Filosofia nu este o muncă, ci activitatea de cunoaştere implicată în procesul muncii. Totuşi, această activitate nu se găseşte implicată în mod direct în cadrul acţiunii economice. Ea intervine în cadrul muncii prin intermediul ştiinţelor. Faptul acesta îl datorează legăturii constitutive pe care ea o întreţine cu ştiinţele: dacă filosofia este activitatea de cunoaştere ce presupune observarea, descrierea şi înţelegerea fenomenelor ce intră în sfera personală a facultăţii de conştiinţă, ştiinţele sunt ansamblurile formale şi impersonale de organizare teoretică prin intelect a conţinuturilor de cunoaştere obţinute în urma acestei activităţi.

Plecând de la analiza acestei legături constitutive existente între filosofie şi ştiinţe, dar şi de la recunoaşterea caracterului lor comun de bunuri de producţie, observăm faptul că în procesul de producţie, filosofia deţine un rang superior corelatelor sale. Această superioritate a filosofiei este motivată de faptul că ştiinţele nu pot evolua în sfera valorii adevărului, în absenţa aportului său. Într-adevăr, în calitatea lor de ansambluri formale de organizare teoretică a conţinuturilor de gnoseologie, ştiinţele nu sunt capabile să evolueze în mod autonom şi să se dezvolte altfel decât structural ori la suprafaţă. Construcţii formale şi coerente, elaborate „orizontal” prin operaţii matematice care respectă principiile logice de funcţionare ale intelectului, ştiinţele sunt organizate şi evoluează întotdeauna după primatul validităţii, niciodată după acela al adevărului. Aşa cum scriau în 1929 Hans Hahn, Otto Neurath şi Rudolf Carnap în Manifesul Cercului de la Vienna „în ştiinţă nu există adâncimi, există numai suprafaţă”. Dacă ştiinţa ajunge, totuşi, să câştige în adâncime, o face numai în măsura în care ea devine capabilă să-şi pună problema adevărului. Această sarcină a punerii problemei adevărului şi a adecvării intelectului la realitate se realizează în ştiinţă doar prin intermediul observării, descrierii şi înţelegerii fenomenelor ce intră în sfera personală a conştiinţei omului de ştiinţă, adică printr-o serie de operaţii specifice filosofiei.

Din pricina acestei superiorităţi, valoarea publică a filosofiei (vom omite a vorbi aici despre relaţiile filosofiei cu arta sau cu morala, relaţii în cadrul cărora aceasta poate dobândi, de asemenea, valoare publică) provine din valoarea economică a ştiinţelor cu care se însoţeşte, tot aşa cum valoarea economică a acestor ştiinţe însoţitoare provine din valoarea bunurilor de consum (rare) în a căror producţie ele sunt implicate. Într-adevăr, valoarea unui bun de consum nu este dată – aşa cum îşi închipuie profesorii socialişti – de valoarea bunurilor de producţie implicate în realizarea sa (valoare pe care aceştia o gândesc în termeni absoluţi, ca o proprietate în sine a bunului superior), ci de raritatea acestui bun în raport cu măsura nevoilor umane resimţite faţă de el. Astfel, deşi bunurile superioare, de producţie, joacă un rol determinant în producerea bunurilor de consum, valoarea lor rămâne mereu hotărâtă de valoarea bunurilor la a căror realizare ele au contribuit.

Iată de ce dacă filosofia ca activitate de cunoaştere implicată în procesul de producţie al bunurilor, în particular al bunurilor economice, este determinantă în procesul de producţie al acestor bunuri, ea nu este deloc hotărâtoare în stabilirea valorii lor. Totuşi, în măsura în care facilitează ştiinţelor adecvarea lor la realitate, contribuind astfel la creşterea eficienţei acţiunii cu care se însoţeşte, în particular a acţiunii economice, filosofia joacă un rol decisiv în lungul proces civilizaţional al satisfacerii cât mai complete şi durabile a nevoilor umane.

