Robert ªerban în dialog cu Cãtãlin Dorian Florescu

Încerc să fiu cu un pas înaintea fricii

Robert ªerban: De la cine ai învãþat sã faci literaturã? Numele maeºtrilor tãi – dacã au existat în tinereþe – s-au schimbat pe parcurs? Au fost – ºi dacã da, care – cãrþi ce te-au marcat ºi te-au inspirat la anumite vârste? Care e ultima carte grozavã pe care ai citit-o?

Cãtãlin Dorian Florescu: Când eram mic, în cochilia noastrã de melci proletari, o micã locuinþã de bloc, fãrã niciun ºarm, egalã cu cele ale vecinilor – poate un alt tip de mobilã, un alt covor, dar în principiu acelaºi fel de peºterã –, în care eram condamnaþi sã trãim, într-un astfel de loc ceea ce dãdea culoare ºi cãldurã încãperilor, sau importanþã, era biblioteca. Dacã comuniºtii voiau sã ne þinã departe de lume, noi o aveam deja în casã. Un act subversiv, s-ar spune. Poate comuniºtii ar fi trebuit sã interzicã din timp cãrþile, ca sã ne izoleze total.
Nu îmi amintesc ca mama, vreodatã, sã fi citit vreuna, prea era ocupatã cu viaþa de violonistã la Opera din Timiºoara, dar pretinde, pânã azi, cã undeva, în tinereþe, le-ar fi citit aproape pe toate. Tata, ca inginer ºi spirit practic, nu prea avea nimic de a face cu acele „adunã­toare de praf”. Dar le accepta dreptul de reºedinþã în încãperile noastre pentru cã ele reprezentau un fetiº: dorinþa de a arãta cã ai culturã. Cã aparþii unei culturi mai mari decât cea a minciunii ºi fricii. Cã faci ºi tu parte din lume.
Prin urmare, treceam zilnic pe lângã coper­tele colorate în roºu, galben, albastru ale acelor cãrþi ºi mã uitam la ele cu coada ochiului, bucu­rându-mã cã, odatã, le voi citi. Era o învãlmã­ºealã mare între autorii ruºi, polonezi, francezi, italieni sau americani, dar cãrþile stãteau cuminþi, nu se certau. Estul ºi Vestul coexistau bine pe rafturile noastre. Autorii ruºi nu îºi îndreptau cotoarele propriilor cãrþi spre spaþiul polonez al rafturilor – unul ucrainean nu aveam –, gata de atac. Dinspre zonele americane ale bibliotecii nu veneau noi sancþiuni, nu erau trimise drept muniþie tone de cuvinte ºi litere împotriva invadatorilor. Iar francezii ºi italienii, asta era impresia mea de copil, erau un alt soi de români, având în vedere rãdãcinile latine comune. Avuseserã ºansa sã fie de partea justã a Cortinei de Fier, acolo unde se dau portocale nu numai de zile mari, unde salamul – poate nu de Sibiu, dar tot la fel de bun – atârna de copaci, iar Coca Cola curgea din robinet, în bucãtãria fiecãruia, aºa cum în poveºti curgeau lapte ºi miere.
Apropo. Un timp, copil fiind, mi-am închipuit cã aceastã Cortinã de Fier chiar existã aºa, ca la teatru, undeva agãþatã de cer ºi tãind Germania în douã, ºi cã, dacã aº fi bãtut în ea, cineva de partea cealaltã m-ar fi auzit ºi ar fi bãtut la rândul lui. Îmi pãrea tare rãu cã, probabil, nu aº fi reuºit sã o deschid nici mãcar puþin, cât sã bag mâna prin ea ºi sã înºfac o portocalã, un salam – nu neapãrat de Sibiu, preferatul meu –, un pahar de Coca Cola.
În minusculul culoar între minusculele camere ºi minuscula baie, tata îmi crease un spaþiu al meu, o ladã plina de cãrþi pentru copii ºi tineri. Prima datã când m-am simþit posesor, când am înþeles sensul proprietãþii private a fost chiar acolo, pe acel coridor, între tata care, din baie, striga „S-a luat apa!”, ºi mama care, din bucãtãrie, rãspundea „S-au luat gazele!”