Deşi au trecut mai bine de două decenii de când urmăresc cu atenţie şi, de ce să nu o spun, cu o febrilă curiozitate înfăptuirile vizuale ale lui Silviu Bârsanu, scriind adesea despre ele, ultima sa expoziţie de la galeriile Art din Râmnicu Vâlcea, văzută doar în stadiul de proiect, în atelier, a provocat aceste rânduri.

Nimic sau aproape nimic din ce a prezentat pe simeză nu rupe echilibrul universului construit de el în toţi aceşti ani.

Artist cu o ritmicitate prestabilită şi asumată, Silviu Bârsanu are, de la o manifestare la alta, o anumită continuitate, o sumă de elemente repetitive (personajul feminin, diversitatea materialelor folosite, tuşa gestualistă şi altele) care intră obligatoriu în metabolismul oricărei expoziţii. Dacă ar fi să identificăm elementul de noutate ce a intervenit în dinamica acestei ultime prezentări, ar fi seria obiectelor din metal pictate cu emailuri care însă pot fi asimilate traseului său nonconformist ce şi-a clădit întreaga operă tocmai pe ideea de experiment. În acest sens am putea afirma că există un anume manierism la nivelul formei, cât şi al căutărilor.

S-a afirmat adesea că doar arta de tip academic încearcă să capteze publicul, să îl subjuge în slujba utopiei sale. Opusul acestei atitudini comode ar fi arta avangardistă a secolului XX, care răstoarnă tot ce este obişnuinţă, punând la încercare certitudinile şi conformismul unui public dispus să se „canonizeze“ prea uşor.

În ciuda unor fireşti stereotipii, Silviu Bârsanu nu a făcut şi nici nu cred că ar putea crea o artă încorsetată de reguli. Încă de la debut s-a afirmat prin curajul său de a gândi liber. Cu toate acestea, privind retrospectiv, pot susţine cu toată convingerea că întreaga sa creaţie a fost concepută, ce-i drept, la limita canonului, nefiind niciodată însă tentantă să îl trangreseze, eventual doar să-i forţeze marginea.

Există, în această atitudine, semnul unei prospeţimi în faţa existenţei, o dorinţă de a lua de fiecare dată de la capăt, o reală disponibilitate de a-şi asuma riscuri, mai puţin acela de a sfida canonul. De un veritabil impact vizibil, eseurile sale plastice se petrec sub semnul unei convenţii realist-onirice, fără a fi o artă de adâncime. Nici nu pretinde. Este o artă de tip anecdotic, dar nu glumeţ.

Pentru cine i-a urmărit traseul, devine evident faptul că imaginile, obiectele şi uneori chiar „întâmplările“ vizuale provocate de artist nu sunt comode privitorului. Are însă întotdeauna intenţia aproape ostentativă de a-l captiva, ceea ce din perspectiva esteticianului Anthony Julius ar fi o atitudine specifică academismului. Nu ştiu cât de importante sunt toate aceste teoretizări şi, de ce nu, încorsetări ale unui fenomen vizual complex, care, indiferent de efortul criticilor sau esteticienilor de a-l „turna“ în forme fixe, va rămâne întotdeauna ceva greu de generalizat.

Diversitatea acestui univers este egală cu aceea a tuturor celor care îl compun, indiferent de ierarhii şi, în consecinţă, deşi este un loc comun, trebuie spus că toate aceste teoretizări ale unui spaţiu atât de complex sunt menite să faciliteze efortul de înţelegere al teoreticienilor fenomenului şi nicidecum a, creatorilor.

Decuplat de generaţia ’90 şi chiar de modelele generaţiei sale, Silviu Bârsanu îşi câştigă cu fiecare nouă expoziţie o tot mai pregnantă autonomie.