Filosofia este, după cum spuneam, un bun de producţie, nu unul de consum. Din această cauză ea nu poate fi învăţată şi deprinsă decât în cadrul proceselor de producţie, niciodată în afara lor. Separată de aceste procese şi privită în sine, filosofia îşi pierde nu doar sensul, ci şi semnificaţia sa. Nu întâmplător încercările repetate ale profesorilor socialişti de a concepe, defini şi promova filosofia în sine, adică independent de acţiunile în care aceasta este implicată, au condus la pierderea caracterului economic şi la devalorizarea publică a acestei activităţi.

Referindu-ne acum la utilitatea socială ca şi valoare economică a facultăţilor de filosofie, trebuie spus că ele se deduc amândouă în principiu din utilitatea, respectiv din valoarea filosofiei, adică din calităţile activităţii pentru care aceste facultăţi îşi gândesc serviciile şi îşi pregătesc studenţii. Totuşi, utilitatea acestor şcoli umaniste nu trebuie confundată cu valoarea lor: dacă utilitatea socială a facultăţilor de filosofie se poate stabili în mod întâmplător în funcţie de oricare dintre nevoile personale pe care clienţii şi le pot satisface prin filosofie, valoarea acestor şcoli se dobândeşte numai în relaţie cu nevoile marginale ale acestora din urmă, adică în funcţie de acea categorie de nevoi individuale ameninţate a rămâne mereu nesatisfăcute.

Spunem că o nevoie este marginală atunci când cerinţa ei este mai ridicată decât cantitatea de bunuri disponibilă a o satisface, adică atunci când nevoia vizează bunuri rare. Fără a intra aici în falsa polemică libertariană privitoare la raritate ori la abundenţă ca proprietăţi naturale ale lucrurilor, vom spune că valoarea facultăţilor de filosofie (orice valoare are, de fapt, un caracter economic) depinde întotdeauna de gradul în care programele lor de studii servesc cu bună ştiinţă procesele de producţie ale bunurilor rare – indiferent dacă aceste bunuri sunt bunuri de producţie ori de consum, bunuri materiale ori intelectuale – adică se adresează nevoilor marginale ale beneficiarilor lor.

Cum se explică pasivitatea socială a profesorimii socialiste de filosofie în condiţiile în care aceasta se declară a fi prin excelenţă o clasă de reformişti? De ce facultăţile de filosofie de astăzi nu îşi asumă în mod activ un rol social, în condiţiile în care ele sunt alcătuite în majoritate dintr-o profesorime de orientare socialistă? Pentru profesorii socialişti, facultăţile de filosofie nu pot juca un rol social decât prin intermediul autorităţii şi forţei de constrângere a statului. În concepţia acestor idealişti romantici de stânga ori de dreapta, în absenţa puterii şi a raţiunii de stat, facultăţile de filosofie nu pot îndeplini misiuni sociale. Nu întâmplător activismul social al şcolilor de filosofie marxist-leniniste, şcoli care au inspirat şi inspiră încă suflarea socialistă, a fost motivat de idealul politic revoluţionar al dobândirii cu orice preţ a puterii de stat şi al folosirii neîngrădite a acesteia. Dacă astăzi facultăţile româneşti de filosofie nu au asumat şi nu joacă încă un rol social, faptul se lasă explicat de incapacitatea administratorilor socialişti ai acestora de a-şi croi acces suficient la mecanismele puterii etatice. Paralizia socială de astăzi a profesorimii socialiste vine ca urmare a îngreunării şi condiţionării – datorată mecanismelor democratice – accesului acesteia la puterea de stat. Fără îndoială, mobilizarea acestei clase profesionale este limitată şi depinde de măsurile, proiectele, planurile administraţiei statului.