. Ce spunea tata îmi plãcea mai mult, pentru cã mã scutea sã fac baie. Ce anunþa mama mã deprima, pentru cã însemna cã va trebui sã mâncãm niºte uscãturi reci. Dar în faþa proprietãþii mele private, un mic boier bãnãþean – oltean, dupã tatã –, în faþa colecþiei aproape complete de Jules Verne ºi Karl May, de Mark Twain, de povestiri ruse ºi Shakespeare pentru copii, de Ispirescu ºi Sadoveanu ºi Creangã, eu eram împãcat cu viaþa mea, cu locul pe care mi-l rezervase soarta, pe un coridor întunecat al unui apartament de bloc nenorocit, dintr-o þarã nenorocitã, care se gãsea într-o fundãturã a istoriei. S-a luat apa, bine, aºa sã fie, vom mirosi rãu, iar la culcare vom merge cu burta cam goalã, OK, asta puteam încã sã accept, dar cel mai important: nu se luase imaginaþia! Pentru cã atunci când þi-o ia ºi pe aia ai într-adevãr probleme mari. Eºti un fel de legumã în bãtaia vântului, sau, mai degrabã, a manipu­latorilor de gânduri care tare ar dori sã îþi taie nu numai gazele, ci ºi visele.
Aºa a început totul, acolo, la etajul opt, în Timiºoara, la garã, pe când afarã scârþâiau tramvaiele ºi noi toþi, sute, mii, ascultam în liniºtea nopþii melodia unei vieþi îndepãrtate. Uneori ieºeam pe balcon chiar la timp, ca sã vãd cum sub noi, pe liniile de tramvai, se furiºa un submarin imens, pãrea o balenã, iar lumina strãzii reuºea sã ilumineze numele: Nautilus ºi faþa cãpitanului Nemo, care mã saluta cu mâna la cozoroc. Iar alteori, pãmântul tremura puþin, iar mama þipa „Cutremur!”, dar nu era decât o cireadã imensã de bizoni, care îºi cãuta pe la noi drumul spre Mississippi.
Dupã aceea au urmat multe alte cãrþi, desigur, scriitori rafinaþi, poveºti parfumate cu dramele vieþii, într-un caleidoscop de forme, unele mi-au plãcut, multe m-au lãsat rece, ca mâncãrurile mamei când nu veneau gazele. Dar niciodatã nu am renunþat sã îl caut pe Nemo, sã caut bizonii, sã caut imaginaþia în cãrþi.
Deseori am descoperit-o nu în cãrþi, ci în filme. Probabil cã într-o altã viaþã am fost un regizor ºi mi-au mai rãmas niºte sechele de pe atunci. Iar eu caut obsesiv drumul de întoar­cere, mã simt în capcanã aici, unde, în curând, Inteligenþa Artificialã îmi va da un ºpit în fund ºi va începe sã scrie cãrþi despre unul ca mine, poate chiar ºi mai bine. Caut acea intrare ascunsã, de unde, rostogolindu-mã pe un tobogan, pot ajunge, precum Alice, în Þara Minunilor. Oare Imaginaþie Artificialã o exista?
Prin urmare, filmele ºi cãrþile mi-au cãlit imaginaþia. Nu pot spune care mai mult, poate cã filmele. În ceea ce priveºte cãrþile, Cartea neliniºtirii a lui Fernando Pessoa m-a atins profund. Dar a fost ºi Bulgakov, cu Maestrul ºi Margareta, a fost cehul Bohumil Hrabal, a fost imortalul John Steinbeck, cu Fructele mâniei ºi Despre oameni ºi ºoareci, a fost teatrul lui Tennessee Williams ºi Arthur Miller, a fost irlandezo-americanul Frank McCourt, cu Cenuºa mamei mele, ºi islandezul Jón Kalman Stefánsson, cu trilogia lui despre Islanda. A fost Saramago, cu Oraºul Orbilor. Au fost mulþi nemþi care m-au influenþat, dar într-un mod mult mai cerebral. Probabil cã în copilãrie nu i-aº fi þinut în lãdiþa mea.
Douã cãrþi minunate am citit de curând. Una e Wolkenkuckucksland, a lui Anthony Doerr, titlul englez fiind Cloud Cuckoo Land. Nici nu încerc sã redau acþiunea, un triumf al imaginaþiei ºi al meºteºugului de scriitor, al viziunii unui mare creator, al curajului ºi voinþei sale de a împleti atâtea poveºti ºi personaje într-un singur roman.
Iar cealaltã carte este Invizibilii, a norvegi­anului Roy Jacobsen, care funcþioneazã exact invers decât prima: nu te afli în cinci poveºti deodatã, ci doar într-una, care se deruleazã încet, pe sute de pagini. O insuliþã la coasta norvegianã, în bãtaia vântului ºi a mãrii, o familie ºi anii care trec. O mare putere narativã.

