Studiile academice cu profil economic au apărut târziu în istoria şcolii româneşti. Astfel, în principatul Transilvaniei, deşi au fost înfiinţate şi au funcţionat şcoli comerciale şi de meserii încă din 1834, nu s-a putut vorbi de învăţământ universitar de profil decât începând cu 1872, adică abia atunci când, după model german, în programele de studii ale Facultăţii de Drept şi Ştiinţe de Stat, din cadrul nou înfiinţatei – la acea vreme – Universităţi din Cluj, au fost introduse primele discipline economice. În Vechiul Regat, istoria învăţământului economic a fost şi mai săracă. Nu doar că şcolile comerciale româneşti au apărut foarte târziu, adică abia odată cu 1864, dar prima instituţie academică de învăţământ economic românesc va fi fondată la aproape 50 de ani de la înfiinţarea Universităţilor din Iaşi şi Bucureşti, adică în 1913, când, prin decret regal, apărea Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti.

Care au fost cauzele acestei întârzieri instituţionale? Fără a intra în detalii de istorie socială, o explicaţie generală, suficientă nouă în cazul de faţă, o găsim în faptul că instituţiile de învăţământ în general nu au reprezentat, până la sfârşitul primului sfert al secolului al XIX-lea, instituţii de interes pentru domnitorii, boierii şi clerul autohton. Lăsând la o parte câteva excepţii remarcabile, educaţia tineretului nu a preocupat de fel elitele româneşti ale vremii, şi, cu atât mai puţin, populaţia de rând, şcoala fiind privită în general de către români mai degrabă cu ostilitate ori indiferenţă, decât ca o întreprindere cu rost. Abia după 1821, odată cu începutul modernizării statelor româneşti, interesul pentru şcoală al românilor a început să crească. Totuşi, în ciuda acestei transformări, în şcoala românească a secolului al XIX-lea, studiile economice nu s-au bucurat nici de atenţie, nici de recunoaştere. Faptul poate fi explicat, în primul rând, prin caracterul elitist şi naţionalist al şcolii româneşti din secolul al XIX-lea.

Criza geopolitică orientală provocată de dezagregarea Imperiului Otoman şi a structurilor feudale autohtone, menţinute în funcţiune de acesta, şi mai apoi, odată cu 1864, lupta politică a clasei conservatoare dusă pe fondul tensiunilor provocate de necesitatea rezolvării marii probleme a „Chestiunii Rurale” au împiedicat răspândirea în şcolile româneşti a economiei politice, ştiinţă de factură iluministă, care, demonstrând contradicţia dintre privilegiile politice şi productivitatea muncii, trebuia să afecteze puternic interesele claselor boiereşti privilegiate.

Nu doar interesele feudale ale clasei boiereşti conservatoare sunt responsabile însă de întârzierea apariţiei studiilor economice la români, ci, în egală măsură, şi interesele naţionaliste ale nou formatei clase a burgheziei liberale, cea care, deşi în prima fază a afirmării sale se declarase partizana curentului „Drang nach Osten”, imediat după dobândirea puterii politice susţinea în mod declarat politica protecţionismului, intervenţionismului şi monopolismului economic naţional-burghez, politică prin care această clasă – în răspăr cu principiile economiei politice clasice, urmărea sustragerea economiei româneşti dinamicii şi competitivităţii pieţei capitalismului european. În sfârşit, cel de-al treilea factor care explică întârzierea apariţiei învăţământului economic la români, l-a constituit inadecvarea dintre sistemele teoretice aflate la baza educaţiei profesorilor români, şcoliţi în secolul al XIX-lea şi această ramură nouă a ştiinţei, care ridica probleme epistemologice noi, pe care aceştia nu erau încă pregătiţi să le soluţioneze. Formaţi în majoritatea lor la şcoala romantismului european, aceştia erau marcaţi de influenţa ideologică a teoriilor naţionaliste germane ale Volkgeist-ului ori cele franceze ale Caractčr-ului National, teorii metafizice de factură idealistă, centrate pe valorile colectiviste ale etniei, realitate concepută asemeni unei entităţi vii, matriciale şi providenţiale, care se manifestă în istorie independent şi separat de viaţa şi acţiunile particulare, „înguste” şi „egoiste” ale indivizilor ce o compun. Rod al preocupărilor utilitariste şi ale metodelor seculare ale raţionamentului logic, elaborate şi dezvoltate în afara profesiunilor de credinţă metafizice, economia politică, apărea în aceste condiţii, intelectualilor români nu doar ca o unealtă a intereselor „păturilor” suprapuse şi venetice ale capitalismului occidental, ci şi ca o disciplină abstractă, străină culturii şi spiritualităţii naţionale.

