, exotism, naturaleţe şi dezinhibare. Întâlnirea este una care sparge barierele realului, totul producându-se, cel mai posibil, doar în plan oniric pentru că Selchis dispare bizar chiar şi din memoria aparatului de fotografiat. Planul interior al suferinţei şi acceptării acesteia se relevă în Viaţa într-o rochie de bal. Pentru Bertina, o fiică infirmă, dar mai ales pentru mama ei, viaţa e un lung şir de încercări purtate cu demnitate. După sinuciderea soţului, mama contruieşte o casă şi continuă să aibă grijă de Bertina şi de ceilalţi membri ai familiei. În ciuda suferinţei, fiica încearcă să fie mereu cochetă, poartă rochii colorate, citeşte, ascultă muzică şi se îndrăgosteşte la un moment dat de un băiat din sat. După moartea fiicei, mama pierde sensul existenţei sale: „Sunt goale zilele fără ea.” Ultima povestire, Neliniştea nopţii, plasată într-un cadru domestic, cel al unei garsoniere, dar şi în afară, în incinta unui spital, prezintă viaţa de după mariaj a lui Relu. Claustrarea şi însingurarea pot fi motivele pentru care personajului i se face rău în una din nopţile petrecute singur, iar spitalul pare singurul loc liniştitor şi sigur.

Tot acest periplu prin cele şapte povestiri arată capacitatea autorului de a creiona personaje şi medii diferite. Indiferent de povestire, tonul firesc, finalurile paradoxale, uneori chiar duale, cu mai multe soluţionări posibile, care antrenează şi cititorul, vigilenţa sa, dovedesc aptitudinile unui scriitor stăpân pe lumile ficţionale create.