– Trãieºti în Elveþia de la 15 ani, adicã de mai bine de 40, dar aproape toate cãrþile tale au acþiunea plasatã în România. N-a fost asta riscant pentru scriitorul care eºti? Mã gândesc cã pentru cei mai mulþi occidentali þara noastrã e un teritoriu necunoscut. Sau tocmai acesta sã fi fost unul dintre pariurile tale, sã alegi o þarã din Estul Europei, despre care nu se ºtiu decât, cel mult, niºte cliºee?

– Pãi dacã Þara Minunilor pentru un Alice masculin, cum aº fi eu, e România, de ce aº mai cãuta altundeva? Dacã gãseºti fãina – ºi asta fãrã sã stai la coadã – cu care poþi face niºte pâine minunatã, de ce sã mai încerci ºi alte tipuri? Ajunge pentru o viaþã. Îþi mai pui cuptor de lemne, ca la þarã, cumperi niºte drojdie ºi faci o pâine româneascã de se minuneazã elveþienii ºi o vor bãga cu plãcere în Fondue-ul lor, adicã în brânza clocotitã.
Sã fi fost riscant? Adicã s-ar fi putut sã le rãmânã elveþienilor Fondue-ul semi-românesc în gât, sã nu mai poatã respira ºi sã ajungã la Urgenþe? Ca naºul lui Nea Mãrin, cu 40 de sarmale în el? Nu, nu m-am gândit la aºa ceva, cum nici nu m-am gândit la un pariu sau la cliºee. Dupã cum ºtii, literatura nu e un cazinou unde se fac pariuri. Nu am ales „o þarã din Estul Europei”, am ales plaiurile natale, singura fãinã pe care o cunosc de când nu am mai supt la sânul mamei.
Desigur, dacã era o fãinã americanã – fac americanii pâine bunã? singura pe care o cunosc e cea din chiflele de la McDonalds – sau una spaniolã, haide sã luãm mai degrabã o Paella, vindeam mult mai bine, mi se ducea faima prin lume ºi îmi plimbam fundul de la un festival literar important la altul. Dar fãina mea e de Oltenia, de Banat, de Dobrogea, e fãina lui Manole ºi a Mioriþei, fãina bunicilor þãrani, fãina poporului nostru, fãina dictaturii, dospitã cu lacrimi.
Vãzând aºa lucrurile, nu are niciun rost sã ne ascundem. Ce avem noi, esticii, românii, de spus este superb, mãreþ, puternic. Acest „teritoriu necunoscut”, cum îi zici tu, are un mesaj: ºi aici trãiesc oameni, ºi aici are loc tragedia umanã, ºi aici sunt supravieþuitori. Iar dincolo sunt oameni care de abia aºteaptã sã cunoascã teritorii necunoscute, sã încerce marea cu degetul, dupã ce au fãcut o baie într-un lac elveþian.
Cititorii cautã o apropiere de un altceva, de alte lumi, de o soartã comunã cu alþii, care numai la suprafaþã pare diferitã. Desigur, indigenii din Anzi nu par sã aibã nimic în comun cu þãranii elveþieni din Alpi. Sau poate cã au... Literatura clãdeºte punþi, ºi dacã puntea e stabilã ºi accesibilã – nu douã beþe peste un râu de munte –, atunci oamenii o vor trece. Nu puþini au trecut peste punþile pe care le-am construit eu.

