Etica virtuţii şi piaţă liberă

Scriam în numărul trecut al revistei că piaţa liberă este o instituţie socială fondată de moralitate. Pentru mulţi autori, o asemenea afirmaţie este dacă nu hazardată, atunci cu siguranţă una nefrecventabilă. Motivul este simplu: în opinia lor, piaţa liberă, în particular capitalismul, departe de a se întemeia pe moralitate, funcţionează fie ca un factor socio-cultural destructurant şi transformator (K. Polanyi, 2013), responsabil de criza morală a civilizaţiei europene şi, în final, de prăbuşirea acesteia, fie ca o ordine interacţională constituită dincolo/ independent de orice consideraţii morale.

Asemenea opinii, foarte răspândite privitoare la piaţa liberă, nu iau în calcul, totuşi, câteva aspecte de bun simţ pe care noi nu putem să le trecem cu vederea. Întâi faptul că dependenţa de moralitate a pieţei libere este dezvăluită de rolul pe care sistemele (subiective, tacite şi personale) de criterii practice folosite de către agenţii privaţi pentru a-şi justifica, motiva, evalua ori controla pe cont propriu actele şi acţiunile lor particulare (moralităţile individuale), îl au în cadrul procesului antreprenorial de descoperire a oportunităţilor de câştig/ profit, de selecţie şi ierarhizare a obiectivelor acţiunii pe care o planifică, de inventariere a resurselor lor disponibile necesare pentru atingerea obiectivelor vizate, de calcul raţional şi de luare a unei decizii eficiente în funcţie de toate acestea.

Dependenţa de moralitate a pieţei libere poate fi dedusă, apoi, cu o şi mai mare claritate, după cum ne indică şi numele, din caracterul său liber. Libertatea este, după cum ştim, o valoare morală. Faptul că o valoare morală, precum libertatea, este aşezată la temelia pieţei, trebuie tratat ca un indiciu clar al moralităţii acesteia. Atâta vreme cât o piaţă presupune, recunoaşte şi apără din start în dreptul agenţilor săi principiul nediscriminatoriu al autonomiei acestora, cel de a cunoaşte, a gândi şi a interacţiona voluntar şi non-agresiv în acord cu proprietatea lor privată şi cu diversele moralităţi individuale legate de aceasta, ea trebuie tratată prin excelentă ca o instituţie morală. Legătura dintre piaţa liberă şi moralitate este, de altfel, într-atât de strânsă încât, în cazul în care, din diverse cauze (reglementări şi intervenţii coercitive ale statului, legalizarea unor privilegii individuale ori colective, constituirea de monopoluri, impunerea unor politici protecţioniste etc.), procesele de schimb ale acestei instituţii sunt împiedicate în mod sistematic să se desfăşoare liber, piaţa încetează să mai aibă un caracter moral.

Caracterul liber al pieţei implică mai întâi de toate presupunerea, recunoaşterea şi apărarea autonomiei agenţilor săi individuali. Dar, aşa cum libertatea pieţei este o valoare aşezată la temelia morală a liberului schimb, autonomia reprezintă virtutea prin care aceşti agenţi recunosc şi realizează această valoare. Libertatea pieţei, moralitatea ei depind, aşadar, în mod primar de o virtute comportamentală. Totuşi, autonomia individuală nu este o simplă virtute. Fiind strâns legată de sfera privată, de conştiinţă a agenţilor individuali, autonomia reprezintă de fapt condiţia necesară a funcţionării acesteia. Privită din acest unghi, autonomia individuală stă la baza dobândirii tuturor celorlalte virtuţi umane. Nimeni nu poate spera, de exemplu, să deprindă virtuţile curajului, moderaţiei, onestităţii, dreptăţii etc. fără să nu fi dobândit, în prealabil, în sfera conştiinţei personale – locul primar al genezei tuturor acestor excelenţe practice – autonomia personală. Deşi este adevărat că virtuţile se dobândesc prin intermediul practicii, aceste calităţi comportamentale apar şi se cizelează numai în virtutea acestei autonomii.

