O întâmplare fericită m-a făcut, relativ recent, să îl cunosc pe Edward Leibovitz, unul dintre „numele grele“ în arta europeană şi internaţională a sticlei.

Deşi s-a născut la Iaşi în 1946, familia sa a emigrat după niciun an în Israel, unde artistul a crescut şi a studiat iniţial la Haifa, ulterior la Ierusalim. În ciuda faptului că relaţia cu România a rămas una sporadică, a învăţat limba română, considerând că important pentru un creator este pământul unde s-a născut şi unde, aşa cum mi-a mărturisit atunci, intenţionează să se întoarcă.

Şi-a perfecţionat studiile la Academia de Artă Berchem din Anvers, făcând ulterior numeroase stagii de pregătire şi seminarii în Germania, Franţa, Cehia, S.U.A., Elveţia, Olanda, Spania, Austria etc.

Lucrările sale se găsesc astăzi în colecţiile tuturor marilor muzee de sticlă din lume, printre care merită enumerate: Corning (New-York), Coburg, Valencia, Frauenau, Curtius (Liege) etc. A realizat, de asemenea, şi o serie de ansambluri monumentale precum cele de la Sinagoga din Arveres (1982) sau de la clădirea Comunităţii flamande.

Şi-a câştigat recunoaşterea internaţională şi graţie colaborării cu celebra manufactură belgiană de cristal Val-Saint-Lambert.

Mai mulţi regizori de film documentar, care de-a lungul anilor i-au vizitat atelierul şi i-au admirat creaţiile, au realizat trei lung-metraje despre activitatea lui.

Impactul acestei întâlniri asupra mea nu s-a datorat originii sale româneşti şi poate nici a prestigiului de care artistul se bucură în lume şi aproape deloc la noi, ci personajului la fel de fascinant ca şi opera.

Am fost primit în casa-atelier din centrul vechi al Anversului, la recomandarea unui prieten comun, galeristul Christian Austerling. Fire deschisă şi boemă, artistul ne-a mediat intrarea în lumea sa – mie şi unui mic grup de români aflaţi cu treburi culturale în Belgia –, cu bucuria celui care îşi regăseşte într-un loc străin concetăţenii. Momentul a fost cu atât mai emoţionant cu cât universul în care am păşit era uimitor, un amestec de oniric şi real, perfect racordat la cotidian. Lucrări reprezentând personaje în situaţii groteşti sau hilare conturează un spaţiu de esenţă suprarealistă, unde mitologie, religie şi contemporaneitate se îngemănează în acţiuni simbolice, deseori cu reflexe erotice şi care, în ansamblu, creionează personalitatea atât de specială a creatorului lor. Imaginaţia sa nu se limitează doar la nivelul lumii pe care o compune, ci şi asupra mijloacelor de expresie şi a tehnicilor de creaţie.

Edward Leibovitz este un artist complex, căruia nu-i place să-şi canalizeze demersul vizual într-o singură direcţie. El experimentează formule, materiale noi, care prin însăşi apropierea lor par contradictorii. De la sticlă la grafică sau la obiect, artistul zămisleşte personaje şi situaţii, care, în ciuda aparenţelor, sunt adânc ancorate în contemporaneitatea adeseori banală. Ele constituie, de fapt, reacţii, stări şi, implicit, răspunsuri metaforizate la acest cotidian aparent minor, dar în care ne măcinăm cea mai mare parte a existenţei.

Sticla, hârtia sau obiectul, combinaţia cu piatra, bronzul, diamantul sunt modalităţi de a-şi materializa propriile-i nelinişti şi angoase, în formule inedite, dar şi de o puternică expresivitate plastică.

O mai bună recunoaştere a sa în spaţiul cultural românesc este necesară, nu doar la nivel de informaţie, ci chiar şi pedagogic, tinerele generaţii de creatori putând găsi în Edward Leibovitz un exemplu după care să-şi conceapă/ghideze drumul în sfera artei.