Proiectul Artişti sticlari români şi-a propus să răspundă, prin intermediul artiştilor şi al lucrărilor selectate, unei cerinţe fireşti: aceea de a pune în dialog creaţiile mai multor generaţii de sticlari, într-un spaţiu unitar, şi de a contura, pe cât posibil, locul României pe harta internaţională a sticlei de artă.

Având în vedere particularitatea materialului, domeniul este relativ restrâns, ceea ce, deşi în aparenţă uşurează aria căutărilor, face ca selecţia să fie mult mai dificilă. Într-un spaţiu concurenţial atât de acerb cum este arta (care a împărtăşit globalizarea prin intermediul modelelor cu mult înainte ca acest concept să fie adoptat în mediul social), este destul de complicat să găseşti acele voci care, prin forţa şi originalitatea lor, să poată confirma ipoteza unei mişcări importante la nivel naţional. Conştienţi de complexitatea demersului, curatorii au încercat să propună o imagine sinceră în ceea ce îi priveşte pe artişti, atât individual, dar şi ca breaslă, pentru a se putea raporta corect la spaţiul vast şi dinamic pe care îl presupune sticla contemporană, împărtăşind convingerea că această formă de expresie artistică, deşi nu beneficiază la noi de tradiţia altor zone, are totuşi o expresie distinctă în tot acest context universal.

Cu o existenţă multimilenară ca meşteşug, sticla, în forma ei artistică, este cu mult mai tânără decât artele considerate „majore” precum pictura, grafica şi sculptura. Desprinsă târziu de domeniul meşteşugăresc utilitar, ea rămâne o lungă perioadă de timp subsumată arhitecturii sau obiectului de mobilier, ca o formă de expresie decorativă, cu posibilităţi plastice la limita fluidă a artizanalului. În aria noastră culturală unde, o lungă perioadă de timp, a existat un interes scăzut faţă de acest domeniu, sticla şi-a câştigat un statut autonom relativ târziu, pe la începutul secolului al XX-lea. Caracterul dominant decorativ al acesteia este o tradiţie faţă de care artiştii contemporani, începând din a doua jumătate a secolului trecut, au simţit nevoia unei atitudini polemice, reperabilă şi astăzi în multe dintre construcţiile lor vizuale. Efortul de eliberare a domeniului din zona obiectului cu valoare decorativ-utilitară a generat, în doar câteva decenii, un context artistic nou, anexându-şi varii şi insolite câmpuri de acţiune, scăpând astfel de stigmatul categoriei de „artă minoră”. Întreg acest curs recuperator al sticlei, ca formă de artă independentă, a început la jumătatea anilor ’60, fiind împărtăşit şi de creatorii români din domeniu. În ciuda încercărilor de deviere sau marginalizare petrecute mai ales după 1980, când regimul totalitar promova formule artistice tot mai retrograde, devine interesant faptul că arta românească, în general, şi cea a sticlei în mod special, a făcut eforturi să îşi păstreze „normalitatea”. Astfel, creaţia din acest domeniu a fost, întrucâtva, ferită de ingerinţele ideologiei, putând să-şi contureze o mişcare internă şi să germineze semnele organice ale unei evoluţii sincrone cu cea occidentală.

Familiarizaţi cu mişcarea ideilor estetice în plan universal, generaţiile de artişti din perioada 1960-1990 au reuşit, totuşi, să se comporte dezinhibat, faţă de colegii lor din lumea liberă, socotindu-se cetăţeni ai aceluiaşi spaţiu. Desigur, nu era vorba de un curaj politic, ci de o îndrăzneală estetică – aceea de a aborda, odată cu artiştii din Occident, o nouă normă a sticlei, privită din perspectiva unei totale autonomii estetice. Această „luare în stăpânire” a unei noi paradigme a continuat şi la generaţiile de după 1990 care, nemaifiind nevoite să-şi risipească energia în gesturi adiacente artei, vor putea să-şi gestioneze mai relaxat creaţia. Contextul astfel produs, mult mai ofertant şi dinamic, generează tentative de complicitate cu alte domenii ale artei precum sculptura (mulţi artişti sticlari încep să-şi denumească operele sculpturi), pictura, obiectul, performance-ul, ceea ce aduce o prospeţime şi o altă dimensiune creaţiei.

Proiectul expoziţional organizat sub egida Muzeului Olteniei pune în discuţie nume de referinţă din „sticla” românească începând cu primele generaţii precum Matei Negreanu (personalitatea cea mai cunoscută pe plan internaţional care trăieşte de peste trei decenii în Franţa), Dan Băncilă, Edward Leibovitz (care deşi a plecat din România la o vârstă foarte fragedă, se revendică din această tradiţie ) sau Valeriu Semenescu, mentorul recunoscut al atâtor generaţii de artişti clujeni. O reprezentare mai consistentă o au generaţiile ’80- ’90 care au deja un profil artistic bine conturat, unii dintre ei, chiar şi pe plan internaţional. Aceştia sunt, în ordine alfabetică: Lucian Butucariu, Vladimir Şerban Cioroiu, Silviu Dancea, Vioara Dinu, Cătălin Gheorghe Hrimiuc, Valer Neag, Mihai Ţopescu, Adriana Popescu ( 1954-2007, născută la Craiova şi care, în ciuda unui parcurs relativ scurt, a reuşit să se impună ca cel mai cunoscut artist al generaţiei sale, pe plan internaţional), Dan Popovici, Ioan Tămâian, Ioan Nemţoi. Din această selecţie nu putea să lipsească nici generaţia tânără care a fost reprezentată prin doi dintre artiştii care au performat şi la nivel internaţional: Alexandra Mureşan de la Cluj şi Ene Săndel din Bucureşti.

Expoziţia Artişti sticlari români conturează un traseu, cu siguranţă perfectibil, care, sperăm să fie edificator pentru potenţialul artistic naţional în acest domeniu. Ea este un barometru al tendinţelor contemporane de la noi, încercând să fie şi o corectă raportare la spaţiul internaţional.