– Turnul focului, cel mai recent roman al tãu, apãrut la Humanitas în traducerea din germanã – fiindcã în germanã scrii – a Marianei Bãrbulescu, are acþiunea plasatã în Bucureºti, iar acest turn e, în fond, cunoscutul foiºor de foc, edificiu construit între 1891-1892. Pe un secol se întinde acþiunea care, implicit, e ºi un fel de istorie a României ºi a capitalei sale. De ce ai ales Bucureºtiul? Ce þinteºte romanul tãu, dincolo de a spune povestea unui edificiu care, la sfârºitul secolului XIX, era cel mai înalt din capitalã?

– Pãi spune, în primul rând, povestea unei comunitãþi de oameni, a unor generaþii care trãiesc în umbra turnului. Este suflul amplu al istoriei, uneori liniºtit, alteori furtunos, care trece pe lângã turn ºi îºi pune amprenta pe vieþile atâtor oameni. Vieþi pare-se neînsemnate, care, dacã se sting, sunt, poate, uitate. Oameni însã ce au trãit, au avut o viaþã, au iubit, au clãdit ceva, au existat. În toate romanele mele personajele principale sunt oamenii obiºnuiþi, care mã intereseazã. Istoria, cu I mare, e scrisã de cei „mari”, viaþa ºi faptele lor ne sunt relatate, iar noi, ceilalþi, trãim în anonimat.
Povestea mea trateazã turnul ca un martor al timpurilor, al vieþii oamenilor de rând, care trãiesc, iubesc, suferã sub el, fac nunþi în curtea caselor ºi îºi duc morþii cu cãruþa pe lângã el, la cimitir. Care aparã oraºul de incendii, se ascund în pivniþe, când Bucureºtiul este bombardat, se plimbã pe Calea Victoriei într-o searã de varã. Care sunt urmãriþi de fasciºtii români sau de comuniºti. Care asistã muþi, dar în durere, la intrarea Armatei Roºii în capitalã. Femei de rând, dar care au puterea sã þinã unitã o întreagã familie, ºi bãrbaþi, precum povestitorul, care sunt prinºi între pietrele de moarã ale dictaturii, ºi, totuºi, supravieþuiesc.
Iar în tot acest timp, turnul, neclintit, priveºte, ascultã, iar la sfârºitul cãrþii protejeazã, cu pereþii lui groºi de trei metri, un grup de oameni care a demonstrat în Piaþa Universitãþii. Turnul este ca o axã a lumii – vãzut cu ochii imaginaþiei, ºi nu cu cei ai ºoferilor, care trebuie sã-l ocoleascã zilnic. Poate fi vãzut ºi ca verticalitatea, ºira spinãrii, dar ºi locul protector pe care trebuie sã îl ai ca sã nu te vatãme prea tare viaþa.

– Sunt curios ce a declanºat scrierea Turnului. Ai auzit o poveste, ai întâlnit un perso­naj, ai citit vreo informaþie despre lumea pompierilor? Te întreb asta fiindcã celelalte cãrþi ale tale au fost „aprinse” de o scânteie din realitate.

