Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Horia Damian – un regal al privirii

        de Cătălin Davidescu

După decenii întregi de tăcere, iată, în plină criză financiară, ce-i drept, târziu, dar totuşi facem un gest nu atât de dreptate cât mai curând de normalitate – îl prezentăm pe Horia Damian publicului din România.

După ce creaţia sa şi-a câştigat notorietatea pe toate axele importante ale culturii lumii, el este astăzi celebrat şi în ţara sa natală.

Două mari expoziţii, una la Palatul Mogoşoaia cu lucrările din perioada românească (1930-1946), cealaltă la Muzeul Naţional de Artă Contemporană cu opera de maturitate, începând din anii ’60 şi până acum, au fost vernisate în luna septembrie.

Este un privilegiu pentru orice iubitor de artă să poată avea prezentat concomitent parcursul unui creator despre care, cu excepţia câtorva specialişti, se cunoştea atât de puţin. Redăm în continuare crezul său artistic spicuit dintr-un interviu luat de Bern Wery cu câţiva ani în urmă.

Dorim să punctăm acest moment privilegiat pentru istoria artelor vizuale româneşti, eveniment produs cu sprijinul a doi artişti cunoscuţi din Craiova, Gruia Floruţ, patronul galeriei Artillard, care are drepturile de reprezentare ale operei maestrului, şi Relu Biţulescu.

Cu ajutorul lor, într-un număr viitor vom prezenta în Ramuri o serie de documente şi fotografii inedite din arhiva lui Horia Damian.

„Arta serveşte la trăirea cu pasiune a vieţii, căci fără ea viaţa nu e nimic altceva decât singurătate, tristeţe, bătrâneţe, teamă de moarte, zbaterea inimii. Ea dă vieţii un sens, o direcţie. Întrebarea ta devine filosofică: cred că există în viaţă o dimensiune ascunsă, o parte scufundată care susţine că sufletul e nepieritor, că e sortit unei forme de nemurire.

Partea conştientă a sufletului, adică gândirea obişnuită, crede că vom muri şi de aici dificultatea de a trăi – pentru că, în fond, când ţi-e frică de bătrâneţe şi moarte, ştii că trecerea ta pe pământ e limitată, iar ca să scapi de asta ai nevoie de un alt fel de speranţă.

Lucrarea artistică se situează tocmai în această parte scufundată din noi înşine, care crede în nemurire. Arta porneşte de la extraordinara idee că nu vom muri niciodată şi tocmai de aceea ea face viaţa pasionantă, căci adâncul sentiment al acestei eventualităţi ne ajută să suportăm existenţa.

Dacă privim lucrurile astfel, avem posibilitatea de a aborda o problemă care, altminteri, ar fi de neînţeles. De ce să faci un tablou sau o sculptură? Şi de ce să priveşti? Pentru că îţi dăruiesc o tresărire de viaţă, de speranţă.“

© 2007 Revista Ramuri