Pentru socialişti activismul social al filosofului nu poate fi imaginat decât în cetatea Siracuzei, niciodată în agora Atenei. Intr-adevăr, din pricina reflexului lor etatist, modelul clasic al şcolii de filosofie, modelul socratic – atenian, a rămas pentru socialişti un miracol şi o neînţelegere; nu întâmplător acest model este şi astăzi pentru ei sinonim contemplativităţii gratuite, izolării eroice, gândirismului pur şi pasivităţii metafizice. Faptul nu este deloc întâmplător: socialismul împiedică, în mod structural, practicarea filosofiei. Filosofia este o activitate de cunoaştere cu caracter personal legată de acţiunea conştientă, liberă şi responsabilă a fiecărui individ, nicidecum un demers impersonal şi colectiv instrumentat de stat, cu scopul de a servi planificărilor centralizate şi autoritare ale acestuia. De altfel, indiferent de societate, nivelul de centralizare a puterii de stat este invers proporţional cu dispoziţia individuală spre cunoaştere şi cu nevoia de acţiune personală a membrilor acestei societăţi. Iată de ce procesele democratizării, descentralizării şi limitării puterii de stat reprezintă condiţiile cele mai generale ale posibilităţii apariţiei filosofiei şi ale desfăşurării acţiunii individuale. Disfuncţionale odată ce servesc interesele de stat, facultăţile de filosofie pot îndeplini însă rolul lor social originar doar prin implicarea acestora în cadrul pieţei libere. Piaţa liberă este mediul natural de funcţionare al filosofiei: şcolile umaniste nu funcţionează şi nu au sens decât în sânul acesteia.

Prin ce se deosebesc şcolile socialiste de filosofie de şcolile omoloage ale societăţilor extinse/ deschise? Întâi, prin faptul că primele sunt şcoli publice ce slujesc şi apără interesele statului, în timp ce ultimele sunt şcoli private ce servesc şi apără piaţa liberă. Şcolile socialiste sunt şcoli formative, uniformizatoare şi disciplinare, funcţionând politizat prin intermediul unui sistem de instrucţie standardizat, ce impune beneficiarilor lui aceleaşi seturi de cunoştinţe şi abilităţi, în timp ce şcolile liberale sunt şcoli experimentale, instrumentale şi adaptative, ce oferă servicii educaţionale ce au ca finalitate dezvoltarea liberă a acestor beneficiari.

Primele sunt birocratice şi autoritariste, organizate în cadrul unui sistem coercitiv ce funcţionează nu cu scopul de a educa, ci cu acela de a antrena prin instrucţie supunerea, dependenţa şi doctrinarea beneficiarilor atât în acord cu interesele statului, cât şi cu viziunea establishment-ului ce îl reprezintă. Ultimele, anulând coerciţia etatică, urmăresc să ofere beneficiarului instrumentele prin care el să îşi poată descoperi singur resursele personale latente, să dobândească liber motivaţia şi abilităţile personale, cu alte cuvinte să se educe neîncetat în funcţie de oportunităţile pe care dinamica şi crizele pieţei le oferă.

Primele, centrând educaţia pe profesor şi ignorând potenţialul natural al tinerilor, sunt paternaliste, ultimele, în schimb, deplasând responsabilitatea educaţiei de la profesori la elevi, sunt democrate. Şcolile socialiste sunt idealiste, tratând filosofia şi educaţia asemeni unor bunuri, „produse de către unii oameni pe care îi numim profesori şi transferate, mai mult sau mai puţin mecanic, către alţi oameni denumiţi „elevi” (David Greenwald, 2012), în schimb, cele liberale sunt raţionalist critice, concepând filosofia ca o activitate individuală de cunoaştere, iar educaţia ca procesul de dezvoltare personală ce se desfăşoară odată cu aceasta, adică două procese imposibil de suplinit şi de transferat de la o persoană la alta.

Şcolile socialiste de filosofie sunt generaliste, limitând şi opunându-se diversificării intereselor educaţionale ale tinerilor, în timp ce şcolile liberale, aşezând diviziunea muncii la baza propriilor servicii, îşi variază mereu oferta educaţională, căutând fără încetare să o îmbunătăţească. În sfârşit, primele sunt monopoliste, dispreţuind flexibilitatea managerială şi inovaţia educaţională, în timp ce ultimele, axate pe feedback-ul clienţilor sunt deschise competiţiei şi pieţei libere a educaţiei.

