Dacă în ceea ce priveşte critica de artă, în special cea de întâmpinare, fie ea şi cu o voce mai plăpândă, reuşim să ţinem pasul cu arta contemporană, în privinţa istoriei artei lucrurile stau ceva mai trist.

Dacă înainte de 1989 trendul impus de vechii istoriografi era focusat pe maeştrii, eliberarea pieţei de artă a stimulat curiozitatea şi pentru o serie de creatori mai puţini importanţi, a căror operă însă contează în istoria artei româneşti. Nume ca S. Mützner, Kimon Loghi, Arthur Verona, Elena Popea, Nicu Enea şi alţii au reuşit să se impună, într-un fel sub presiunea pieţei de artă, fiind ulterior reevaluaţi şi la nivel estetic. Timpul şi, de ce nu, lipsa banilor face în continuare ca domeniul cercetării să rămână încă inert faţă de dinamica pieţei. De aceea, punerea în circulaţie a unor informaţii despre artiştii români, indiferent de notorietatea lor actuală, cred că este un lucru necesar, mai ales atunci când este vorba de creatori a căror operă deşi s-a încheiat, ei nu şi-au aflat încă locul pe care îl merită.

Un asemenea caz este şi cel al Julietei Orăşanu. În ciuda faptului că provine dintr-o familie notorie de artişti români, destinul ei a fost şi este foarte puţin vizibil.

În Catalogul critic al picturii române contemporane, Ion Goşchin îi contura pictura astfel: „Linie suplă şi graţioasă, colorit plăcut, realizări timide în armonii cromatice cu motive religioase.“

Primul contact cu lucrările sale l-am avut acum câţiva ani când, întâmplător, am vizitat-o pe doamna Sanda Georgescu, intelectual de rasă, descendentă a unei ilustre familii din Oltenia, care a dat oraşului Craiova un primar, S.B. Georgescu şi pe fratele acestuia, cunoscutul om de cultură V.G. Paleolog, prieten cu Brâncuşi şi primul său biograf.

Aici am văzut câteva picturi şi sculpturi ale Julietei Orăşanu, soacra doamnei Sanda Georgescu. De la ea am aflat, în parte şi puţinele amănunte biografice despre artistă, peste a cărei viaţă şi operă s-a aşternut o nemeritată uitare.

Julieta Orăşanu s-a născut în anul 1896 la Bucureşti, fiind ce-a de-a doua fiică a lui George Oraşanu şi a Nataliei Brăneanu, care mai avea trei copii dintr-o căsătorie anterioară.

O clarificare biografică am găsit-o în Fresca unui vieţi a Ceciliei Cuţescu Storck (ed. Vremea, Bucureşti, 2006), soră de mamă cu Julieta.

Activitatea artistică a Julietei Orăşanu a debutat la mijlocul anilor ’20, când artista a început să expună în expoziţii colective, dar şi câteva expoziţii personale, atât lucrări de pictură cât şi de sculptură.

Perioada sa de formare în atelierele familiei Storck a reuşit să o facă să-şi pună în valoare calităţile sale de coloristă, dar şi pe acelea de modelator cu un bun simţ al proporţiilor. Preocuparea sa în domeniul sculpturii se va intensifica la începutul anilor ’40 şi va avea un ritm important până la sfârşitul activităţii. Din păcate destinul sculpturilor sale, ca şi al operei picturale, a fost nefericit şi, până în prezent, nu sunt cunoscute decât puţine lucrări.

În sculptură a încercat cu succes portretul, în general cel de familie: bustul mamei, al nepoatei sale, Daniela Bolocan şi al ziaristului Toma Vlădescu. A mai rămas şi un expresiv bust al lui V.I. Stalin pe care artista l-a făcut în colaborare cu nepotul ei Romeo Kunzer Storck (1903-1991), fiul Ceciliei, cu care a avut o legătură privilegiată, fiind apropiaţi ca vârstă.

