Începutul de vară toridă a adus peisajului expoziţional craiovean, în locul obişnuitelor manifestări uşoare la degustat, precum vinul, o expoziţie temeinic aşezată pe simeza Muzeului de Artă. Ea se încadrează în programul mai nou, de promovare a artei româneşti contemporane. Manifestarea la care facem referire prezintă profilurile a doi artişti ajunşi la maturitate, a căror artă vizează modernitatea în ciuda prenumelor cu o profundă rezonanţă autohtonă: Gheorghe şi Vasile.

Este vorba de Gheorghe Dican, pictor vâlcean şi Vasile Soponariu, sculptor bucureştean. Amândoi se află la prima lor manifestare de o asemenea amploare într-un muzeu de artă şi nu oricare. A fost atât pentru muzeu cât şi pentru ei un pariu greu de susţinut având în vedere importanţa spaţiului dar şi numărul mare de lucrări necesare acoperirii întregului spaţiu de la parterul Palatului Jean Mihail.

Pânzele lui Gheorghe Dican sunt rezultatul unor exteriorizări impulsive, al unor momente de maximă tensiune interioară, când necesitatea „eliberării“ se manifestă în descătuşări de o gestualitate spontană, salvată, însă, de facilitatea ce ameninţă adesea un asemenea tip de expresie datorită nu atât harului său înnăscut pentru culoare, cât mai ales inteligenţei sale artistice.

Seria de tuşe în nuanţe adesea extrem de apropiate, alteori într-un puternic contrast, puse din aproape în aproape, relaţionându-se reciproc cu o minuţioasă precizie, mai mult simţită decât premeditată, creează o reţea cromatică densă, agitată, ce leagă unitar câmpul de senzaţii transpuse. Tabloul devine astfel o dezvoltare uneori sinestezică de nuanţe, dar cel mai adesea o explozie a complementarelor ce asigură coeziunea imaginii.

Practicând un gestualism de tip abstract – aşa cum au fost receptate, imaginile sale de majoritatea criticii de specialitate, Gheorghe Dican îşi cultivă hedonist – cum îl identifică Luiza Borcan – antimoniile spirituale dar şi sentimentale, prin intermediul celor cromatice.

Artistul construieşte o lume dinamică, unde culoarea foarte rar cenzurată de linie creează această senzaţie datorită unor ritmuri ample ale pensulei cu aglomerări de materie şi sugestive treceri dintr-o textură în alta. Această cromatică vie, plină de dramatismul unui început de univers, îţi dă senzaţia unei scurgeri de magmă unde tensiunea interioară este indusă de contrastul cromatic, de diferenţele de împăstare ale suprafeţei picturale.

Demersul spiritual dar şi senzorial al compoziţiei este accentuat de forţa viscerală cu care artistul reuşeşte să îşi încarce materia colorată. Suntem în faţa unui univers zbuciumat unde invazia pigmenţilor este temperată de aşezările calme ale unor tuşe cu respiraţie largă.

Explozia materiei în încercarea sa de a domina întreaga suprafaţă imprimă un sens dinamic şi expresiv pastei care, în mod evident, ascultă de impulsurile creatorului mai curând decât de libertăţile pe care pictura de la Kandinsky încoace şi le-a adjudecat. Senzaţia atât de pregnantă a disoluţiei sale este însă posibilă – nu trebuie omis acest amănunt – datorită elaborării dar mai curând a unor intuiţii plastice de mare fineţe.

Vasile Soponariu, celălalt personaj principal al evenimentului, conturează volumetria acestui spaţiu, conferind omogenitate spectacolului în ansamblu.

Aflat la prima sa manifestare muzeală de amploare, artistul şi-a dorit să sublinieze cele două axe importante ale creaţiei sale sculpturale. Prima, derivată din preocupările sale de aproape trei decenii, este surprinderea formei în starea ei primară atunci când străpungerea fie ea brutală sau delicată a monolitului conferă materiei mobilitate, îi degajează energiile generând confruntarea dintre formă şi spaţiu; cu luciditate, artistul urmăreşte dar şi controlează aceste reacţii ale materiei, ajungând de cele mai multe ori la plămădiri expresive şi încărcate de energie. „Spargerea“ materiei ca formă monolitică nu este nouă însă. Vasile Soponariu are meritul de a fi găsit o formulă proprie de expresie acestei preocupări întâlnite adesea la generaţia ’80 şi nu numai.

Important pentru artist este raportul dintre gol şi plin realizat nu prin rupturi brutale, ci cu o bună intuire a proporţiilor şi armonizare a suprafeţelor conform unor ritmuri pline de muzicalitate.

Axa acestei evoluţii este aceea a unui conceptualism a cărui puritate dar şi originalitate totodată este atenuată printr-o accentuată notă lirică, proprie firii sale.

O altă interfaţă a personalităţii sale artistice ne este relevată de preocupările mai noi în spaţiul unui univers figurativ populat cu personaje bizare, carnavaleşti, redate miniatural. Aparent este o altă lume unde austeritatea formelor dintâi a fost înlocuită cu un univers miniatural de criselefantine moderne dintr-un univers ciudat şi ilar.

În mod firesc sculptura mică, cu atât mai mult cea figurativă, pretinde o execuţie extrem de atentă la detaliu. Este ceea ce încearcă să sublinieze şi artistul în aceste piese. Frumuseţea lor rezidă în acurateţea realizărilor, în subtilitatea patinelor folosite pentru conturarea volumelor, în dialogul ce dă naştere între suprafeţele îndelung cizelate şi cele rugoase.

Dincolo de calitatea lor decorativă, lucrările sale, purtătoare ale unor semnificaţii, ale unei înţelegeri „din interior“ a fenomenului sunt cu atât mai preţioase.

Osmoza celor două lumi ale lui Vasile Soponariu rămâne artistul însuşi, energia pe care o imprimă sculpturilor sale şi mai presus de aceasta, un sentiment de căldură umană, pe care acestea îl degajă.