Încă de la finele secolului al XVI-lea când a început să fie frecventat de artişti ca un gen de sine stătător, peisajul a evoluat rapid în preferinţele acestora, devenind, în scurt timp, expresia lor favorită mai ales dacă luăm în calcul şi subspeciile sale: peisajul citadin şi natura moartă.

Această opţiune a fost posibilă datorită deschiderii pe care un asemenea tip de imagine o oferă artistului dar şi receptorului nu doar la nivel epic sau pictural cât mai ales la cel emoţional. Este motivul pentru care, timp de aproape o jumătate de mileniu, a constituit – şi subiectul este încă departe de a fi epuizat – una dintre cele mai fascinante şi complexe aventuri ale fenomenului artistic universal.

Bineînţeles şi arta românească, atât cât este, a fost serios marcată de subiect nu doar prin influenţa, aş acum prea des s-a afirmat ci şi datorită substanţei noastre genetice.

În ultimele decenii, la noi şi nu numai, datorită noilor încercări de expresii vizuale (media, performance, happenind etc.) se încearcă o marginalizare a tuturor formelor de artă „clasice“, implicit a peisajului, mai ales de către tinerii creatori care le cred desuete, şi în contradicţie cu ceea ce ei consideră performanţă. Este o viziune excesivă care, deşi firească vârstei şi mai ales momentului de criză pe care îl traversează arta de o bună perioadă de timp, nu îşi găseşte susţinerea în realitate nici la nivelul artiştilor şi cu atât mai puţin la cel al consumatorului de artă.

Performant sau nu, la noi, domeniul artelor aşa zis istorice este în continuare căutat atât de artişti cât şi de public.

Pentru a sublinia incongruenţa unei asemenea dihotomii, artistul Marcel Voinea a iniţiat o expoziţie pe tema peisajului invitându-şi colegii să participe. Este vorba de o încercare mai complexă unde, alături de lucrări ei sunt rugaţi să-şi exprime şi la nivel teoretic atitudinea faţă de subiect.

Întâlnirea celor şapte artişti pe simezele galeriei Arta demonstrează, teoretic – prin textele care le motivează demersul, şi mai ales practic – expunând din creaţia lor curentă de atelier şi nu lucrări concepute special pentru acest proiect, varietatea de expresii pe care această temă o poate avea.

Marcel Voinea, prezent şi în calitatea sa de artist, expune o serie de peisaje cu reverberaţie „academică“ unde rigoarea notaţiei grafice se conjugă cu cea cromatică în dorinţa de a surprinde cât mai corect şi neimplicat realitatea.

O relaţie „afectivă“ mai accentuată o putem observa în peisajele lui Emil Paşcalău, care îşi compune discursul în manieră post-impresionistă cu vagi accente foviste.

Pentru Iulian Segărceanu în schimb, peisajul a fost întotdeauna un pretext de a-şi exterioriza afectivitatea, stare ce eclipsează motivul impunându-i acestuia un loc secund în lucrare, motiv pentru care notaţiile sale sunt picturale, spontane şi pline de vervă.

Constantin Niculescu, marcat încă din tinereţe de peisajul rural, îl exprimă într-un neotradiţionalism temperat cu digresiuni pointiliste. Interesul artistului se concentrează pe calitatea materiei picturale.

Fără să abandoneze zona figurativului, Mihail Trifan îşi concentrează atenţia, în primul rând, pe afirmarea eului său creator în compoziţia de factură neoexpresionistă de o mare încărcătura energetică dar şi de o rafinată calitate artistică.

Ion Preda este un introvertit cerebral care îşi compune lucrările în diapazon abstract, cu rigoarea şi curiozitatea omului de ştiinţă care îşi duce cu acribie cercetarea până la capăt pentru a-şi confirma cu ajutorul imaginilor adevărurile propriei sale gândiri plastice.

Silviu Bârsanu, surprinzător ca de obicei, îşi concepe demersul pe suport metalic, în manieră nonfigurativă, reuşind să inducă cu pertinenţă sugestia temei propuse.

La rândul său, Gabriel Giodea expune în acelaşi spirit nonconformist un obiect a cărui semnificaţie acuzată reprezintă protestul său împotriva distrugerii naturii de către om a cărui „civilizaţie“ de plastic ne îndepărtează de esenţă.

Seriozitatea demersului constă şi în deschiderea pe care Marcel Voinea, în ipostaza de curator, a avut-o faţă de lucrările puse pe simeză. Am întâlnit aici de la peisaje neutre ca stare, în stilul neoclasicismului burghez de la sfârşitul secolului al XIX-lea, la lucrări abstracte unde ideea de peisaj este doar indusă de obiecte ce reflectă degradarea naturii sub acţiunea iresponsabilă a omului contemporan.