Fondată pe autonomia personală, deprinderea virtuţilor, spre deosebire de fixarea mimetică a automatismelor morale comunitare, nu depinde sub nicio formă de consensul şi supunerea colective faţă de o aşa-zisă deplină şi absolută morală tradiţională. Din contră, desfăşurată dincolo de exclusivul, unicul şi totalitarul telos comunitar, ea se produce prin intermediul practicilor şi interacţiunilor specifice „sistemului reputaţiei”, plecând de la respectarea diferitelor maxime ale moralităţilor private ale agenţilor individuali ori a regulilor moralei publice interacţionale a societăţii acestora, pentru a lăsa de fiecare dată în seama autonomiei acestor agenţi posibilitatea ca, în funcţie de aceste reguli, ei să-şi aleagă şi să-şi urmărească liber varietatea nedefinită a propriilor scopuri individuale.

Legătura virtuţilor cu maximele moralităţii private, dar mai ales cu regulile moralei interacţionale – acel produs cultural istoric apărut ca efect spontan (non-intenţional) al acţiunilor individuale desfăşurate în regimul liberului schimb, produs despre care David Hume (2003) spunea că nu este rezultatul raţiunii noastre, nu este unidimensională. Asta pentru că formarea maximelor moralităţii private ori a cea a regulilor moralei publice nu sunt procese arbitrare: maximele şi regulile morale nu sunt nici construcţii psihologice, ce urmează unor orientări subiective ori unor inclinaţii sentimentale şi emoţionale individuale, nici ficţiuni practice concepute pentru a răspunde în regim util nevoilor umane; din contră, ele reprezintă forme de recunoaştere şi aproximare istorică, individuală, mai mult sau mai puţin adecvată a unor dispoziţii naturale intuitive de valoare cu caracter universal (frumos, adevăr, bine, libertate, proprietate, egalitate, responsabilitate etc.) de care nicio fiinţă umană, indiferent de intenţiile şi acţiunile sale, nu se poate dispensa. Urmând şi respectând mai mult sau mai puţin aceste dispoziţii naturale de valoare, maximele şi regulile morale beneficiază, în ciuda istoricităţii lor, de o relativă stabilitate, una pe care, la rândul lor, ele o împrumută virtuţilor. Stabilitatea virtuţilor în cadrul ordinii extinse a pieţei libere va depinde, în aceste condiţii, de gradul istoric de adecvare a maximelor şi regulilor morale particulare la aceste dispoziţii naturale ale omului: o virtute va fi cu atât mai stabilă în practică cu cât regulile morale în funcţie de care ea se formează sunt din ce în ce mai bine adecvate la dispoziţia naturală spre frumos, adevăr, bine, libertate, proprietate etc. a agenţilor pieţei.

Din această cauză, nu orice morală publică ori moralitate privată sunt capabile să asigure condiţii pentru producerea virtuţilor: în măsura în care regulile ori maximele acestora nu sunt suficient de bine adecvate dispoziţiilor naturale, ele vor conduce nu la deprinderea virtuţilor umane, ci la formarea unor stereotipii şi automatisme morale, pe care cei mai mulţi dintre noi vom fi tentaţi să le confundăm cu virtuţile propriu-zise. Ajunşi aici, trebuie să remarcăm un fapt deosebit de important, asupra căruia ne vom apleca în numărul următor al revistei: procesul istoric de adecvare a maximelor şi normelor morale la unitatea dispoziţiilor naturale, proces care contribuie la asigurarea stabilităţii relative a virtuţilor are loc în ordinea spontană a liberului schimb şi presupune, în calitatea lui de proces fundamentat, pe de o parte, pe autonomia agenţilor individuali şi, pe de alta, pe competiţia non-agresivă a acestora (inclusiv morală) în vederea unei mai bune cooperării sociale (David Boaz, 1997), trecerea printr-o succesiune neîntreruptă şi necesară de crize.

Reputaţia este gândită, de regulă, în termeni de piaţă şi de producţie, statusul, în termeni weberieni de autoritate şi consum.

Alasdair Macintyre, Tratat de morală, Humanitas, 1998;

Karl Polanyi, Marea Transformare, Editura Tact, 2013;

David Boaz, Competition and Cooperation, The Freeman, 1997;

David Hume, A Treatise of Human Nature, Project Gutenberg, 2003.