Familia menţionează şi existenţa unui bust al lui Lenin, făcut tot la două mâini. Ele au fost executate în perioada neagră a anilor ’50, când atât Cecilia cât şi nepotul ei au fost marginalizaţi. Ea datorită legăturii sentimentale pe care o avea de peste două decenii cu ziaristul Toma Vlădescu. Vechi amic al lui Nichifor Crainic, cu o viziune politică de extremă dreaptă, Toma Vlădescu a făcut ani grei de puşcărie la Aiud şi Sighet, fapt care a avut repercusiuni implicit şi asupra ei.

În afara unei explicabile motivaţii umane, aceste piese au, incontestabil, meritul unei normalităţi cu evidente valenţe artistice, dominate însă de spiritul conformist al epocii.

Este uşor de imaginat cât de greu i-a fost Julietei să apeleze la un astfel de gest când, atât cât se cunoaşte din opera sa, aceasta este integrabilă ca viziune modernismului temperat de factură autohtonă.

Spiritul „specificului naţional“, concept ce domină mişcarea ideilor estetice de la începutul deceniului al treilea din secolul trecut, a implicat-o în mod firesc şi pe ea, iar exemplul Olgăi Greceanu cu siguranţă nu i-a fost străin.

Un rol determinant în formarea concepţiei sale estetice l-a avut şi Toma Vlădescu, ziarist, director al publicaţiilor legionare Porunca vremii, Bunavestire, colaborator la Gândul, Kalende etc., remarcabil editor al operei lui Dan Botta, bunul său prieten. Atmosfera gândiristă de după 1934, când participau împreună la întâlnirile cu Nichifor Crainic, A. Maniu, Aron Cotruş, Demian, Radu Gyr, Dan Botta şi alţi creatori ce gravitau în jurul revistei, i-a marcat ireversibil viziunea plastică.

Frescele realizate în câteva biserici din Vâlcea, Ilfov, precum şi în cea de la Palatul de Justiţie din Bucureşti, deşi deteriorate şi chiar dispărute, au păstrat măcar amintirea unei viziuni artistice care încerca să actualizeze tradiţia într-un spirit temperat dar de bună calitate.

Ele se situează în zona reformatoare a canonului ortodox într-o concepţie mai receptivă la nou. Influenţa firească spre „art-decoul“ epocii se împleteşte cu un decorativism gândit în linia tradiţiei picturii murale româneşti.

Voinţa sa de modernitate se simte însă mai bine în pictura de şevalet. Aici artista creează un univers solar care îşi trage seva din realitatea lucrurilor şi a oamenilor care o înconjoară.

Atentă la potenţele spaţiale, dar mai ales afective ale materiei picturale, investighează realitatea în zona unor construcţii cromatice articulate cu o severă disciplină. Lumina este adesea solicitată ca o dimensiune suplimentară în obţinerea senzaţiei de spaţialitate şi dinamism. Jocul liber al tuşelor aplicate cu un gestualism liric amplifică sentimentul mişcării vii încorporate în structura imaginii.

Consecventă şi perseverentă în direcţia aleasă, cea a studierii realităţii imediate şi nu arareori a ilustrărilor autobiografice (Autoportretele, Portretul lui Toma Vlădescu, al lui Gabriel, al mamei sale Natalia, al nepoatei Daniela etc.) sau a celor cu tentă religioasă, artista explorează acest univers comun construind imagini dominate de afectivitate în acorduri de ocruri şi griuri colorate.

Interesată în egală măsură de peisaj, compoziţie şi portret, ea le transpune într-un registru modernist cu un fin dozaj a ceea ce consideră estetica tradiţiei.

Această interferenţă a utopiilor tradiţionaliste cu cele avangardiste este în spiritul epocii, fiind împărtăşită de o întreagă pleiadă de nume sonore precum: Ion Theodorescu Sion, Cecilia Cuţescu Storck, Iosif Iser, Sabin Popp, Paul Mirocovici şi mulţi alţii.

Este vorba de o stare de spirit larg răspândită în cultura naţională, stare generată şi întreţinută de revista Gândirea, una dintre cele mai autoritare expresii culturale ale dreptei româneşti.

Dornică să participe alături de cei care au adus un suflu de noutate în linia tradiţională a picturii româneşti, Julieta Orăşanu este unul dintre acei creatori care nu şi-au dobândit încă adevărata reputaţie artistică în istoria artei româneşti.