Iată o propunere generoasă atât ca deschidere cât şi ca pretext de dezbatere care cred că şi-a atins scopul. Dacă această acţiune va continua, ceea ce ar fi de dorit, cu siguranţă că şi artiştii şi publicul ar avea de câştigat.

Peisajul, ca gen de expresie plastică de-a lungul timpului, a fost iubit de artişti.

În ceea ce mă priveşte, eu, Trifan Mihail, am ales un colţ de natură, din zona Turceniului, unde pe o perioadă de timp, toamnă-iarnă-primăvară, ciclic, am păstrat legătura cu subiectul.

La faţa locului, în plein air, cu ajutorul culorilor de pe paletă, schimbându-le în funcţie de impresie (culoare, lumină, anotimp), am aşternut cu rapiditate culorile ajungând până la înălţimea lor, pe suprafaţă.

Consider că peisajul este impresia dinamică primită în faţa subiectului, exprimată pe suport cu ajutorul mijloacelor plastice, folosind limbajul plastic, exprimat prin punct, linie, suprafaţă.

O mare importanţă am acordat-o compoziţiei, adică structurii şi schemei compoziţionale, în care culoarea a avut rol de împlinire plastică.

Am considerat peisajul, ca mică fereastră a pasiunilor şi stărilor sufleteşti, combinate cu impresia primită din natură, fiind o a doua natură a terapiei experimentale.

*

Primele imagini create în copilărie au fost peisajele, ele fiind umila mea recunoştinţă faţă de bogăţia universului din care parte eram. Monumentalitatea cerului şi a câmpiei din jurul meu îmi crea, paradoxal, o stare de detenţie şi implicit dorinţa de evadare din imensitate, de a mă afla în acelaşi timp „şi aici şi pretutindeni“. Mi-era dor de ceva pe care nu mi-l puteam explica, dor rămas încă şi acum când privesc cerul plin de stele în nopţile senine.

Mai târziu betonul şi asfaltul, străzile înguste cu casele lipite una de alta, cu şirul de ferestre, asemenea cărţilor din rafturile bibliotecilor întunecoase, canalele de scurgere de lângă rigolă şi zidurile mărturii ale vechii urbe, mi-au creat în suflet aceeaşi stare: dorul de a cuprinde şi a fi cuprins, să fiu şi acum şi atunci şi aici şi pretutindeni, stare nedefinită încă, o stare onirică, unde fantoma peisajului din copilărie ar vrea să trezească spiritele sufocate de civilizaţie ale cetăţii.

Peisajul neîmpăcat cu sufletul meu de acum rămâne în imaginea neconturată a unui vis. Încerc să-l definesc dar nu pot, încerc să-l descopăr de mai mulţi ani încoace, fiind o preocupare care nu şi-a găsit rezultatul.

*

Am revenit de multe ori la aceste serii de lucrări, propunându-mi o cu totul altă concepţie despre peisaj, o formă nouă de gândire şi de tratare compoziţională.

Indiferent de momentul sau etapa în care le-am lucrat, mi-am dorit să fie unele de sinteză, să compun un univers artistic dinamic într-o suprafaţă picturală, cu ritmuri armonice, într-o oarecare geometrie, cu orizontale, verticale, arabescuri, linii frânte, spirale.

Pentru a provoca o anume delectare vizuală, ele trebuie să fie simţite, să pornească din interior, iar finalitatea principală, consider că trebuie să fie semnul plastic.

Important este să reuşim să transmitem ceea ce ne-am propus.

*

Nu pictez ceea ce văd, ci transpun ceea ce este ascuns în spatele imaginii şi în sufletul meu. Sunt micile mele gânduri despre artă, dar de fapt sunt sfaturile unui mare pictor şi profesor – Ilie Marineanu, de care mă leagă cele mai frumoase amintiri dar şi cele mai chinuitoare bucurii artistice.

*

Datorită acestui fapt am fost nevoit să văd un peisaj de factură conceptuală, făcând astfel aluzie la insensibilitatea pe care o avem vis-a-vis de tot ceea ce înseamnă „natural“.

*

Natura, ca şi noi de altfel, are ceva sacru în ea. Mircea Eliade localiza sacrul şi în „rugul aprins“ din faţa lui Moise pe muntele Horeb.

Când cel care îţi priveşte lucrarea simte fiorul conversaţiei dintre tine şi natură, poţi îndrăzni să crezi că ai făcut un peisaj bun sau altfel spus un „portret bun“, care vorbeşte la rându-i cu privitorul. Printre multe altele, care se pot spune despre Peisaj, trebuie să amintim faptul că în unele cazuri el îmbracă şi o haină de valoare documentară. Dumnezeu este cel care împodobeşte natura cu veşmintele create de El. Există „artişti“ care murdăresc această vestimentaţie divină pictând natura într-un mod neprofesional.

Peisajul ne aşteaptă şi ne invită la mărturisiri, ori de câte ori îl vom căuta acolo unde El se găseşte.