– Nu eu am ales Bucureºtiul, cum spuneai mai adineaori, ci el m-a ales pe mine. Sau ne-am ales reciproc. Nu a fost niciodatã oraºul meu preferat, aºa prãfuit ºi ciopârþit de cutre­mure, incendii ºi demolãri cum era el ºi cum mai este. Dar pentru cã într-o anumitã dimineaþã – aflându-mã în oraº pentru a gãsi culisele unui alt roman – am dat nas în nas cu turnul ºi rotiþele marii ºi minunatei maºinãrii chematã Imaginaþie s-au pus în miºcare, nu am mai avut posibilitatea sã aleg. Trebuia sã fie ori Bucureºtiul, ori nimic. Aºa am început sã-mi leg viaþa ºi imaginaþia de aceastã metropolã deseori neluatã în seamã de restul Europei.
Bucureºtiul are o poveste absolut intere­santã ºi dramaticã, de roman, s-ar spune. Un oraº rãnit ºi cãlcat în picioare de atâtea ori, dar renãscând de fiecare datã. Un oraº ca o fiinþã, poate cu rãni multiple, ºchiopãtând, în zdrenþe, þinându-se de o cârjã ca sã nu se prãbuºeascã. Dar care, ca Turnul Focului, ca personajele cãrþilor mele, a reuºit sã reziste.
Când am vãzut turnul, i-am înþeles repede potenþialul. A fost ca o injecþie de steroizi pentru imaginaþia mea. Se puteau face multe în jurul lui, se putea crea un univers aparte. Cum spune Micul Prinþ sau poate vulpea: Esenþialul este invizibil pentru ochi. Dar creativitatea chiar asta înseamnã: sã îþi foloseºti ochii – ºi nu numai – ca sã vezi esenþialul.
I-am vãzut repede pe viitori eroi ai roma­nului miºcându-se pe sub turn, iubindu-se sus, pe terasa turnului, sau strigând numele fetelor pe care le iubeau, urmãrind primul avion ce a zburat deasupra oraºului, iar, mai târziu, bombardamentul asupra oraºului. I-am vãzut uitându-se spre un orizont care încã nu era închis de zidurile de ciment ale blocurilor ºi închipuindu-ºi cã în zare vãd Turnul Eiffel sau Turnul din Pisa, în fine, Vestul. Cã acolo, sus, în ceaþã, stãtea un pompier ºi, cu voce gravã, anunþa un incendiu. Cã unii, sinucigaºii, se aruncau de pe platformã, iar alþii, tinerii, petreceau dupã mese întregi tot acolo, citind cãrþi ºi închipuindu-ºi viaþa pe care o vor avea. Am vãzut doi prieteni fãcând acest lucru, dintre care unul, devenit comunist, îl va trãda pe celãlalt.
Turnul a fost locul zero. Începând de la el mi-am lãrgit din ce în ce mai mult raza de acþiune, atât topografic, incluzând în munca mea de documentare tot oraºul, dar ºi în timp, întorcându-mã prin secole pânã la rãdãcinile oraºului, un sat – sau câteva sate – într-o luncã din mijlocul unei enorme pãduri de stejari. ªi am creat un fel de legendã a oraºului, în primul capitol, ºi a omului care tot iese din acea pãdure, strigând: vin! Un fel de Casandrã masculinã, fãrã sã ºtie cineva dacã e nebun sau nu. ªi totuºi va veni ziua când ceva va ieºi din pãdure ºi va ameninþa oraºul.
Când scriam la roman credeam cã acest personaj, Iane, i-ar întruchipa pe toþi aceia care, în timpul dictaturii, au încercat sã previnã primejdii, cu riscul de a-ºi pierde libertatea. Dar, în cele din urmã, toþi cei care au valori, care se implicã, au verticalitate, sunt astfel de Casandre.

– Schimb registrul dialogului nostru ºi îþi mãrturisesc cã eºti, pentru mine, nu doar un povestitor grozav, pe care îl citesc de fiecare datã cu plãcere, ci ºi un om admirabil ºi exemplar, pe care destinul l-a încercat dur, cu o boalã muscularã degenerativã, care þi-a redus mult mobilitatea. Cu toate astea, ai cãlãtorit prin toatã Europa, ai fost de mai multe ori în SUA, ai participat la sute de întâlniri cu cititorii în cele mai îndepãrtare colþuri ale continentului nostru. Eºti un prozator cu succes internaþional, ce are în palmares premii importante, eºti tradus în multe limbi. Ce fel de relaþie a fost ºi este între boala ta ºi pasiunea ta, literatura? Incapacitatea de a vedea anumite locuri, de a cunoaºte anumiþi oameni, a potenþat imaginaþia, i-a mãrit viteza ºi teritoriul? Cât te-a ajutat ºi cât te-a încurcat scrisul?

