Confuzia terminologică din vocabularul politic actual privitoare la delimitarea poziţiilor politice de dreapta ori de stânga, dar mai ales dificultatea de a deosebi între diferitele doctrine care orientează şi inspiră forţele politice au intrat în zilele noastre într-o fază cronică. Astăzi, ne este cu atât mai greu să atribuim unui partid politic eticheta de a fi de stânga sau de dreapta, cu cât vechile graniţe doctrinare trasate odată cu secolul al XIX-lea între liberalism şi socialism, graniţe care ne ajutau să gândim în acest sens, par a se fi năruit. În noile condiţii, nu mai miră pe nimeni faptul că partide europene ori occidentale care susţin printre altele limitarea liberei circulaţii a forţei de muncă şi a capitalului, tarife vamale protecţioniste, controlul preţurilor, controlul comportamental, finanţarea de la buget a sistemului energetic şi a căilor ferate ori naţionalizarea unor sectoare ale economiei sunt considerate a fi partide de dreapta, iar altele care, din contră, încurajează iniţiativele particulare şi dezvoltarea economiei de piaţă sunt uneori catalogate a fi partide socialiste. Arsenalele de idei şi de valori ale stângii socialiste şi ale dreptei liberale s-au contopit astăzi sub semnul unui veritabil Turn Babel. Ca urmare a acestei babelizări, am ajuns să vorbim de formaţiuni politice de centru, de facţiuni de extremă stânga, de mişcări de extremă dreaptă, de partide de centru stânga (socialist-liberale), de organizaţii politice de centru dreapta (conservatoare) etc., etc.

Riscurile socio-culturale ce decurg din acest amestec doctrinar sunt majore, deoarece ambiguităţile ideologice şi obscurităţile terminologice existente în vocabularul politic, departe de a avea o simplă miză teoretică, contribuie atât la slăbirea interesului cetăţenilor faţă de viaţa publică, cât şi la încurajarea imposturii şi a iresponsabilităţii în rândul politicienilor. Contribuind la reducerea nivelului de inteligibilitate a acţiunii din sfera politicului, aceste confuzii doctrinare joacă, întâi, un rol important în diminuarea nivelului de participare al cetăţenilor la viaţa publică. Mai mult, prin babelizarea ideologică produsă, aceste confuzii stimulează partidele să-şi conceapă politicile publice nu în funcţie de liniile de gândire ale doctrinelor lor politice, de la care, din reflex, ele încă se mai revendică, ci în funcţie de reacţiile concrete, suprasarcinile şi interesele de moment ale electoratului pe care îl vizează. Confuzia doctrinară conduce, aşadar, nu doar la abulizarea civică a electoratului, ci şi la succesul populismului în rândurile sale.