Această influenţă deosebit de puternică a romantismului asupra mediului cultural românesc, manifestată nu doar pe parcursul secolului al XIX-lea, ci în bună măsură pe parcursul întregului secol următor, ne ajută să înţelegem atât întârzierea cu care economia politică a devenit disciplină de studiu în universităţile româneşti, cât şi condiţiile particulare în care aceasta a fost în cele din urmă recunoscută în cadrul lor. Astfel, înfiinţarea primelor instituţii de învăţământ economic superior românesc de la începutul secolului al XX-lea a devenit posibilă în primul rând ca efect al creşterii rolului universităţilor celui de-al doilea Reich german, focare ale naţionalismului european şi al Sozialpolitik, în şcolirea intelighenţei româneşti a epocii. Nu riscăm prea mult când spunem că studiile economice universitare de la noi au stat încă de la începutul lor atât sub înrâurirea modelului universitar german, model impus de legea Spiru Haret din 1899, cât şi sub influenţa orientării teoretice a Şcolii Istorice Germane, ale cărei teorii, înrădăcinate în ideologia idealismului romantic fuseseră concepute să vină în întâmpinarea aspiraţiilor politice şi intereselor economice ale burgheziilor naţionale. Dovezile în acest sens le putem găsi atât în orientarea germanofilă a majorităţii universitarilor români ai vremii, cât mai ales în formaţia intelectuală a celor mai mulţi dintre profesorii de economie care au activat până la mijlocul anilor Ľ40 în Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, de la I. N. Angelescu, Ion Răducanu, Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, Gromoslav Mladenatz ori Nicolae Iorga etc., profesori şcoliţi direct sau indirect sub influenţa teoriilor acestei şcoli istoriciste.

De altfel, învăţământul economic universitar românesc a continuat şi după 1947 să se desfăşoare sub înrâurirea teoriilor Şcolii Istoriciste Germane. Astfel, mai bine de 40 de ani, fie că s-a desfăşurat în cadrul Academiei de Ştiinţe Comerciale şi Cooperatiste (1947-1948), a Institutului de Ştiinţe Economice şi Planificare (1948-1958), Institutul de Ştiinţe Economice (1958-1967), ori, începând cu 1967, în cadrul Academiei de Studii Economice, acest învăţământ a fost promotorul teoriilor istoriciste ale marxismului şi al doctrinelor economice ale socialismului de stat. Mai mult, impactul Şcolii Istoriciste Germane asupra studiilor economice româneşti a fost atât de puternic, încât el a lăsat urme greu de şters inclusiv asupra gândirii economice actuale, gândire intrată, este adevărat, odată cu căderea comunismului şi cu falimentul economiei socialiste planificate, într-un proces lent de emancipare de sub constrângerile teoretice ale marxismului şi etatismului.

Un rol important în această emancipare recentă a gândirii economice româneşti de sub tradiţia şcolii istoriciste germane l-au avut câteva iniţiative, în cea mai mare parte a lor private şi izolate, întreprinse în mod curajos, după 1989, de către o serie de tineri teoreticieni economişti, care sub egida Institutul Ludwig von Mises România, a Centrul de Economie Politică şi Afaceri „Murray Rothbard”, a Institutului Friedrich von Hayek România, ori a Centrului pentru Economie şi Libertate – ECOL, au tradus, traduc şi promovează lucrările şi ideile reprezentative ale exponenţilor unei şcoli economice care, deşi a funcţionat de la începuturile sale şi până astăzi ca „singurul concurent serios” al Şcolii Istoriste Germane, a fost ignorată sistematic în mediul economic românesc: Şcoala Austriacă de Economie. Datorită activităţii acestor oameni, beneficiem astfel de traducerea în limba română a unora dintre lucrările fundamentale ale lui Ludwig von Mises, Friederic von Hayek ori Murray Rothbard, reprezentanţi ai generaţiei a treia şi a patra ai acestei şcoli, autori care deşi au marcat, începând cu anii 1920, istoria liberalismului occidental, au rămas multă vreme necunoscuţi publicului românesc.

Totuşi, în ciuda traducerii şi promovării operelor reprezentanţilor generaţiei a treia şi a patra a Şcolii Austriece de Economie, se impunea de la o vreme, din nevoia recuperării în cultura română a întregii tradiţiei a Österreichische Schule, traducerea şi introducerea pe piaţa românească atât a lucrărilor lui Eugen von Bohm-Bawerk şi Friedrich von Wieser, gânditori ai generaţiei a doua a Şcolii Austriece, dar, mai ales, a operelor lui Carl Menger, fondatorul acesteia.

Proiectul a prins contur abia în anii din urmă, când, cu o întârziere de mai bine de 140 de ani de la publicarea celei dintâi ediţii a Grundsätze der Volkswirtschaftslehre, a apărut la Editura ASE, în sfârşit, şi varianta în limba română a acestei lucrări a lui Carl Menger, cea prin care, alături de William Stanley Jevons şi Leon Walras, acesta a pus bazele teoriei subiectivismului şi marginalismului şi a schimbat din temelii, începând cu anii 70 ai secolului al XIX-lea bazele ştiinţelor economice.