– Având în vedere cã boala mea progre­seazã, urmãrile ei nu erau atât de „dificile” în trecut, complicând unele lucruri, precum sunt acum. Puteam foarte bine sã cutreier lumea, sã fac o cãlãtorie de lecturã în Germania sau sã merg pe strãzile newyorkeze, precum în 2012, pentru a mã documenta la romanul Bãrbatul care aduce fericirea. Sau în Delta Dunãrii, pentru a vedea viaþa pescarilor ºi universul apei, pentru acelaºi roman. Sau la Washington, pentru Zaira. Mulþi ani lucrurile au funcþionat încã foarte bine, acum încep sã se accentueze dificultãþile, dar încã multe lucruri rãmân posibile, cu ajutorul cârjelor, al puterii braþelor ºi al maºinii.
Mulþi prieteni ºi familia spun cã sunt foarte curajos ºi un luptãtor. Oi fi, trebuie curaj sã fac fiecare pas. Dar cealaltã parte a medaliei, aºa cum luna are o parte întunecatã, este frica. Desigur cã îmi este fricã ºi cã în momente dificile frica îmi creºte. Probabil cã nu existã curaj adevãrat fãrã fricã. Dar încerc sã fiu cu un pas înaintea fricii.
O parte din caracterul meu, probabil, ba chiar sigur, s-a dezvoltat în „dialog” cu boala. Imaginaþia mea, puterea ºi precizia limbajului, umorul. În plus, nu ºtiu dacã pot fi supãrat pe soartã pentru cã fãrã aceastã boalã nu ar exista cãrþile mele ºi cariera mea de scriitor, pentru cã nu ar fi existat tema scrierilor mele ºi, probabil, nici imboldul de a scrie, nefiind în exil. În plus, nu mi-aº fi gãsit marea dragoste, femeia ce e alãturi de mine de 18 ani: Svenja, care e poetã.

– La un moment dat, mi-ai mãrturisit un lucru ce m-a surprins: cã ai putea renunþa la scris, la publicat. Care e partea întunecatã a vieþii de scriitor, ce nu vede ºi nu ºtie publicul, dincolo de lecturi, sesiuni de autografe, interviuri, bani, premii, succes?

– Faptul cã, iatã, cartea devine un produs, cã eºti la cheremul multora care vor sã-þi discute cartea prin ziare, sau nu vor, cã o fac cum pot ei mai bine sau mai rãu. Cã în marea lor majoritate cei care lucreazã în domeniul literar – critici, librari, organizatori de lecturi – nu au inimã de poet, nu îºi trag cuvintele din suferinþã, nu riscã nimic, aºa cum riscã scriitorul cu fiecare cuvânt pe care îl aºterne pe plapuma vieþii. Pentru mulþi dintre ei e un job, pentru scriitor este o necesi­tate, o menire. Trebuie sã spun clar: deseori am gãsit în librari ºi în cititorii aºa-ziºi „de rând” o înþelepciune ºi înþelegere profunde, pe care nu le-am gãsit la alþii, cititori profe­sioniºti.
E greu sã descriu dificultãþile de aici pentru cei de acolo, aºa încât sã nu parã banale sau „probleme de lux”. În România, unde poate ºtii din start cã nu vei vinde mult din cãrþile tale, eºti, probabil, mai relaxat, mai împãcat cu soarta. Aici, dacã o carte nu este discutatã în ziare, la radio ºi mai ales la televizor, în prima sau a doua lunã de la apariþie, se duce încet pe râpã, dispare, iese de pe rafturi, devine invizibilã.
Existã o luptã de supravieþuire ca autor, luptã pentru vizibilitate. Eu am avut fericirea de a avea, timp de 16 ani, o editurã bunã ºi cunoscutã în Germania. ªi de a avea un public care mã citeºte cu plãcere. ªi, totuºi, de multe ori a fost greu. Îmi amintesc de romanul Iacob se hotãrãºte sã iubeascã: primul articol mai important a apãrut dupã mai mult de douã luni. O eternitate. În tot acest timp aºtepþi, speri, suferi. Dacã nu ar fi câºtigat un mare premiu literar, rãmânea undeva în penumbrã.
Existã ºi alte puncte: dupã Covid, s-au împuþinat prezentãrile de carte. Spiritul momentului iubeºte temele de tip diversitate sexualã, diversitate culturalã, feminism. Foarte OK ºi important, dar parcã dominã prea mult.
Sigur, am avut satisfacþii, mi-au reuºit câteva lucruri, am putut sã îi dau spaþiu vocii interioare ºi talentului. Dar sã nu facem nici din scris un fetiº: poate vine momentul de a spune destul! Mai ales cã am o meserie ºi lucrez, din nou, ca psiholog.