Deşi confuzia ideologică a afectat întreaga viaţă politică, ea nu s-a răsfrânt în acelaşi fel asupra doctrinelor politice tradiţionale. Dacă unele dintre aceste doctrine au fost avantajate de diluarea propriei identităţi, altele au avut doar de pierdut de pe urma ei. Aşa se face că mişcările liberale s-au compromis prin asimilarea principiilor stângii, în timp ce acelea socialiste au proliferat sub eticheta liberalismului, erodând, printr-o utilizare improprie, sistemul de principii al acestuia. Astăzi, în Europa, sub masca liberalismului şi a etichetei de „liberal” se ascund şi acţionează nenumărate mişcări de tip socialist. Fenomenul a devenit posibil odată cu recunoaşterea forţei ideilor liberale care au inspirat şi justificat, începând cu secolul al XVIII-lea, marile procese de modernizare politică, juridică, economică ori spirituală a societăţilor occidentale, idei pe care, începând de atunci, deşi nimeni nu le-a mai putut ignora, mai toată lumea, incapabilă a le înţelege, accepta ori adopta până la capăt, le-a deturnat, înstărindu-le de sensul şi semnificaţia lor. Fenomenul acesta a devenit posibil deoarece, produse ale epocii, operele clasice ale liberalismului nu erau cu totul emancipate de sub amprenta şi de sub limitele culturale ale vremii pe care încercau să o depăşească. Astfel, lucrările unor David Hume, Adam Smith, Jean Baptiste Say, David Ricardo, J. Bentham, W. Von Humboldt, J.S. Mill etc., de exemplu, deşi au avut meritul extraordinar de a fi inspirat şi motivat odată cu apariţia lor forţele politice liberale ale epocii, ele au servit, totodată, prin inevitabilele lor echivocuri interne, inclusiv doctrinele adversarilor gândirii liberale (Raico, 1993). Iată şi motivul pentru care, astăzi, orice încercare de a întemeia doctrina liberală pe scrierile clasice ale liberalismului nu doar că nu serveşte scopului său, dar, pe deasupra, ea contribuie la adâncirea acestei doctrine într-o prelungită criză de identitate. Într-adevăr, dacă ar trebui ca astăzi să ne folosim doar de teoriile moral-politice aflate în patrimoniul clasic al doctrinei liberale, nu am mai fi capabili să răspundem la întrebarea ce este liberalismul? Ajunse în epoca post-modernă, clasicele idei moral-politice ale liberalismului au devenit incapabile să mai susţină această doctrină (Gray, 1998). Apreciate ca utopice (Nozick, 1997) ori criticate sever din acelaşi motiv (Huerta de Soto, 2009), ideile politice ale liberalismului clasic, în ciuda faptului că se menţin necesare acestei doctrine, nu mai sunt deloc suficiente ei. Dacă în Anglia secolului al XVII-lea, în SUA ori în Franţa secolului al XVIII-lea, doctrina liberală servise programului politic al burgheziei ce avea ca scop erodarea puterii absolute a monarhiei, începând din secolul al XIX-lea, adică odată cu încheierea acestui proiect în urma căruia au apărut statele moderne europene, liberalismul îşi pierde atât puterea, cât şi specificitatea. Explicaţia? Separaţia puterilor în stat, statul de drept, constituţionalismul, egalitatea în faţa legii, libertatea în toate formele sale, democraţia parlamentară, contractualismul, pluralismul etc., idei fundamentale ale patrimoniului gândirii politice liberale vor fi preluate, interpretate şi asimilate treptat de mişcările socialiste, fie ele marxiste ori conservatoare (Hoppe, 2010), unele care până atunci nu se sfiiseră să arate un dispreţ făţiş faţă de aceste idei – conducând prin acest proces de popularizare, vulgarizare şi alterare a sensului lor la erodarea continuă a identităţii liberale.

Totuşi, „dacă cineva doreşte să ştie ce înseamnă liberalismul şi în ce constă obiectivul său, nu poate recurge pur şi simplu la experienţa istorică pentru a putea găsi informaţii referitoare la ceea ce au urmărit politicienii liberali şi ce au reuşit, deoarece acest sistem nu şi-a impus cu adevărat programul nicăieri în lume” (Mises, 2012). Acesta nu este singurul motiv pentru care doctrina liberalismului se dovedeşte impermeabilă analizelor istorice. Este ştiut că pentru liberali ideile „constituie soclul pe care se aşază edificiul social al cooperării umane” (Idem). Cum în optica liberală, cooperarea umană şi ordinea socială generată de ea depind de idei, durabilitatea acestora din urmă depinde, la rândul ei, de adevărul ideilor lor întemeietoare. Preocuparea faţă de idei, dar mai ales faţă de veracitatea acestora a făcut, aşadar, din liberalism un program politic deschis şi racordat continuu la evoluţia cunoaşterii umane. „Liberalismul nu este o doctrină definitivă sau anchilozată. Dimpotrivă, el constituie aplicarea învăţăturilor ştiinţei vieţii omului” (Idem). Astfel, dacă la începuturile sale, liberalismul s-a definit în funcţie de cele mai moderne teorii moral-politice ale timpului, nevoia şi exigenţa interne de a ţine pasul cu transformările epistemice ale vremii au forat această doctrină să depăşească etapa ei clasică pentru a se fonda, în cele din urmă, pe baze ştiinţifice. Aşa se face că, dacă până la sfârşitul secolului al XIX-lea, sursele clasice ale liberalismului au fost legate de credinţa în principiile metafizice moniste moral-politice ale jusnaturalismului şi utilitarismului (Vergara, 1998), sursele sale contemporane au trebuit legate, fără îndoială, de evidenţa regularităţilor apriorice şi anistorice ale ştiinţelor sociale. Procesul de tranziţie de la fundamentarea metafizică a liberalismului la întemeierea lui ştiinţifică a fost lent, tot aşa cum lentă a fost şi emanciparea ştiinţelor de sub influenţa bazelor şi reziduurilor lor metafizice.

