nous devons dourant la nôtre, la colorier avec nos couleurs d’amour et d’espoir.”

(Marc Chagall)

Am găsit acest motto din Chagall care, în mod evident, se potriveşte multor creatori, nu pentru a generaliza, ci pentru că este la fel de valabil şi în parcursul artistic al lui Mihai Ţopescu. Poate părea desuet faptul că la începutul acestui secol, când tendinţa generală a mişcărilor artistice este aceea de a se ancora în realitatea imediată, există creatori care propun un alt tip de mesaj, eliberat de orice implicare în cotidian. Încă de acum câţiva ani, când a început ciclul Sacrificiu, Mihai Ţopescu propunea, prin intermediul proiectelor sale vizuale, o alternativă non-polemică la „micul sentiment” pe care arta contemporană, sceptică şi reducţionistă, îl promovează cu atâta insistenţă. Neîmpăcat cu acest tipar livrat şi asimilat adesea fără gând, artistul propune tiparul de exprimare al unei alte realităţi, care este resimţită de el ca fiind cea profundă. Bineînţeles că nu este doar cazul său. Mulţi artişti resimt nevoia vitală de a exprima altceva decât notaţii raţionale ale unor evenimente ori experienţe cotidiene. Eliberaţi de codul unei mentalităţi afectate de scepticismul şi angoasa „omului aproximativ” – cum inspirat îl denumea, acum aproape un secol, Tristan Tzara, ei promovează, tot mai vocal, dreptul de a-şi exprima liber o mare diversitate de stări, care mărturisesc complexitatea fiinţei noastre în raporturile ei cu universul. O astfel de privire încărcată de fiinţa sa spirituală ne propune Mihai Ţopescu în cea mai recentă „producţie” a unui proiect vizual în construcţie, care a debutat în urmă cu trei ani la Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia. Dacă atunci creaţia era privită prin prisma disponibilităţii eului artistic, care se sacrifică asemenea martirilor istoriei pentru promovarea unor idei generoase, precum iubirea sau libertatea, acum ne împărtăşeşte un sfârşit sau poate o continuare a unui drum care, în mod firesc, nu ar putea fi imaginat decât în „cheia” speranţei.

Conceptul expoziţional este construit pe firul logic al acestui tipar spiritual ce conţine o deosebită încărcătură afectivă. Elemente ale Sacrificiului sunt preluate şi dezvoltate în ciclul „Coconilor” – capete de martiri îmbrăcate cu cuie de metal sau sticlă, în sensul unui discurs care, deşi optimist, dacă ne raportăm strict la semantica titlului ales de artist, oferă concomitent o perspectivă diferită – dacă urmărim realitatea obiectelor. În fapt, noul ciclu se concretizează prin realizarea unei întregi serii de mâini, în diverse ipostaze şi din diverse materiale (ghips şi bronz). Nu întâmplător a fost ales acest element anatomic uman care, prin expresivitatea sa materială, dar mai ales spirituală, este investit cu o încărcătură simbolică specială. Probabil că, în dorinţa de a-şi face cât mai accesibilă ideea proiectului, artistul compune mâinile într-un registru realist, de influenţă rodiniană, într-un contrast căutat cu capetele de martiri, concepute într-o linie stilistică specifică esenţializărilor din pictura murală de tip bizantin. Epica discursului vizual este adesea mai pregnantă în sensul unei concentrări a atenţiei asupra mesajului şi mai puţin asupra compoziţiei. Aflat în momentul unor trăiri emoţionale intense, el îşi concepe sculpturile în rond-bosse, urmând descendenţa unei lungi tradiţii artistice, dar şi spirituale, în continuarea căreia încearcă să transmită cât mai coerent fluenţa opţiunilor sale estetice: revizitarea modelelor, dar, mai ales, a propriei noastre conştiinţe, care este singura şansă de a ne transforma în versiunea noastră viitoare, păstrându-ne însă nealterată umanitatea. Mărturiile vizuale ale proiectului, deşi enunţate oarecum patetic, trebuie percepute din această perspectivă ce vizează nu neapărat o privire încrezătoare în viitor, cum sugerează titlul ciclului, ci mai curând modelul de sensibilitate adânc fisurată a unui artist până acum sigur pe drumul său.

Locul de desfăşurare a manifestării intitulate De la Sacrificiu la Speranţă, care marchează un moment aniversar al existenţei sale, a fost special ales în subsolul medieval de la Casa Artelor din Timişoara. Multe dintre lucrări au fost concepute în raport cu acest spaţiu ofertant şi care, prin scenografia inspirat concepută de artist, putem spune că a devenit chiar Locul propriilor arderi de maturitate.