Accentul transcendental şi „autovederea” lui Dumnezeu

Plăsmuirile metafizice constituie o hrană necesară spiritului creator în care accentul transcedental şi „autovederea” lui Dumnezeu rămân deseori într-o stare de clar-obscur dar sunt prezente în mod activ în fiinţa umană ca un stimulent permanent al spiritului. Dacă spiritul nostru nu ar fi înzestrat cu o înţelegere mitică magică1 , materialismul metafizic nu şi-ar găsi intrarea în conştiinţa omului. Pornind de la aceste considerente, s-ar putea spune că spontaneitatea filozofiei este influenţată de accentul transcedental, termen prezent în diversele semnificaţii filozofice ale lui Kant, Fichte, Schelling, Hartmann, a neokantienilor sau Husserl. După aprecierea lui Kant, intuiţia fără concepte ar fi oarbă, iar conceptele fără intuiţie ar fi goale. Se cunoaşte că filozofia naturalistă ionică lasă accentul transcedental să cadă pe presupusa armonie şi colaborare dintre inteligenţă, simţuri şi intropie, ceea ce a permis misterioasa vânătoare de fantasme, care va constitui o etapă ireversibilă în dezvoltarea gândirii umane, că filozofia eleată a plasat accentul transcedental pe gândirea conceptual-logică la baza căreia stă principiul non-contradicţiei, ori în filozofia lui Plotin, bunăoară, accentul transcedental este arborat pe extaz unde conştiinţa individuală se anulează, contopindu-se cu Unicul Absolut. Chiar dacă accentul transcedental este tratat din punct de vedere filozofic oarecum diferenţiat, se constată că ideea generalizatoare este aceeaşi: accentul transcedental creează o anume predispoziţie care exaltă şi care este atribuită spiritului omenesc pentru a putea fi receptacol al revelaţiei divine. Jocul accentului transcendental se poate observa nu numai la Descartes, ci şi la Spinoza şi Leibniz, la Locke şi Kant, care aşază accentul transcendental pe ideea de Dumnezeu, de nemurire şi de libertate, văzute ca ferestre ale credinţei. Idealismul magic al lui Novalis poartă accentul transcendental în imaginaţia poetică unde Absolutul este perceput ca un basm miraculos în care, spre a pătrunde, există o singură cale, aceea a visării, a imaginaţiei poetice populată de puteri magice.

Accentul transcendental şi „autovederea” lui Dumnezeu, din punct de vedere filozofic, primesc atributele necesare unor concepte călăuzitoare în operaţiile de analiză structurală a sistemelor şi a gândirii filozofice prezente în creaţiile poetice. Poetul este cel care deschide „poarta” spre Univers, simbolizând „treptele” unei iniţieri, un templu, o imagine micşorată a lumii, o „imago mundi” prin inspiraţia divină. Cunoaşterea umană este alimentată de intuiţia prin simţuri, conjugată cu gândirea conceptuală de Idee, de Absolut văzut „în această lume doar ca mister, [...] iar sacrul  nu face altceva decât să ne indice prezenţa unui mister”2 .