Folosindu-se de aceste ştiinţe, Mises şi Hayek au marele merit de a fi descâlcit confuzia şi încurcătura ideologică actuală, indicându-ne cu claritate faptul că, dincolo de aparenta multiplicitate doctrinară care afectează lumea politică, nu avem în fond de ales decât între două sisteme de principii politice de organizare ale societăţii: sistemul proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie (liberalismul sau, aşa cum se mai numeşte el într-o fază avansată, capitalismul) şi acela al proprietăţii comune (socialismul) asupra acestor mijloace, toate celelalte sisteme intermediare (fascismul, conservatorismul, comunismul, intervenţionismul etc.) fiind dacă nu „absurde şi inoportune”, atunci nişte specii disimulate ale acestuia din urmă. Mai mult, constatând impracticabilitatea socialismului, cei doi au încă şi mai marele merit de a fi evidenţiat prin aceleaşi mijloace ştiinţifice că doar ordinea bazată pe proprietatea privată este una funcţională. Demonstrând, aşadar, pentru întâia dată în istorie, cu ajutorul unor mijloace pur ştiinţifice (teoria monedei, a creditului şi a ciclurilor economice, teoria funcţiei antreprenoriale, teoria ordinii spontane etc.) şi cu o claritate fără precedent, superioritatea liberalismului ca sistem al proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi dezvăluind in extenso contradicţiile şi imposibilităţile structurale ce caracterizează celelalte sisteme de cooperare umană ale societăţilor bazate pe diviziunea muncii (imposibilitatea calculului economic în socialism, absenţa coordonării intra-temporale specifică momentelor de criză economică provocate de politicile intervenţioniste de stabilizare monetară, critica raţionalismului scientist şi constructivist ori a ingineriei utopice socialiste etc.). Mises şi Hayek pot fi consideraţi, pe bună dreptate, veritabili părinţi fondatori ai liberalismului contemporan. Lor le datorăm astăzi cele mai extinse şi mai importante proiecte de clarificare şi reabilitare ale doctrinei liberale din secolul XX.

Iată de ce, începând de la scrierile celor doi autori, putem spera în zilele noastre să depăşim confuziile terminologice şi doctrinare ale vocabularului politic actual, încă tributar culturii clasice, să ne sustragem pasivităţii civice generalizate a electoratului din care facem parte şi să combatem derapajele populiste ale claselor politice care urmăresc a ne reprezenta. Dar, despre aceşti doi mari gânditori occidentali, pe larg în numerele următoare.

John Gray, Liberalismul, Editura DU Style, Bucureşti, 1998.

Francisco Vergara, Temeiurile filosofice ale liberalismului, Editura Nemira, Bucureşti, 1998.

Ludwig von Mises, Liberalismul în tradiţia clasică, Editura UAIC, Iaşi, 2012.

Friederic von Hayek, Infatuarea fatală. Eroarea socialismului, Editura UAIC, Iaşi, 2016.

Ralf Raico, Classical Liberal Roots of the Marxist Doctrine of Class, în Maltzev, I. N. (ed.),A Requiem for Marx, Ludwig von Mises Institute, Auburn, 1993.

Walter Block, În apărarea indezirabililor, Institutul Ludwig von Mises România, 2005.

Robert Nozick, Anarhie, stat si utopie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.

Jesús Huerta de Soto, Classical Liberalism versus Anarcho-Capitalism, în Jörg Guido Hülsmann and Stephan Kinsella (ed.),Property, Freedom, and Society: Essays in Honor of Hans-Hermann Hoppe, Ludwig von Mises Institute, Auburn, 2009.

Hans Herman Hoppe, Teoria socialismului şi a capitalismului, Institutul Ludwig von Mises România, 2010.