Refuzând să recunoască legătura strânsă dintre studiile umaniste şi cerinţele acţiunilor din sfera economicului, iar mai târziu devenind incapabili să o mai sesizeze, profesorii socialişti de astăzi au sfârşit prin a deveni ei înşişi victimele intelectualiste ale propriului învăţământ savant, pretenţios şi steril, învăţământ, care, deşi se desfăşoară de la o vreme în numele reabilitării publice a studiilor umaniste, a sfârşit prin a duce la devalorizarea publică severă a acestora. Refuzul şi incapacitatea acestora de a sesiza legătura dintre umanioare şi sfera practică a acţiunilor economice s-a soldat nu doar cu pierderea din vedere a semnificaţiei meseriei lor, ci şi a sarcinilor sociale majore presupuse de aceasta.

Care este urmarea ignorării şi neasumării de către această clasă profesională a rolului social pe care şcolile umaniste, în particular şcolile de filosofie ar trebui să-l joace în societatea românească actuală? În primul rând îngreunarea şi întârzierea proceselor de liberalizare, descentralizare şi democratizare ale acestei societăţi, procese complexe în cadrul cărora, facultăţile de filosofie actuale, ce slujesc nevoilor societăţilor deschise, par a juca un rol similar celui avut de către „şcolile filosofice” marxist-leniniste în construirea regimurilor comuniste.

Nu trebuie să ne speriem de această asociere: şcolile de filosofie pot crea, într-adevăr, atât instrumente practice pentru înrobirea unei societăţi, după cum tot ele pot multiplica la nivel de masă activităţi de cunoaştere personale, capabile să conducă indirect şi dincolo de orice control planificat la modernizarea acesteia. Cele dintâi îşi vor produce şi răspândi funestele instrumente de dominaţie mizând pe „reificarea” filosofiei, confundată aici cu un corpus greoi, „obiectiv”, autoritar şi impersonal de idei ce trebuie argumentat şi apărat cu orice preţ şi fără întrerupere de ideologii de serviciu; cele din urmă vor sluji integral societăţii libere, dezvăluind, oamenilor acesteia, indiferent de rasă, clasă, religie, şcoală ori profesie, filosofia în forma sa cea mai simplă, mai nudă şi mai accesibilă: aceea de activitate personală de cunoaştere a realităţii socio-culturale, activitate născută din nevoia fiecărui om de a-şi rezolva problemele cu care se confruntă, dar care răspunzând unui anumit gust personal pentru risc şi incertitudine, se desfăşoară mereu, independent de interesele demonstraţiei şi argumentării în sfera comună a conştientizării, observaţiei, înţelegerii şi explicaţiei fenomenelor problematice.

În ciuda faptului că, forţate de noile împrejurări istorice ale capitalismului, şcolile româneşti de filosofie şi-au declarat afilierea în bloc la valorile lumii libere, ele au rămas în continuare instituţii socialist-conservatoare. Departe de a sluji formării oamenilor liberi, ele servesc încă şi astăzi vechilor culturi autoritariste. Intoleranţi şi străini în majoritate culturii dialogului, dispreţuind sfera capitalistă a economicului, dar mobilizaţi până la pasiune de idealurile dobândirii superiorităţii, absolvenţii acestor şcoli ajung în zilele noastre în mare parte a lor să-şi irosească viaţa dacă nu într-un conformism paralitic şi resentimentar, atunci într-o veşnică şi ineficientă rebeliune.

De la o vreme numărul acestora scade de la an la an; presimţind parcă natura conservatoare, autoritară şi socialistă a şcolilor de filosofie şi inadecvarea culturii acestora la valorile lumii libere, o bună parte a absolvenţilor de liceu evită astăzi din principiu să urmeze o facultate de filosofie. Totuşi, nu trebuie să ne facem griji: de presiunea crescândă a dezinteresului celor tineri faţă de aceste şcoli depinde până la urmă atât redescoperirea publică a rostului social fundamental al filosofiei, cât şi redobândirea respectului şi a recunoaşterii publice a acesteia.

Bibliografie:

David Greenwald, Laissez-Faire Learning, Ludwig von Mises Institute, 2012.