– Îmi spuneai cã ai aflat de la prietenii tãi librari, care sunt mai peste tot în spaþiul de limbã germanã, Elveþia, Germania, Austria, cã publicul cititor de carte se împuþineazã de la an la an. Vestea proastã e cã ºi la noi, în România, e la fel, deºi n-ai crede asta... Care simþi tu cã e starea literaturii ºi cum prevezi cã-i va fi viitorul nu foarte îndepãrtat? Unde îþi imaginezi cã vor fi cãrþile tale peste o jumãtate de secol?

– Stai sã-mi scot din dulap sfera de sticlã ºi sã mã uit în ea... Aha, uite, vizibilitatea creºte, bula se lumineazã... Vãd viitorul! Vãd cozi imense la cãrþi, trotuarul plin de oameni, cine iese din librãrie e fericit, se þine cu înverºunare de cartea cumpãratã... Dar ce mai vãd? Sunt poezii, poeziile tale, dragã Robert! Lumea cumpãrã poezie, îl aud pe unul care spune „Nu pot fãrã poezie!”, ºi altul îi rãspunde „Fãrã sex pot, dar fãrã poezie, nu!”. Soldaþii iau cursuri de poezie ºi nu mai sunt soldaþi, politicienii scriu poezii în „Comisia Specialã pentru Înnobilarea Sufletului” ºi nu mai sunt corupþi; barosanii, care se fãlesc cu maºinile ºi casele lor, soþiile lor, cu buzele umflate ºi cu faþa lividã de Botox, renunþã la tot, vând tot ºi se retrag în poezie.
Uneori cad din cer cãrþi pe capul celor rãi ºi îi doboarã. De aceea, în viitorul pe care îl vãd eu nici nu mai existã dictatori. Cãrþile ºi forþa de atracþie au rezolvat problema. Alteori ies plante cu cãrþi din pãmânt ºi îi hrãnesc pe sãraci. Oamenii, când se scoalã dimineaþa, gãsesc pe noptierã o carte, pusã acolo de un înger. Când iau micul dejun aud o voce familiarã, care îi atinge profund, aceea a mamei, a bunicii, a iubitei, care le citeºte dintr-o carte preferatã. În buzunarul drept apare tot timpul o carte, iar când au terminat-o, o pun în buzunarul stâng, de unde dispare.
ªeful, la serviciu, îi îndeamnã pe subalterni sã lucreze cât mai puþin ºi sã citeascã mult. Poliþistul la intersecþie uitã de maºini ºi citeºte, iar preºedintele þãrii demisioneazã pentru a avea mai mult timp sã citeascã.
Aha, mai vãd ceva... O planetã roºie... Marte. Vãd prima aºezare umanã creatã de Elon Musk. Le vãd biblioteca... Ia uite ce au luat cu ei, poezie! Vãd cãrþile tale, Robert, ºi cãrþile mele, ºi zeci de mii de alte cãrþi. Iar marþienii chiar le citesc. Asta vãd. Ãsta e adevãrul. Lumina din bula de sticlã se stinge.